Corespondență GSP din Paris // Finala mea: între livetext și infarct » Trimisul Gazetei la Roland Garros povestește cât de greu e să îți păstrezi echilibrul când ești și jurnalist, și suporter

Joi noapte. Telefon din redacție. Emoții, oi fi făcut ceva nasol? Nu prea te sună șefii după miezul nopții să te felicite.

 "Dormi?". Nu, la ora asta făceam abdomene ... Normal că dormeam! "Ai un troller d-ăla micuț? Îți trebuie doar câteva haine și un laptop". Nu înțelegeam nimic. "Băi, hai, concentrează-te un pic, că mâine dimineață pleci la Paris! Trebuie să dai marfă bună de la Roland Garros. Am vorbit și cu Tolo, te trimitem la finala lui Halep", zice Țepelin, șeful de la online.

Mda, s-o plictisi și face glume nesărate la miezul nopții ... Câteva minute și noduri în gât mai târziu, am realizat că nu era nicio poantă. Ăștia chiar mă trimit la Paris! Pfoai de capul meu! În urmă cu câteva zile chiar mă visasem în tribune, la un super-meci de tenis. Dar țopăiam între game-uri și strigam "Haide, Simooo!", nu aveam o acreditare de gât și nici nu scriam cronica pentru ziar și site. În fine, gata cu visele, acum era realitate. Hai, la treabă!

Cum să ratez așa ceva?

Repede, confirmăm biletele de avion, confirmăm cazarea. Bine, le confirmăm p-astea și o să fiu turist la Paris, că nu prea am cum să intru pe "Philippe Chatrier". Procedurile pentru acreditare s-au încheiat prin martie, iar bilete n-ai de unde să cumperi în ultima zi. "Capul sus, Julian, că te descurci tu!", îmi zic. Aoleu, dar dacă nu mă descurc? M-au luat transpirațiile. Poate ajung la Paris și stau pe la porți, nu văd nici meciul, nu-mi fac nici treaba pentru Gazetă ... Era prima mea finală de Mare Șlem! Cum să ratez așa ceva?!? Nu se poate!

Nu-mi iese nimic...

Am plecat spre Franța vineri la prânz. Zbor cu escală, întârziere la decolare, turbulențe în aer. În dreapta mea, o nemțoaică la vreo 50 de ani se închina la fiecare 5 minute. Exact ce-mi trebuia ca să-mi treacă emoțiile ... Am prins la mustață legătura din Dusseldorf, apoi drumul de la aeroportul Charles de Gaulle spre Paris a durat parcă o veșnicie. M-am dus direct la Porte d'Auteil, stația de la Openul Franței, însă mă învârteam pe acolo degeaba, nu puteam să intru în arenă.

Am încercat să fac o transmisiune live pe Facebook-ul Gazetei, să le povestesc cititorilor un pic despre atmosferă, despre ce urma a doua zi. Dar n-a mers. Ghinion, emoții, neșansă. Se cam aglomerau minusurile. Din redacție, încurajările se amestecau deja cu ironiile. "Mai vrei și diurnă pentru ziua asta? Vezi ce faci mâine! Să nu te mai întorci dacă pierde Simona! Dar ce se aude pe fundal?". Eram la arenă, iar organizatorii făceau probe de sunet cu imnul României. "Ăsta e semn bun, mă! Câștigăm mâine!".

Primele semne bune

Pe la miezul nopții, mesaj din redacție. S-or fi supărat pe lufturile din prima zi, nici nu mă mai sună, îmi scriu pe Facebook messenger. "Vezi că ...". Tensiunea poartă numele "typing". "... ne-au răspuns de la biroul de acreditări. Le explicasem că suntem singurul ziar de sport din România, al treilea cel mai vechi ziar de sport din Europa și cel mai vizitat site de sport din țară. Și că avem nevoie de o excepție, pentru că vrem să relatăm pentru publicul nostru super-finala de sâmbătă. Ce crezi? Ești norocos. Vei primi acreditare!". Este, mă! Prima veste bună din ultimele 24 de ore. Hai, că poate de-aici încolo o să fie mai bine! Hai, Simona! Hai, Iulian!

