Automatele capitaliste și înghețata din abundență » Cum am ratat podiumul la Jocurile Olimpice din 1976

Era prima ediție la care handbalul feminin își făcea loc în programul olimpic. La Montreal, în 1976, "tricolorele" au obținut biletele după Campionatul Mondial din 1975, de la Kiev. Erau doar patru locuri calificante de acolo. Celelalte două au fost atribuite țării gazdă, Canada, plus o invitație, pentru o țară cu un handbal mai puțin dezvoltat, Japonia!

Presiune din partea partidului

După ce România obținuse argintul mondial în 1973 și terminase pe 4 în 1975, toată lumea aștepta urcarea pe podium la Montreal. Inclusiv membrii Partidului Comunist Român. "Tovarășii ne-au atras atenția că trebuie să facem totul pentru a ne întoarce cu o medalie", dezvăluie Constantin Pilică Popescu. Tehnicianul de atunci spune că de la început s-a plecat însă cu o gândire proastă. "Lozinca a fost «lasă că învingem noi măcar pe una din cele trei mari și luăm o medalie». Japonia și Canada nu contau! Uite că nu am putut să batem pe nici una dintre ele și ne-am trezit lângă podium", amintește tehnicianul.

Concediu și băi la Herculane

Omul care avea în palmares trei titluri mondiale cu fetele, două la handbal în 11 și doar unul în 7, și multe alte Campionate Mondiale bifate, a simțit atunci presiunea. "După Mondialul de la Kiev, la acel loc 4, am primit numai imputări și critici. Recunosc că nu am fost în cea mai bună formă ca antrenor, nu am mai fost «mâna forte»!", declară tehnicianul ajuns acum la 88 de ani.

Își amintește și acum ședințele de minimum șase ore, dar care durau și 10 ore pentru alegerea unor strategii și planuri ce trebuiau îndeplinite!

Campionatul a fost sacrificat pentru pregătirea echipei naționale astfel că au avut cinci luni jucătoarele la dispoziție. "Mai târziu am fost aspru criticați pentru lungimea acestei pregătiri centralizate". Efectiv, antrenamentele au durat însă mai puțin, pentru că fetele au intrat, mai întâi, într-un program de ozonificare, la Băile Herculane, plus un concediu obligatoriu de 10 zile!

Buni în pregătiri

A început apoi pregătirea propriu-zisă, efectuată la Ploiești și București, dar și seria meciurilor amicale la câteva turnee. La Neuebrandemburg, româncele au pierdut în fața RDG, 7-9, au trecut de Norvegia 12-8 și din nou înfrângere cu URSS, 9-13. Turneul de la Belgrad a adus altă față jocului României: 16-16 cu URSS, 15-15 cu Iugoslavia și 16-13 cu RFG. Apoi un ultim meci de pregătire a avut loc în Sala Polivalentă, cu URSS, încheiat cu o înfrângere la limită, 16-17, gol primit în ultima secundă. "Echipa era într-o formă bună și toată lumea vorbea de medalii. Chiar și presa din RDG și URSS dădea România pe podium", își amintește Pilică Popescu.

Așteptarea care a măcinat

Din memoriile nepublicate ale octogenarului tehnician, Constantin Popescu citează. "În ziua de 6 iulie 1976 întreaga delegație de 150 de persoane, mai puțin gimnastica și handbalul masculin, s-a îmbarcat la bordul unui Boeing și am parcurs distanța București-Montréal în 11 ore. Inițial, ne-am bucurat mult că vom fi la Montréal cu două săptămâni înainte de primul joc. Se realizau multe: acomodarea cu fusul orar, cu clima, alimentația și mai ales suprafața de joc, un plastic Taraflex pe care nu ne antrenasem niciodată. Ne-am dat însă seama că a existat și un revers, din păcate, negativ", notează tehnicianul.

Bucuria de a fi la JO, într-o țară occidentală și o civilizație modernă, în 1976 în Vest se pleca foarte rar, s-a diluat treptat în lotul României și au apărut stări de disconfort. "Antrenamentele le-am făcut oriunde, numai în sălile de concurs nu, jucătoarele stăteau acum în paturi suprapuse, cîte 4-6 în cameră, și nu 2 cum erau obișnuite. La sosire am primit programul la secundă al mașinilor ce ne asigurau transportul. Orice modificare era imposibilă. Se acceptau doar renunțări, iar noi eram obișnuiți să facem ce dorim, ceea ce nu ne-a picat tocmai bine", își amintește Pilică Popescu.

Au trecut la cântar

După șocul acomodării cu fusul orar, echipa s-a lovit de cel al alimentației. "În cele opt restaurante uriașe deschise non-stop, se găseau toate bunătățile din lume. Erau, de exemplu, 40 de feluri de înghețată, 60 de prăjituri, ce să mai spun de fructe. Erau coșuri până în tavan cu banane", își amintește profesorul.

