Articol de Justin Gafiuc - Publicat marti, 17 august 2021 12:54 / Actualizat marti, 17 august 2021 14:20
Radu Dobrescu, 31 ani, e senior director Gillette Japonia, iar în pixul său stă un buget de sute de milioane de euro. Lucrează în Tokyo din 2019, a fost implicat puternic în Olimpiada niponă prin prisma calității de sponsor al companiei-mamă, Procter&Gamble, și povestește experiențele sale profesionale, sportive și personale „într-o țară de pe altă planetă”.
- Corespondență din Tokyo
- Domnule Dobrescu, lucrați de doi ani și jumătate în Tokyo. A fost complicată adaptarea la stilul nipon?
- Nu vorbim despre adaptare, ci despre compromis. Trebuie să știi de ce vii în Japonia și cât dorești să stai. Să ai clar în minte niște obiective. Asta pentru că aici nu e altă țară, ci altă planetă. Și acum, după atâtea experiențe directe, Japonia nu încetează să mă surprindă în business și în viața personală.
- Dați-ne exemple de situații care v-au frapat?
- Am ajuns mai târziu la o ședință cu echipa mea de la P&G și nu mai exista niciun scaun liber în sală. Toate persoanele de sex feminin s-au ridicat imediat în picioare, cu capul plecat, așteptând ca eu să-mi aleg un loc.
Într-un week-end, am mers la plajă undeva în apropiere de Tokyo, iar prietenii din grup și-au lăsat la masă telefoane de ultimă generație și am plecat toți să ocupăm și câteva șezlonguri. N-au avut nicio emoție că le vor dispărea aparatele.
„Totul s-a blocat: loterii, campanii VIP, fun-park-uri”
- Ați fost implicat masiv în Olimpiadă prin prisma faptului că lucrați la o companie care s-a numărat printre marii sponsori ai Jocurilor. Cum ați trăit această experiență?
- A fost o muncă enormă, trebuie să ai mereu în minte consumatorul și partenerii de business pe proiecte specifice. Amânarea cu un an ne-a obligat să ne recalibrăm, mai ales că lipsa spectatorilor a dat peste cap multe idei.
De exemplu, am sponsorizat unul dintre înotătorii japonezi cu șanse la medalii, aveam pregătite strategii țintite pe natație, dar planurile au căzut. Existau pe agendă organizarea de loterii, campanii pentru bilete VIP, fun-park-uri, ateliere cu parteneri de afaceri. Nimic nu s-a mai putut pune în practică, iar frustrarea a fost mare, știind câtă muncă și cât entuziasm au existat în spate.
- Pierderi financiare substanțiale?
- N-aș rosti cifre, dar aș veni tot cu un exemplu. Pregătisem o grămadă de produse dedicate fanilor chinezi, care urmau să reprezinte principalul pool în materie de suporteri. Când s-a anunțat că nu vor fi acceptați spectatori străini, am simțit că am investit mulți bani și timp pentru lucruri fără finalitate.
Prin urmare, dacă mă gândesc că așteptam două milioane de consumatori chinezi care vor invada piața pe durata Olimpiadei și am fi obținut profituri consistente, putem lua în calcul pierderi importante. Totuși, dacă mă raportez doar la anul anterior, când nu exista această bază de consum ocazională, lucrurile nu mai sunt atât de stridente.
„Statul român n-are niciun merit la medalii”
- I-ați urmărit pe sportivii români?
- Absolut tot ce-am putut! Sunt un mare consumator de sport, am lucrat în țară și pe un proiect cu FRF la nivel juvenil. Mi-am luat pauză din orice întâlnire să văd cursele de la canotaj, scrima sau natația, competiții scurte, de câteva minute, mai ales că așteptam medaliile. Cu fotbalul a fost mai dificil, doar partida cu Coreea de Sud am urmărit-o mai liniștit, în week-end, a însemnat o dezamăgire enormă.
- V-a impresionat ceva la românii de la Olimpiadă?
- Am un gust amar când văd comparații cu trecutul. Cât se mai investește azi în sport? Și ce atenție se acordă acestui domeniu în România? Pentru mine, toți românii care au concurat la Tokyo sunt eroi.
Mă uitam la puștiul ăsta de la înot, la Popovici: m-a impresionat cum a vorbit, ce maturitate a arătat, ce foame de succes! M-a uimit discursul Anei Maria Popescu și detaliul că a avut drept sparring un fost sportiv în vârstă de 43 de ani. Despre ce vorbim? Suntem talentați, dar ne lipsesc organizarea, infrastructura, finanțarea. Nu-i merităm pe acești sportivi!
- De ce spuneți asta?
- Statul român nu are niciun merit pentru performanțele de la Tokyo și pentru simplul fapt că s-au calificat peste o sută de sportivi. La felul cum e tratat sportul în România, e strict rezultatul eforturilor concurenților, ale antrenorilor, ale familiilor lor, ale câtorva apropiați. Asta e realitatea!
Nu sunt genul care arată cu degetul, eu chiar vreau să revin în țară, mi-e dor de România, însă ne păcălim singuri dacă nu vedem adevărul crud din sportul românesc.
Nu-i scapă nimic despre Petrolul
Deși aflat la 9.000 km depărtare de casă și cu un fus orar neprietenos față de România, Radu Dobrescu, ploieștean, spune că e permanent cu ochii pe ce se întâmplă la clubul de suflet, Petrolul, unde a jucat în perioada junioratului:
"Văd meciurile băieților din Liga a 2-a, încerc să fiu la curent cu tot ce se întâmplă și sufăr fiindcă echipa nu reușește să revină în prima divizie. Sunt îngrijorat pentru că s-a rupt și filmul cu finanțarea Veolia. Mai complicat e să urmăresc partidele din Champions League, la 4:00 dimineața în Japonia. Iar la Euro m-am trezit de fiecare dată să văd meciurile Italiei"
În afară de fotbal, îmi place mult să urmăresc și tenisul. Fotbal și joc în fiecare săptămână cu un grup de brazilieni, argentinieni și italieni, între care și un bun amic, Manuel Belleri, om cu peste 200 de meciuri în Serie A, la Lazio. E prieten cu Ștefan Radu și conduce în prezent la Tokyo Academia lui AC Milan.
Am adus din țară niște sticle de țuică și, înainte de pandemie, am organizat acasă o petrecere la care am invitat câțiva colegi. Au cedat imediat în fața licorii românești. Unii au adormit efectiv pe podea de «oboseală»
În Japonia nu există ideea de a te îmbrățișa sau de a te pupa, precum la latini. Totul se rezumă la o înclinare, indiferent cât de mare e prietenia sau dorul. Jumătate de an mi-a luat să-mi reprim gestul de a întinde mâna pentru salut. În schimb, am acum foarte dezvoltați mușchii spatelui de la atâtea aplecări.
- Radu Dobrescu
Citește și alte știri despre Jocurile Olimpice:
)
)
)
)
)
)
)
)
