Articol de Marian Ursescu - Publicat marti, 24 iulie 2018 14:09
Mădălina Zamfirescu (23 de ani) povestește cum e viața la Debrecen, pe ce pun maghiarii foarte mult preț și ce i s-a întâmplat la Mondialul de anul trecut.
Cu prilejul Mondialului feminin de tineret de la Debrecen, am vizitat-o și pe Mădălina Zamfirescu, centrul "naționalei" României, jucătoarea care se află pentru al doilea sezon la echipa maghiară DVSC Debrecen. O discuție în jurul handbalului, o discuție legată de obiective, dorințe, realizări, de echipa națională.
La 23 de ani, Mădălina s-a maturizat. Vorbește despre cât de greu e să trăiești singur într-o țară străină și ce face când simte că nu mai poate. Cu toate astea, își dorește să mai joace afară, pentru că simte că progresul e mai evident.
- Mădălina, al doilea sezon la Debrecen. Alte obiective, alte dorințe? Cum a fost însă primul an în Ungaria?
- Da. Anul trecut, când am semnat cu Debrecen, am venit foarte motivată, încrezătoare. Ca o tânără de 22 de ani. Îmi doream să joc, să avem rezultate, să scoatem maximum din fiecare meci. Din păcate am avut o serie de ghinioane, m-am accidentat și de atunci am văzut un pic altfel lucrurile. Tocmai de asta aacum, îmi doresc în primul rând să fiu sănătoasă. Apoi voi avea timp și de altele.
- Glezna dreaptă ți-a dat mari bătăi de cap!
- Da, m-am accidentat în noiembrie, cu trei zile înaintea meciului cu Craiova, din Cupa EHF. Aveam glezna cât capul, dar eu nu mă gândeam decât să joc, să revin, nu țineam cont de dureri, de faptul că piciorul era negru. Am fost la doctorul naționalei de baschet a Serbiei, la specialiști prin Ungaria. Aveam dureri, dar am strâns din dinți și am jucat.
- Nu ai vrut să pierzi nici Campionatul Mondial din Germania!
- Sigur că mă gândeam zi și noapte că vreau să fiu acolo, alături de fete. Trăisem bucurii imense la națională, îmi plăcea atmosfera și îmi doream să nu lipsesc. Din păcate am ajuns la Mondiale, dar acolo am făcut fisură la aceeași gleznă, am leșinat pe teren, am terminat prin spital. Lucruri pe care nu le-am povestit la vremea aceea.
- Cum adică ai leșinat?
- Am făcut niște sprinturi, am simțit că a pocnit ceva la picior și de acolo nu prea mai știu. M-am trezit la spital, pe perfuzii. Aveam glicemia 40. Mi s-a explicat că pe fond de stres, din cauza durerilor. Antrenorul Ambros Martin s-a speriat când m-a luat de mână, eram rece ca gheața. A început să strige după doctori. Și cu glezna aia am tras tot anul apoi, pentru că nu am stat, să fac repaus să se vindece. Am învățat să am mai multă grijă de mine. Dacă înainte jucam cu orice fel de durere, acum am învățat că la orice fel de durere trebuie să stai.
- Cum e la Debrecen la echipă, ați rămas doar patru jucătoare străine?
- Da, anul trecut am fost 7. Acum mai suntem patru. Nu știu dacă e mai bine sau mai rău. Am înțeles că se pregătește o limită a numărului de strini în Ungaria și de aceea clubul a mizat pe maghiare. Avem și antrenor nou, slovenul Tonje Tiselj a fost schimbat cu un norvegian, Pal Oldrup Jensen. Ne-a spus de la început că va fi greu, el pune accent pe pregătire fizică. . Într-adevăr, în handbalul modern, cine rezistă și e mai bine pregătit, joacă și mai bine.
- Nu ești plecată de mult de acasă, dar ți se face dor de casă?
- Uneori îmi e atât de dor... Îmi lipsesc prietenii, familia. Sunt norocoasă însă că sunt aproape, am mai dat o fugă, chiar și pentru o zi acasă. Cu toate că trebuie să condus 7-8 ore dus și apoi alte 7-8 ore la întoarcere.
- Spuneai că de multe ori mergi la Oradea doar să auzi limba română!
- Da, intru așa într-o stare de melancolie. Și atunci merg să beau o cafea, să vorbesc limba română. Mi se face dor și de mâncarea noastră. Nici nu știți cât de bine îmi fac acele două ore petrecute în țară!
- E greu să fii singur într-o țară străină?
- Daaa. De asta mi-am luat câine. Este greu, străinătatea e grea, nu vorbești limba ta, nu-i ai pe cei dragi lângă tine, dar lucrurile astea te maturizează. De când îl am pe Bruno însă, nu mai sunt singură!
