A venit la Alba Blaj special pentru Final 4: ”E o provocare pentru mine”

La cei 27 de ani ai ei, împliniți recent, pe 18 martie, Tijana Maleševici are deja în spate o experiență importantă și diversă. A cunoscut succesul cu naționala Serbiei, alături de care a cucerit două titluri europene (2011 și 2017), dar și argintul olimpic la Rio de Janeiro, în 2016. Primul ei club a fost OK Jedinstvo, din Užice, orașul natal al ei și al antrenorului de la Blaj, Darko Zakoci. Un oraș cu o tradiție interesantă în volei, punct de plecare pentru multe jucătoare din Serbia. De acolo, a trecut prin multe țări și pe la multe echipe, majoritatea europene, însă a avut curajul și curiozitatea de a traversa Atlanticul și de a testa și exigentul campionat brazilian. Pentru că mereu și-a dorit să joace, nu să stea pe bancă. Să fie utilă echipei, să-i ofere puncte, entuziasm, sprijin, dăruire.

8 cluburisunt pe cartea de vizită a Tijanei Maleševici: OK Jedinstvo Užice (Ser), Voléro Zürich (Elv), PTPS Pila (Pol), VK Prostějov (Ceh), Sarıyer Belediyesi Spor Kulübü (Tur), AGIL Volley Novara (Ita), Vôlei Nestlé Osasco (Bra) și Seramiksan Spor Kulübü (Tur)

De aceea a venit și la Alba Blaj, unde va juca doar în Final 4. Alături de compatrioata Natasa Krsmanovici și de turcoaica Melisa Memiș, au sosit pentru a întări echipa ardeleană în încercarea ei de a se prezenta cât mai bine în ultima fază a Ligii Campionilor. Pentru Tijana, va fi primul Final 4 din carieră. Îl privește ca pe o ocazie și ca pe un lucru care a venit firesc. Așa cum vin mute altele atunci când privești viața cu seninătate, faci ce îți place și cauți mereu să nu stai deoparte. Din familie de sportivi, cu mama fostă voleibalistă, tatăl fost handbalist și fratele, Nikola, baschetbalist – a jucat și în România, la Steaua București, între 2015 și 2017, Tijanei nu i-a fost greu să-și aleagă drumul. Poate îl va părăsi la încheierea carierei sportive, căutând ceva în management, domeniul în care studiază la universitate. Sau poate nu. Deocamdată, voleiul e prioritar, iar Final 4 foarte aproape.

-Tijana, au rămas câteva zile până la Final 4. Cum privești spre această competiție?
-Am ajuns de câteva săptămâni la echipă, în acest sezon este al doilea club, după Seramiksan Spor Kulübü, din Turcia. De asemenea, este primul meu Final 4. Pe de o parte, nu a fost foarte greu să iau decizia să vin aici pentru că nu se întâmplă în fiecare zi să joci în Final Four-ul Ligii Campionilor. Darko m-a sunat, îl știu de multă vreme, nu mi-a mai fost antrenor până acum, dar suntem din același oraș, el a inventat voleiul în orașul de unde venim și este o legendă acolo.

-Așa că nu puteai să spui nu.
-E o provocare și pentru mine, nu am mai lucrat cu el și cum s-a ivit ocazia am zis de ce nu? E greu pentru că suntem la finalul sezonului și trebuie să-mi ridic nivelul de performanță pentru că vorbim despre Final Four-ul din Liga Campionilor, dar pentru că Darko este aici și aici e un grup de fete drăguțe, va fi mai ușor.

-Sigur, a trebuit să te adaptezi foarte repede...
-Da, pe unele dintre ele le cunosc, am jucat cu unele dintre fete, și, sincer, toate jucătoarele de aici sunt foarte drăguțe. Nici eu, nici Natasa nici nu a trebuit să ne forțăm prea mult ca să ne simțim parte din această echipă, ne-au acceptat imediat.

Ceva total diferit

-Ai câștigat de două ori aurul european cu echipa Serbiei, dar la nivel de club evoluția în Finala Four cu Alba Blaj va fi cea mai importantă.
-Da, am trecut pe la multe cluburi, am jucat în multe țări, în diferite campionate și sper că acest lucru să mă ajute să joc bine în acest Final 4. De-a lungul carierei, nu am reușit să ajung la un nivel atât de sus cu o echipă de club. Am mai jucat în Ligă, nu Final 4, dar cunosc sentimentul, am jucat în campionatul mondial al cluburilor, am jucat împotriva unor echipe puternice, iar anul acesta am evoluat în Turcia. Am jucat contra celor de la Galatasaray, așa că știu la ce să mă aștept din partea lor. Pe de o parte va fi ușor pentru mine, dar cum ai spus și tu, e ceva total diferit, primul Final 4, sper să am tot felul de emoții pozitive.

-Se va desfășura la București, ai mai fost ?
-Da, fratele meu e jucător de baschet și a jucat acolo, la Steaua, două sezoane, Și am mers în vizită, e un oraș foarte frumos, am fost foarte surprinsă că există mult verde, ca la Blaj, multe parcuri, lacuri și m-am bucurat de acele momente.

