Explicațiile pentru colapsul din gimnastica românească » Nicolae Forminte, antrenorul coordonator al lotului olimpic: „E nevoie de timp și răbdare!”

Cinci luni mai sunt până la Campionatele Mondiale de la Stuttgart, acolo unde se dau cele mai multe bilete pentru Jocurile Olimpice de la Tokyo 2020, iar perspectivele nu sunt tocmai cele mai luminoase. În aprilie, delegația României s-a întors de la CE fără nicio medalie după 46 de ani. Cel mai bun rezultat a fost al Denisei Golgotă, care s-a clasat pe poziția a patra la sol. Ea a fost calificată în patru din cinci finale posibile. 

Antrenorul-coordonator Nicolae Forminte, 62 de ani, care se află la al doilea mandat în această funcție, după cel din perioada 2005-2010, vorbește despre problemele cu care se confruntă. Una dintre ele fiind că România ar putea să nu alinieze o echipă la CM, după ce două gimnaste din lot au decis să renunțe. El expune greșelile trecutului, identifică soluții și zugrăvește un tablou în nuanțe închise. 

- Domnule Forminte, au trecut câteva săptămână bune de la Campionatele Europene, care ar fi concluziile dumneavoastră?
- Nu am reușit încă să diger neîndeplinirea obiectivului de a aduce o medalie, pentru că acela al atingerii mai multor finale a fost realizat. Oricât aș încerca să îndulcesc eu această bomboană amară cu justificări obiective, nu-mi iese.

- Care ar fi aceste justificări?
- La 1 martie, Denisa Golgotă era inaptă pentru că de la începutul anului o jena o apofizită tibială a cărei evoluție nu o puteam anticipa. A trebuit să lucrăm cu motoarele reduse. În felul acesta, am reușit să stopăm acutizarea. Pentru a deveni competitivă e nevoie de creșterea în dificultate, iar aceasta înseamnă o solicitare mare a articulațiilor. 
Lacrimi lângă bârnă

- Cum evaluați performanța ei?
- E un proverb: dacă mergi la vânătoare cu un singur cartuș, nu te aștepta să vii cu tolba plină! Nu am ce să-i reproșez Denisei vizavi de această competiție. A evoluat de la zi la zi din ce în ce mai bine. Toată lumea dorește mult de la ea, dar foarte puțini știu de unde a venit și cât a progresat. Doar dacă vorbesc despre bârnă. Cu un an și jumătate în urmă începea să plângă numai la gândul că trebuie să concureze la acest aparat. Faptul că a ajuns într-o finală de CE e un progres imens. Emoția reușitei a dat-o jos de pe bârnă. 

- Dar la celelalte aparate?
- La sărituri a avut niște execuții foarte corecte. Viteza cu care tot încercăm să îmbunătățim pe toate planurile dificultatea, siguranța, calitatea și sănătatea nu i-au permis să consolideze suficient de mult a doua săritură. Solul pe care l-a prezentat a fost din 5,700 dificultate, ar fi putut să urce și mai sus, dar sperăm ca la Jocurile Europene din iunie să aibă o dificultate de 6,100.

Timp și răbdare

- Cum vi s-a părut nivelul celorlalte țări?
- Nivelul gimnasticii a crescut extrem de mult în foarte multe țări. Sunt sportive care la sărituri vin cu execuții foarte grele, dar pe care le fac de ani buni. Să nu uităm că majoritatea gimnastelor medaliate sunt de două-trei cicluri olimpice. Noi vrem ca peste noapte să creștem ca Făt-Frumos și merele de aur, într-o săptămână cât alții într-un an, într-un an cât alții în zece. Din păcate, acest cod de punctaj nu ne mai permite să facem acest lucru. 

- Ce le-ați putea spune oamenilor care se uită la gimnastică precum la un etalon, care sunt obișnuiți cu medaliile, iar dacă acestea nu vin e o tragedie?
- Să aibă răbdare! Iubitorii de sport cred că au sesizat care este evoluția gimnasticii pe plan mondial și că este tot mai greu. E nevoie de timp pentru a se recrea un nucleu de gimnaste capabile să aducă medalii. 