După două zile de autoservire, a fost nevoie de cântare în rândul echipei, pentru că fetele luau proporții. "Cântar dimineața și seara, iar noi antrenorii ne-am transformat în ospătari servind fetele cu un minimum fixat de doamna doctor Anca Rosetti. Dar ce să te faci că la fiecare colț erau automate cu sucuri «capitaliste» de care noi nu auzisem", adaugă Pilică Popescu.

Tehnicianul spune că, după Montreal 76, s-a hotărât ca sportivii să plece la Olimpiadă în etape, în funcție de data intrării în competiție.

Strategia lui Bela Karoly

Pilică Popescu a înțeles abia mai apoi de ce Bela Karoly și-a dus gimnastele abia cu trei zile înainte de intrarea în concurs, alegînd să se pregătească într-un loc izolat din SUA. "A avut o strategie deosebită, dar a avut și posibilități, toate cheltuielile fiind suportate de federația de gimnastică din SUA contra unor demonstrații și antrenamente deschise", își aminteșe nea Pilică. Nadia și celelalte gimnaste au zburdat pe aparate, Montréalul păstrându-le amintirea și azi, mai ales "Zeiței de la Montréal".

Înfrîngeri în fața "granzilor"

Au început meciurile, dar tehnicianul spune că vârful de formă "se tocise", iar acomodarea cu suprafața de joc a fost un fiasco. La primele trei-patru antrenamente pe taraflex "am avut tot atâtea entorse la glezne". România a pierdut cu RDG 12-18, dar după o primă repriză dezastru, în care nemțoaicele aveau 11-3! Nimic nu era pierdut, pentru că România trebuia să bată URSS sau Ungaria. "Comportarea și jocul dezastruos nu ne-a trezit. În subconștientul nostru ne spuneam «n-are nimic dacă pierdem acest joc, până la urmă tot luăm noi o medalie!».

A urmat URSS, evoluție mai bună, dar tot înfrângere: 8-14. Și iar o primă repriză slabă.

Victoriile cu Japonia, 21-20, conturată mult mai greu decât se aștepta oricine, dar și cu Canada, 17-11, au trimis presiunea pe ultimul meci, cel cu Ungaria. Se juca pentru bronz.

Constantin Pilică Popescu retrăiește parcă acum meciul. Își aduce aminte de Strebinski, de Toth-Harsany, uriașa de 1,94 metri, de Csik și Laki sau de portarul Bujdoso.

"La pauză a fost 6-10, iar noi am intrat în vestiar cu ordinele telegrafice. Am încheiat cu strigăte și lozinci de luptă în cor, ieșind din vestiar aproape în alergare. Ziceam noi furioși ca taurii când intră în arenă", scrie tehnicianul în memoriile sale. Nimic nu a mai contat. Ungaria a câștigat cu 20-15, iar România a terminat pe locul 4. "Atunci ne-am dat seama că nu merge să faci performanță gândind că până la urmă tot o să batem pe cineva și o să câștigăm o medalie", încheie Pilică Popescu.

"Am trăit acele clipe la amintirea cărora și azi, după atâția ani, simt furnicături și mă încearcă lacrimi. Marcați de inhibiție, copleșiți de evenimente și obiective, ne-am clasat lângă podium"
Constantin Pilică Popescu, antrenor România

"Ulterior s-a dovedit că plecarea la Jocurile Olimpice mult prea timpurie și cele 14 zile de pregătire și așteptare a meciurile oficiale în Babilonul Satului Olimpic ne-a dat peste cap"
Constantin Pilică Popescu, antrenor România

România la JO 1976

• Simona Arghir
• Doina Furcoi
• Petruța Cojocaru
• Cristina Petrovici
• Magda Miclos Ilies
• Marina Bosi
• Rozalia Soos
• Viorica Ionică
• Elisabeta Ionescu
• Constanța Pițigoi
• Mariana Laskovici
• Georgeta Lăcustă
• Niculina Sasu
• Antrenori:
• Constantin Pilică Popescu
• Dan Bălășescu

Rezultatele României la JO 1976

• 12-18 cu RDG
• 8-14 cu URSS
• 21-20 cu Japonia
• 17-11 cu Canada
• 15-20 cu Ungaria

"Am fost o echipă!"

Elena Frâncu, fostul director al DJTS Constanța, a făcut parte și ea din generația Montreal 76. Nu a prins însă lotul pentru că "m-am accidentat. Am suferit o ruprtură de ligamente și am rămas acasă. N-am să uit niciodată această grea întâmplare", povestește cea pe care coechipierele o porecleau Elf. "Am fost o echipă, eram prietene, eram libere să gândim, să iubim, să muncim. Doinița Furcoi, liderul nostru, ne încuraja mereu. Profesorul Popescu făcea diagonalele cu noi. L-am întrebat «dar de ce alergați cu noi?» și răspunsul a fost «Ca să simt pulsul, să văd dacă mai puteți!». "Noi am fost acum 40 de ani la Montreal. Suntem generația începutului olimpic la handbal fete. Vreau ca actuala generație să ne întreacă, să se întoarcă de la Rio cu o medalie", a declarat Elena Frâncu.