Îi plac orașele mici

-Blaj e un oraș mic, cu doar 20.000 de locuitori, dar și tu vii dintr-un oraș mic, Užice, cu o tradiție în volei. Simți un fel de conexiune pentru că provii dintr-un loc similar?
-Da, cam aceasta a fost prima mea impresie, toată lumea mi-a spus că e un oraș foarte mic. Eu nu am nicio problemă cu orașele mici, prefer să joc în ele, pentru că totul este foarte aproape și pot rezolva lucrurile pe care le am de făcut de-a lungul zilei foarte repede. Atunci când locuiești într-un oraș mare, trebuie să mergi mult pentru a ajunge la antrenamente, e foarte greu, îți pierzi concentrarea și răbdarea. Blaj e foarte frumos, oamenii la fel. Pe oriunde am mers, am fost cu celelalte jucătoare și toate lumea le știe și ne-au acceptat foarte repede, la fel ca fetele de la echipă. Am fost la ultimul meci din campionat al fetelor, iar atmosfera din sală a fost foarte frumoasă, oamenii de aici chiar iubesc voleiul și vin să le susțină pe fete. E foarte frumos.

-E un avantaj că veți avea suporterii de partea voastră?
-Personal, îmi plac sălile pline, am jucat în Brazilia și atmosfera e demențială. În campionat e o pasiune nebună pentru volei, multe emoții. Mie îmi place, ok, le cunosc pe fete, dar nu știu cum reacționează la astfel de atmosferă. Noi suntem trei fete care am venit chiar înainte de Final 4 și cu siguranță putem aduce lucruri noi pentru echipă ca să ajutăm. Și pe fete, și pe fani pentru că sunt sinceră și cred că avem o șansă mare în semifinale.

Brazilia, cea mai competitivă

-Ai jucat la multe cluburi, în multe țări, unde au simțit cel mai mult că este o stare de competiție intensă?
-În Brazilia. Am jucat în Turcia, OK acolo sunt patru echipe. nu știu cum era în trecut, dar acum unele echipe sunt foarte sus, iar celelalte încearcă să ajungă la nivelul lor, dar nu reușesc. Italia e de asemenea, pentru că acolo oricine poate bate pe oricine, de fapt primele opt echipe, dar în Brazilia e foarte greu de jucat. Muncesc foarte, foarte mult la antrenamente, nici nu se compară cu ce este în Europa, unde intensitatea este cam la jumătate. E greu, dar pe altă parte e bine că poți să crești în fiecare zi, odată cu fiecare antrenament sau meci. A fost frumos și o experiență foarte bună.

-Îți place să explorezi alte locuri, alte culturi, să cunoști mai multe despre locurile unde joci?
-În cariera mea s-a întâmplat să nu zăbovesc prea mult într-un loc, m-am mutat foarte mult. Când ajung prima oară într-un loc îmi place să știu lucruri despre țara în care merg, despre oameni pentru că vreau să-i înțeleg, de asemenea în timpul meciurilor, dacă le cunoști mentalitatea, personalitatea, e mai ușor să te adaptezi, să-i ajuți tu, să te ajute ei pe tine ca să faci rezultate bune.

-Aș putea să spun și cred că Serbia și România au multe lucruri în comun, fiind și țări vecine.
-Avem relații bune. Sunt de acord, aici e un oraș mic, toata lumea se știe cu toată lumea, se simte ca acasă. De-a lungul carierei am jucat cu Nneka Onyejekwe în Zürich și din prima ne-am înțeles, am avut o conexiune foarte bună. Sunt de acord că avem multe lucruri în comun.

-De asemenea, cultură, mâncare.
-Da, ne asemănăm, de la mâncare la religie. Ne bucurăm de viață în același fel. După antrenament mergem la o cafea, apoi prânzul, aceeași rutină. Vorbim despre oamenii din sport, nu știu cum cu ceilalți oameni.

Experiențe ireale, de neuitat

-Dar câștigarea Campionatului European, și încă de două ori!, cum a fost pentru tine?
-Uhh. A fost fantastic , primul aur a fost la Belgrad, dar atunci nu am jucat, eram tânără, era anul în care am venit la echipa națională, desigur, erau alte jucătoare în vârstă care jucau. A fost o experiență. Chiar dacă nu am jucat, rămâne de neuitat. Apoi, ce mă emoționează cel mai mult sunt Jocurile Olimpice, calificarea în finală îmi aduce cele mai mari emoții pe care le pot simți pentru volei. Nu e pentru că asta am visat, dar a fost ireal. Nu e ca și cum câștigarea aurului european nu ar fi ceva important pentru noi toate, anul trecut am avut o mulțime de probleme cu accidentările. Nimeni nu știe, dar în două săptămâni cinci fete din primul 6 și-au sucit glezna, dar până la urmă am reușit să trecem peste și să câștigam. La fel o experiență de neuitat. A fost special și pentru că în 2011 erau multe jucătoare mai în vârstă decât mine, iar acum a fost altfel, generația noastră era cea "Bătrână" și noi am câștigat și de aceea e mai special.

