Articol de Cristi Preda (foto) - Publicat miercuri, 06 octombrie 2010 00:00
La 60 de ani, "Beckenbauer al României", aşa cum îl alintă nemţii din Wurzburg pe Liţă, îşi cîştigă existenţa transportînd mobilă. A trăit mereu cum a vrut, n-a căutat consimţămîntul celorlalţi şi şi-a asumat deciziile.
Fost mare fotbalist, antrenor pe picior de venire sau de plecare, bărbat cu ultimul copil mai mic decît nepoţii din prima căsătorie, Liţă Dumitru trage de volan. Rîde cînd îi vede pe jurnaliştii Gazetei, deschide uşa, ne plasează în spate, aleargă pe Autobahn şi-şi aminteşte de meciurile împotriva lui Pele şi Cruyff.
Milioane de români îşi cîştigă pîinea în străinătate. E calea pe care a ales-o şi fostul conducător de joc al echipei naţionale
"Mai avem bani pentru luna asta, după care nu ştiu ce o să se întîmple".
Tonul e calm şi tocmai asta e surprinzător. Are 60 de ani şi o familie cu o fată de doi ani. Niciodată nu şi-a simplificat viaţa. Nepoţii lui, copiii fetei şi băiatului din căsătoria anterioară, sînt mai în vîrstă decît copilul din această căsnicie. Mare fotbalist, antrenor de încercare, bărbat, tată şi bunic, Liţă a trăit mereu cum a vrut. Cu ultima decizie, i-a uluit pe toţi.
Într-o seară de august 2010, s-a ridicat de pe canapea şi i-a zis soţiei. "Gata! Plecăm în Germania, de tot! Aici nu mai putem trăi".
La ani lumină distanţă
A ajuns de aproape o lună la Bad Kissingen, undeva lîngă Wurzburg, între Frankfurt şi Nurnberg. S-a apucat de muncă. E şofer pe camion. Încarcă marfă, fuge pe autostradă, apoi o descarcă.
Se trezeşte dimineaţa devreme, obicei vechi, pe la 8 pleacă în cursă. După 12 ore parchează în faţa casei. E la ani lumină de viaţa unei vedete din fotbal, dar susţine că e singurul mod prin care îşi poate întreţine familia. "În România nu mai aveam nici o şansă. Apoi m-am gîndit că e mult mai bine pentru cea mică să crească aici. În Bucureşti ce viitor avea? Praf şi prafuri...Măcar aici e cu totul altceva", spune Liţă.
"Cînd aud de români nu vor să închirieze"
Ziua lui Liţă începe cu cafeaua de la patru dimineaţa. "Nu mă forţez să mă trezesc, îmi face plăcere. Sînt liniştit, îmi admir grădina de lîngă terasă, mă pregătesc de muncă". Şi-a închiriat o casă lîngă Bad Kissingen, pentru care plăteşte 800 de euro chirie lunar. "Am avut noroc cu prietenul meu Franke, fostul primar din Wurzburg, care a garantat pentru mine. Altfel, cînd aud de români ca chiriaşi, nici nu vor să discute", povesteşte fostul fotbalist şi antrenor.
Pînă în Belgia
Pe la ora şapte pleacă la muncă, spre depozitul din Albertsburg, un sătuc situat la kilometri de casă. Aici a avut noroc cu alt prieten, cel mai mare transportator din zonă: "Patronul mă cunoaşte din anii '91-'92, cînd am mai lucrat la el. Imediat ce am venit m-a angajat, săptămîna trecută de probă, acum am intrat în pîine. Ăsta e respectul de care mă bucur, altfel, cine îţi mai dă de lucru la 60 de ani?", povesteşte Liţă încîntat.
La 8:00 îşi ia maşina în primire, gata încărcată. În timp ce i se face o pană neprevăzută la roată, îşi ia şi foile de parcurs. "Astăzi am şase livrări de făcut, în zona oraşului Kassel. Săptămîna trecută m-a trimis pînă în Belgia şi înapoi, m-a cam rupt!".
Pe vremuri, purta cel mai dorit tricou al oricărei echipe: cel cu numărul 10. "Mi l-a dat Valentin Stănescu, la Madrid. Îl purtase radu Nunweiler"
"Recalculezi pe mă-ta"
Pleacă la drum, în prima zi oficială de lucru, însoţit de echipa Gazetei. Prima livrare, în Marburg, la aproximativ 150 de kilometri de casă. Liţă se avîntă pe autostradă, face un popas la benzinărie, apoi continuă drumul. "Uite, chiar dacă e o muncă grea, mi se pare plăcut tot ce e în jur. Drumurile, pădurea, aerul curat, chiar şi benzinăriile astea mişto. Zău că îmi place", spune. E unul dintre milioanele de români care-şi fac curaj pentru o viaţă în străinătate, departe de ceea ce le este familiar, aproape de decenţă şi civilizaţie.