Ziua în care haterii vor amuți

Sâmbătă m-am trezit cu un nod în gât. Era ziua celui mai mare eveniment la care asistam live în toată cariera mea de ziarist și de suporter. Am plecat optimist spre arenă, mă mai relaxasem. Uite, merge și transmisia live pe Facebook-ul Gazetei. Vorbesc online cu fanii, pe unii îi simt la fel de emoționați ca mine, pe alții la fel de hateri ca întotdeauna.

Trimisul GSP, în direct cu cititorii pe pagina de facebook a Gazetei

Sunt jurnalist de 6 ani, toți la Gazetă. Înainte am fost sportiv. Așa că am avut timp să simt haterii și din teren, dar și din fața monitorului. Iar în ultimii ani, când m-am ocupat deseori și de moderarea comentariilor pe GSP.ro, chiar am constatat că Halep este o țintă predilectă a celor care împrăștie critici și ură stânga-dreapta. Dar poate azi nu va fi timp pentru critici!

Poate Simona va urca Everestul. Primul ei trofeu de Mare Șlem și, implicit, înscăunarea ca lider WTA. Mamă, cum ar fi!

foto: Guliver/GettyImages

Încăierarea îngerilor

Mai sunt 5 ore până la meci, la cozi sunt peste 1.000 de oameni. Unii mergeau și la duelurile legendelor, jucau francezii Clement și Escude, iar pe "Lenglen" era un duel de poveste:

Davenport / Navratilova vs Clijsters / Tracy-Austin. Ah, ce mi-ar fi plăcut să o pot urmări pe Kim, jucătoarea mea favorită all-time! Dar nu, n-am timp! E ziua Simonei. Transmit detalii de atmosferă în redacție, curg informațiile din toate părțile, tensiunea crește, GSP.ro duduie de articole cu și despre Halep.

"Toată România e cu tine!"

Intru la antrenamentele oficiale. Oh, cum lovește Ostapenko! Incredibil de tare, ca la un meci oficial.

Încă un avertisment pentru Simona, care pare stăpână pe ea. La final de antrenament ridică pumnul când un conațional îi strigă din tribună: "Toată România e cu tine!". Nu, n-am fost eu, dar aș fi putut fi. Asta simțeam, îmi stătea pe limbă, dar îngerașul-jurnalist de pe umărul drept se încorda la îngerașul-suporter de pe umărul celălalt. Am tăcut, dar speram din tot sufletul să iasă bine.

Nu-i nimic! Poate data viitoare

Gata, se apropie meciul. Atmosfera e absolut nemaipomenită! Mă învârt pe-aici prin tribune de parcă plutesc. Vă dați seama, eu acum trebuia să fiu în redacție, de serviciu pe tura mea. Da, unii sunt norocoși! Și alții sunt mai slabi. De exemplu, îngerașul-jurnalist a cedat destul de repede.

Deseori, suporterul din mine uita că am o acreditare de gât. Sufeream la orice rever al letonei, mă înfoiam de mândrie când ieșea câte o lovitură a Simonei. Ok, recunosc: am și sărit de pe scaun de câteva ori ... De fiecare dată m-am oprit repede, domolit de zâmbetele jurnaliștilor străini din jurul meu.

"Bucură-te în voie!"

Până când un italian mi-a zis: "Ragazzo, e normal să ții cu ea, doar ești român. Bucură-te în voie!". Doar că n-am mai avut multe ocazii. S-a intrat în decisiv și Simona s-a prăbușit încet-încet, odată cu mine... Aproape leșinat în scaunul de la masa presei, continuam să dau informații în redacție, dar parcă eram robot.

Nu-mi mai ardea de nimic. Îngerașul-suporter suspina undeva, pitit. Am văzut ceremonia de premiere printr-o mare de picioare, spinări și mâini care aplaudau. Și-apoi am auzit-o pe Simona: "Voi mai ajunge în finale și le voi și câștiga, sunt convinsă!". Bravo, Simo! Gata, eu plec la hotel să-mi pun telefonul la încărcat! Trebuie să fiu pregătit oricând. Dacă mă sună iar ăștia din redacție să-mi spună "Hai, că pleci la Wimbledon, să scrii despre finala Simonei!"?!?