-Crezi că vei rămâne în sport după ce te vei retrage?
-La Universitate studiez management, marketing, despre economie. Îmi place la nebunie. În liceu mergeam normal la școală îmi plăcea, chiar dacă era greu de mers la școală și la antrenamente de două ori pe zi, dar nu știu, dar dacă aleg să rămân, până la urmă toată viața de până acum mi-am petrecut-o în volei și asta știu să fac cel mai bine și dacă pot să ajut pe cineva, să crească sau să facă un lucru bun în volei, o voi face. Sunt deschisă la orice și îmi place să învăț. Fie că e vorba de volei sau economie, lucrurile se pot schimba peste noapte și niciodată nu se știe.

-A existat vreun moment dificil în cariera ta, legat de o accidentare, sau orice alt lucru care să pună lucrurile într-o altă perspectivă?
-Nu am avut accidentări, doar unele minore, nimic mare. Însă a fost un moment… Eram la pregătirea pentru Londra 2012 eram la echipă, cu cinci zile înainte de turneu eram selecționată, dar mi-am sucit glezna, nu rău, dar mai erau și alte jucătoare accidentate și antrenorul nu putea să mă ia și pe mine. Și m-am simțit foarte rău în aceea perioadă, nu mă gândeam să renunț, nu știu dacă pot să spun așa, dar cred că atunci m-am maturizat, mi-am dat seama că nu totul în viață înseamnă volei. Că în viață sunt perioade bune și perioade rele și că trebuie să treci prin toate, dar a fost o lecție mare pentru mine și cred că am învățat-o.

Natură și lectură

-Ce-ți place să faci în timpul liber?
-Îmi place foarte mult natura. Locuiesc aproape de munți și atunci când am o zi liberă, atunci când sunt la echipa națională, sau când sunt în vacanță, îmi place să fac drumeții, să fiu cu prietenii, să citesc o carte, să mă relaxez, să nu mă gândesc la nimic, doar natură. Așa îmi încarc bateriile.

-Ce-ți place să citești?
-Scriitori sârbi. Nu ca și cum nu am încercat și alți scriitori, dar îmi plac sârbii: Meša Selimovici, Ivo Andrici. Avem mulți, dar mie îmi place Meša, e foarte bun. De asemenea, Marija Jovanovici.

-După Final 4 la ce echipă vei evolua?
-Nu știu, sezonul încă nu e terminat, nu-mi place să-mi fac planuri pentru viitor. O iau pas cu pas. Scopul pe termen scurt este să închei acest sezon într-o manieră bună, să dăm tot ce avem mai bun în acest moment, apoi o să am timp să mă gândesc ce voi face.

-Mulți sportivi spun că o iau pas cu pas, că nu se gândesc la finale, la victorii. E mai sănătos așa?
-Pentru mine da. E o chestie individuală pentru unii e mai bine să-și un țel, spre exemplu o finală și fac orice pentru a ajunge la ce și-au propus, dar eu încerc să mă bucur de fiecare moment. De fiecare meci, de fiecare antrenament. Vin și perioade când nu ai energie, motivație, e clar că există și astfel de momente, mai ales că avem sezoane pline, cu echipă de club, cu echipa națională, dar eu, personal, încerc să o iau ușor, pas cu pas, zi cu zi. Cred că fiecare lucru vine la tine în momentul potrivit.

-Dacă într-o zi o să ajungi antrenor, ce fel de antrenor crezi că o să fii?
-E greu, nu mă văd antrenând, poate antrenor asistent pentru că pot ajuta la multe lucruri, dar nu mi-ar plăcea să conduc ceva. Nu e vorba de responsabilitatea pentru că-mi place, dar cred că ar fi prea mult pentru mine. Dacă voi fi nevoită o voi face, dar dacă aș putea alege nu aș alege asta.

-Ce fel de antrenori îți plac, cei care sunt mai duri sau cei mai permisivi?
-Da, îmi plac antrenorii duri, cei care iau decizii, unde e disciplină, am cunoscut mulți dintre ei de-a lungul carierei mele. Sunt genul de persoană care are nevoie de autoritate, dacă mă lași pe mine, nu cred că fac lucrurile așa cum trebuie Dacă cineva îmi spune: Hey, vreau asta și asta de la tine, și știu că trebuie să le fac, atunci le fac, dar dacă e lejer, mă la și eu mai ușor. Îmi plac antrenorii duri, îmi place presiunea. 

"În Brazilia e foarte greu de jucat. Muncesc foarte, foarte mult la antrenamente, nici nu se compară cu ce este în Europa, unde intensitatea este cam la jumătate. E greu, dar pe altă parte e bine că poți să crești în fiecare zi. Blaj e foarte frumos, oamenii la fel. Pe oriunde am mers, am fost cu celelalte jucătoare și toate lumea le știe și ne-au acceptat foarte repede, la fel ca fetele de la echipă"
Tijana Maleševici