La un moment dat, din senin, iese brusc de pe autostradă, improvizînd o scurtătură. Navigaţia de pe bord protestează: "Recalculez... recalculez..". Liţă replică zîmbind superior, ca un om care cunoaşte Germania: "recalculezi pe mă-ta! Astea sînt cam aiurea, tot pe ce ştiu mă bazez. Dar sînt bune, ale naibii!, cînd e să găseşti adresele în oraşe".
Trage şi cu cîrca
Ajuns la prima destinaţie, la Marburg, găseşte uşor depozitul destinatar, unde doi tipi care urmează să recepţioneze componentele de mobilă îl privesc apatic. Apoi de-a dreptul ciudat, neînţelegînd de ce tipul care le aduce marfa e pozat mai ceva ca la un shooting.
Liţă nu se menajează şi descarcă singur campionul. "Trebuie să îmi cumpăr nişte mănuşi speciale, mi-am făcut mîinile praf", spune opintindu-se ca un halterofil la o cutie mai grea. Cei doi îl ajută mai în dorul lelii: "Lasă, că mai dau peste cîte unii care nici nu se ridică de pe scaun, ăştia măcar mă ajută".
12 ore de muncă
Pleacă şi povestea se repetă încă de cinci ori. La ultima livrare, uitîndu-se pe destinaţie mai atent, rămîne cu gura căscată: "Mamăă, ăsta m-a trimis lîngă Leipzig, mai am un pic şi intru în DDR", remarcă amintindu-şi de zilele dinainte de 1990, cînd a fugit în Germania, şi apropierea de zidul Berlinului îi dădea transpiraţii reci pe şira spinării.
Mănîncă pe fugă, într-o parcare însorită şi curată. Are pachet de acasă, trei sandvişuri şi o sticlă cu limonadă: "Am tensiunea cam mare, iar lămîia stoarsă îmi face bine. Beau una şi dimineaţa".
Către ora 20:00 se apropie de casă. A încasat la bord 12 ore de muncă şi 1.000 de kilometri parcurşi. Lasă maşina la garaj, pune cheile şi actele mărfii într-o cutie specială şi "am încheiat-o pe ziua de azi. Să vedem unde mă mai trimite mîine. Hai la o bere că nu mai pot de sete".
Popasul dinainte de casă
Nemţii trec pe la bar în drum spre casă. Italienii, francezii sau englezii fac la fel. Acolo lasă grijile, toate emoţiile de peste zi. Liţă a ales un local italian, din Bad Kissingen, la 9 kilometri de locul unde locuieşte. La distanţele de peste zi, 9 kilometri pentru o bere e nimic.
"O bere şi apoi încă una, că mi-era poftă. E prima pe ziua de azi. Aici ai voie să conduci dacă ai băut o bere, dar nu îmi permit. Mai bine la finalul zilei, e mai sănătos". Azi e obosit, altfel "fugea la Wurzburg, la 50 de kilometri, unde se strîng seara prietenii săi, la un local al unui român plecat acum 35 de ani din Timişoara. Dar acum stă ca pe ace: "Termin berea şi fug acasă, mă aşteaptă fetiţa mea, mă rupe dorul de ea".
"Tatiii...!"
Alexandra are doi ani şi încearcă să se adapteze la mutarea în Germania. Încă plînge după casa de lîngă Bucureşti, dar săptămîna viitoare îi vine dormitorul cel roz de acolo, iar Liţă şi soţia sa, Mariana, speră să fie totul OK.
E impresionant cum îl aşteaptă pe tati, urcată pe geam, aşa cum îl pîndesc copiii pe Moş Crăciun. Apoi îi sare în braţe, îi prezintă manichiura, ciorapii pe care şi i-a luat astăzi şi îi povesteşte ce a mai făcut pisica vecinilor: "Katze", e mîndră că ştie cum se pronunţă în germană. Apoi, la masă, dă pe toată lumea la o parte să stea lîngă tati. Nu se dezlipeşte de el, e cuminte, nu scoate un sunet. Se mulţumeşte să stea lîngă cel pe care l-a aşteptat nerăbdătoare toată ziua.