- Câinele l-ai luat din Ungaria?
- Nu, nu! E român! L-am cumpărat de la Timișoara. Vorbim numai românește, că nici el nu știe maghiara (râde)!
- Apropo de limbă, cum te descurci cu maghiara?
- Nu ne înțelegem foarte bine. E foarte grea. Am învățat cuvinte, expresii. Greșeala mea a fost că am încercat să învăț gramatical. Acum mi-am propus să învăț mai multe cuvinte, am un target de 4-5 cuvinte pe zi. Nu ne obligă nimeni să învățăm, avem antrenor străin, vorbim engleza, nu ar fi o problemă, dar îmi doresc pentru mine. Toată lumea te apreciază altfel când vorbești în limba țării respective.
- Ai lipsit la ultima acțiune a naționalei, tocmai din cauza accidentărilor. La Campionatul European bănuiesc că te gândești, nu?
- Normal, îmi doresc să fiu sănătoasă și vreau să particip. Primul European de acum doi ani a rămas așa ceva special, pentru că a fost debutul, atunci am jucat prima dată. Am trăit momente fericite la națională și vreau să vină și altele.
- E o colonie de românce în Ungaria. Te vezi cu fetele de la Siofok?
- Da, ne întâlnim de câte ori avem ocazia. Mai ales că acolo sunt prietenele mele, Gabi Perianu, Denisa Dedu. Mai e și Melinda Geiger. Ne vizităm, mergem împreună. Acum ne vedem în prima etapă, că Debrecen va juca la Siofok!
- Cât de mult înseamnă pentru un jucător echipa națională?
- Nu știu pentru alții, dar eu mi-am dorit din totdeauna să fiu la națională. E un sentiment unic acolo când ți se cântă imnu. Trăirile de acolo nu se compară cu nimic. Un meci câștigat cu România e ceva formidabil.
- Se tot vorbește de "războiul" dintre români și unguri, o rivalitate dusă pe plan sportiv. Tu cum îl simți din interior?
- Este o rivalitate incredibilă. Nu face prea bine. Cel mai mare șoc pe care l-am avut a fost momentul în care am jucat cu Craiova, anul trecut, în Cupa EHF. M-au băgat în ședință, mi-au spus că nu au nimic cu mine, că trebuie să înțeleg că asta e doar rivalitate. Sincer m-a durut când galeriile se înjurau. Am învățat să înțeleg însă că așa este din totdeauna și cred că așa va fi. La orice sport între România și Ungaria va fi la fel. Când se întâlnesc cele două națiuni, lumea vine în număr mai mare. Poate unii nici nu urmăresc sportul respectiv. Dar vin să se bucure în fața rivalilor.
"Nu m-am gândit ce o să fac, dacă o să rămân în Ungaria. Dar îmi doresc să mai joc afară, cel puțin o perioadă. Simt că din punct de vedere profesional, mă ajută să joc în străinătate"Mădălina Zamfirescu
"Handbalul maghiar, în comparație cu cel românesc, e mai dur, se joacă mai în forță. Parcă e și un plus de viteză, dar asta se datorează în mare măsură jucătoarelor străine din Ungaria"Mădălina Zamfirescu
"Cu Ambros Martin vorbeam destul de des în Ungaria. Ne suna, se interesează de sănătatea noastră. Acum că a plecat în Rusia, probabil că vom vorbi mai puțin"Mădălina Zamfirescu
31e numărul cu care evoluează Mădălina, fiind data de naștere a sportivei
9 martie 2016e data la care Mădălina Zamfirescu a debutat în echipa națională, într-un meci contra Norvegiei, campioana mondială. A marcat un gol
7e locul ocupat de DVSC Debrecen în sezonul trecut în campionatul Ungariei din totalul de 14 formații
5
este numărul echipelor la care a evoluat Mădălina Zamfirescu: CSM Ploiești, HCM Baia Mare, SCM Craiova, Dunărea Brăila și DVSC Debrecen
Vacanță cu fetele
Mădălina Zamfirescu a fost în această vară, în vacanță, în Spania, alături de alte opt fete. "A fost o ieșire așa, ca-ntre fete. Nu știu cum ne-am strâns atâtea, pentru că inițial am vorbit cu Denisa Dedu și cu colega mea de echipă, rusoaica Anna Punko. Una a mai vorbit cu o prietenă, cealaltă cu alta și așa ne-am făcut nouă. A fost foarte frumos. Am făcut plajă, baie, ne-am încărcat bateriile pentru sezonul actual", a povestit Mădălina.
)
)
)
)
)
)
)