- Cum era posibil în trecut?
- România a avut cele mai bune rezultate pe un cod de punctaj în care nota maximă era zece. Atunci gimnastele veneau la lot de la cluburi, în doi ani de zile atingeau pragul notei de zece ca dificultate și aveau la dispoziție apoi două obiective: să curețe acel integral și să-l facă foarte sigur. În plus, atunci aveam alt statut la nivel de federație internațională, cu foarte mulți oameni în poziții-cheie. Am ajuns să stăpânim foarte bine acel cod de punctaj și la asta s-a adăugat faptul că după JO de la Barcelona am reușit să închegăm un grup de 3-4 gimnaste, toate de valoare foarte apropiată, dacă nu identică și atunci dacă nu funcționa Miloșovici, venea Gogean, dacă nu, era Amânar, dacă nu mergea nici ea a apărut Maria Olaru și așa mai departe cu Ungureanu sau Presăcan. Când te duci cu tolba plină de gloanțe la vânătoare, atunci și vânatul e pe măsură.

Nu avem specialiști și condiții la nivel de cluburi

- De ce nu e și acum așa?
- După Beijing, în ultimele două cicluri olimpice România nu a mai reușit să creeze junioare de valoare, în sensul de a performa în mai multe competiții, că așa, „sateliți” de un concurs gen Laura Jurcă sau Andreea Munteanu au mai fost. Așadar, România după 2010, când a apărut în arena competițională Larisa Iordache, nu a mai dat o junioară de valoare. Oare de ce? În 2010, când am plecat, fiind îndepărtat, am lăsat echipa României pe toate podiumurile, olimpic, mondial și european. Am lăsat un grup de gimnaste medaliate individual și după care ce s-a întâmplat? Acum tot Forminte e cel care nu corespunde pentru diverse motive sau persoane.

- Se poate reuși din nou?
- Pe zi ce trece e din ce în ce mai greu pentru că motivația gimnastelor din ziua de azi e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Tinerele noastre sunt preocupate de cu totul alte lucruri, le este tot mai greu să accepte această formă de pregătire la Deva, doresc libertate. Personalitatea care se conturează în funcție de interesele societății le duce către o incapacitate de a accepta disciplina și rigoarea și n-ai ce face.

- E descentralizarea o soluție?
- Centralizarea a avut la origini rațiuni economice, iar o descentralizare nu se poate din rațiuni economice. Ca să faci o pregătire descentralizată trebuie specialiști de clasă la nivel de club, condiții în sălile cluburilor. Din păcate, nu le avem. 

- De ce?
- Vă dau exemplul Olandei. După 1990 am lucrat trei luni acolo. Gimnastica atunci la ei era o disciplină sportivă paria, pe care societatea olandeză nu o accepta pentru că ea se adresa copiilor, iar societatea lor nu accepta eforturile pe care le implică acest sport la nivelul celor mici. Apoi, s-a construit un centru național numit Papendal, la Arnhem, unde copiii din secțiile de club mergeau și stăteau periodic. Din nou nu s-a acceptat ideea ca micuții să plece de lângă familii. Și atunci statul olandez a făcut 150 de săli dedicate gimnasticii, astfel încât cei din orașele unde exista dorința de a se practica această disciplină sportivă să poată sta cu familia. Au crescut nivelul profesional al celor care se ocupau de pregătire. Așa a ajuns Olanda o națiune cu pretenții în competițiile mondiale. Așa au crescut alții în 30 de ani.

Prea multe momente zero

- Și România ce a făcut în acest timp?
- Noi am transformat gimnastica într-o societate fotbalistică în care staff-urile tehnice se schimbă de la un ciclu olimpic la altul, în funcție de situații și aprecieri. Lumea a uitat că gimnastica nu este fotbal, echipa naționala nu este a unui patron care poate să schimbe antrenorul când vrea mușchii lui. Străinii dacă nu iau medalie nu se bucură, dar au un alt gen de abordare, nu schimbă colectivele tehnice, nu amenință că pot să desființa echipa națională. Trebuie să acceptăm și mersul acesta prin deșert.

- Care ar fi soluția atunci?
- Crearea a doi-patru poli de performanță, ar fi Deva, București, Onești și Constanța. Dar Constanța cu cinci campioane olimpice este orașul care nu a fost capabil să construiască o sală de gimnastică! Dacă aș fi avut puterea financiară a domnului Hagi, cu siguranță aș fi făcut o sală. În gimnastică, indiferent câte medalii ai adunat, nu ajungi să ai nici măcar unu la sută din fotbal. S-a pierdut și acest trend când am fost înlăturat, în loc să se fi păstrat Deva așa cum era atunci. Atunci, după mult timp, un colectiv tehnic a reușit să formeze o nouă echipă pentru că după Atena, echipa României era sublimă, dar lipsea cu desăvârșire, la fel cum a fost și după Rio. Două momente zero în decurs de 15 ani e foarte mult pentru a mai avea pretenții în lupte pentru medalii. Nu vreau să mă erijez într-un om care face programe pentru că nu asta e treaba mea. Eu trebuie să fac gimnaste!

- Și cum stați la acest capitol?
- În 2014, când am revenit, aveam nouă gimnaste cu care credeam că o să fac o echipă cu care să ne calificăm la JO 2020. Acum am mai rămas doar cu Denisa Golgotă. Vorbesc despre o echipă competitivă, pentru că așa avem în sală șapte senioare, după ce două pe care ne bazam au decis să renunțe. Din spate vine generația 2004, sunt cinci copii foarte buni, dar trăiesc acum cu teama în suflet să nu se întâmple episodul din 2010, când am fost îndepărtat pentru că junioarele promiteau.

Pericolul plutește

- E destul timp până în octombrie să alcătuim o echipă competitivă?
- Dacă ar fi fost după dorința și experiența mea, noi ar fi trebuit să fim acum pe integrale, să mergem în competiții, să ne rulăm exercițiile, emoțiile, toate celelalte. Din păcate, lucrurile nu stau așa. Eu am învățat că în viață trebuie să lupți, să crezi în ceva și să lupți până în ultima secundă.

- Există posibilitatea să nu putem alinia o echipă la Mondiale?
- Da, ea există. Poate mâine mă trezesc cu alte două gimnaste care vor să se lase. Mai sunt două fete care-și dau bacalaureatul și pot spune „Mulțumesc!”, mi-a părut bine. Eu încerc, dar lucrurile sunt așa cum sunt. În momentul în care consumi toți bulbii de răsad nu ai cum să mai scoți vreo floare. Eu am reușit din nou să creez o gimnastă capabilă să prindă patru finale din cinci, unde am văzut o gimnastă ca ea?, fie și la un CE. Am făcut-o, important este să o păstrăm ca pe lângă ea să se lipească fetele care vin din urmă. Trebuie să o apreciem pe Denisa pentru că ea nu a avut un model în sală după care să se ghideze.

Reproșurile lui Forminte

Își reproșează ceva Nicolae Forminte? „În primul rând, că am fost prost și m-am întors crezând că lumea a înțeles ceva după ce s-a întâmplat în 2010. Repet, problemele nu sunt la echipa națională., aici doar se văd toate problemele din gimnastica noastră. La lot sunt oameni care au făcut rezultate și pe codul vechi, și pe cel actual”, a spus antrenorul. Apoi a continuat: „Că am fost de fiecare dată foarte conciliant și am vrut să mulțumesc pe toată lumea. Dacă e pentru gimanstica românească, nu contează dacă-mi scuipă în față, întorc și celălalt obraz. Că am acceptat în permanență foarte puțin, cât mi s-a oferit, nu am pus condiții, nu am avut pretenții. Mi-am dorit doar ca gimnastica românească să nu moară. În ce privește pregătirea în sală, nu am ce să-mi reproșez”.

„Vrem antrenori străini, am adus la handbal, am schimbat vreo doi-trei și tot rezultatul domnului Tadici e cel mai bun. Sunt atâtea lucruri care condiționează performanța, dar comportamentul, disciplina și dorința de a performa sunt esențiale”

„În 2010 am fost înlăturat pentru că venea din spate o generație de junioare formidabile, dar tot cu Izbașa s-a îndeplinit obiectivul la Londra. Mi-e teamă că lumea va profita de posibila necalificare la JO ca să las acest grup de junioare născute în 2004, pe care le-am luat de la zero și pe care le-am crescut”

„Cred în capacitatea gimnasticii românești de a se redresa, dar e nevoie de timp și de inteligență, nu poți face peste noapte ce nu ai făcut în opt ani”

„Lucrez sub o presiune foarte mare, am obosit să mă lupt cu morile de vânt, ca lumea să mă trateze cu neseriozitate, când eu îmi scuip ultima fărâmă de energie. De ce? Ca să salvez gimnastica românească, dar de unul singur nu voi putea”

„Toată lumea așteaptă să ajungem la Mondiale, să nu mă calific și să aibă pretexte și motive să fiu înlăturat. Poate greșesc și îmi cer scuze dacă o fac, poate sunt prea suspicios, dar această stare mi-a fost indusă și creată de alții, nu am avut niciodată susținere sută la sută, nici mediatică și nici din partea federației”
Nicolae Forminte