După cîteva minute, îl pupă pe obraz.
Liţă Dumitru explică de ce a luat-o de la capăt în Germania: "În fotbalul nostru nu mai aveam loc nici la liga a treia, din cauza ălora de la Federaţie"
A făcut parte din "Generaţia Guadalajara". La CM din Mexic din '70 a fost "umbra" lui Pele în meciul de legendă cu Brazilia (2-3). După 40 de ani, Liţă Dumitru a simţit că nu mai este dorit acasă şi a plecat împreună cu familia în Germania "ca să pot trăi decent, fără să mă umilesc".
- Domnule Dumitru, nu e ameţitor picajul, de la vedeta, apoi antrenor, la şofer de camion?
- Să ştii că, privind din locul unde am fost eu înainte să plec din România, deloc. Nu e vorba de disperare, eu sînt optimist de fel, dar nu prea aveam soluţii. Iar ceea ce fac acum îmi place. Am banii mei în buzunar, familia poate trăi civilizat, pe munca mea. Fără să mă căciulesc la nimeni, fără pile.
"Mi-au pus mereu barieră!"
- Chiar nu mai puteaţi antrena în România?
- Să ştii că nu. Şi nu spune asta unul care a făcut fiţe, nu m-am simţit umilit să antrenez şi la liga a treia. Dar, pur şi simplu, nu s-a mai putut. A fost în mod constant o barieră pusă de cineva în calea lui Liţă Dumitru!
- Cum aşa? De ce? Nu exageraţi?
- Cel mai bun exemplu, de curînd. Eram în discuţii cu echipa din Sibiu, recomandat prin primarul Johannis. Prima întîlnire cu responsabilul echipei a eşuat uşor. La a doua, m-a chemat asigurîndu-mă că totul e OK, se rezolvă. Asta se întîmpla într-o sîmbătă, iar luni mi-a spus că nu se mai poate. L-am înjurat un pic, că îşi bate joc de mine. Mi-a spus omul cu capul plecat: "Domnule, nu pot, nu mă lasă ăia de la FRF".
- De unde ştiţi că nu a fost decît un caz izolat?
- Domne, eu în toţi aceşti ani m-am zbătut. Au fost persoane care m-au ajutat, precum Mircea Minea, primarul din Chiajna, Ioan Becali. Dar de multe ori m-am lovit de cuvîntul celor de la federaţie. Mircea Sandu, Kassai, Mircea Rădulescu nu m-au vrut. Nu ştiu ce aveau cu mine, dar nu eram de-ai lor, din sistem.
"Nici Gică Hagi nu m-a vrut"
- Parcă Dumitru Dragomir v-a întins o mînă.
- Da, auzind că mi-e greu m-a chemat la Ligă să mă pună observator. Dar, cu o delegare pe lună şi 1500 de lei nu puteam trăi. Nici nu simţeam că e meseria mea.
- Dar cine e din sistem, la cine vă refereaţi?
- Sînt tot felul de antrenori, pe care sistemul şi echipele îi ajută, le produc titluri şi performanţe. Îi vezi apărînd mereu pe Andone, Hizo sau pe cei de tip nou, aşa cum e Falub. Îi simţi că sînt agreaţi, împinşi. Eu am fost să cer de muncă şi la Gică Hagi, la Academie. I-am spus: <Gică, vreau să muncesc cu copii. Dă-mi o şansă!>. A tăcut, s-a uitat în gol şi asta a fost.
"Nu mă mai întorc decît cînd o să mor"
- Cu casa din România ce faceţi?
- O vînd, îmi iau o alta aici şi gata! Am ridicat-o cu mîinile nostre, dar nu-mi mai trebuie nimic în România. Nu mă mai întorc acolo decît cînd m-o aduce nevastă-mea să mă îmormînteze.
La "Lele", printre prieteni
Unul dintre locurile unde Liţă se simte excelent în Germania este un restaurant din marginea Wurzburgului. De cîte ori are ocazia, dă o fugă acolo, unde se întîlneşte cu vechii săi priteni: Franke, forstul primar al oraşului şi Ionel, şi el fotbalist, la un moment dat, la juniorii Stelei. Dar şi cu "Lele", patronul restaurantului, un român plecat acum 35 de ani din Timişoara. "Lele şi cu Franke m-au convins să rămîn aici, în anul 1988. Atunci am fugit din ţară şi în restaurantul ăsta am muncit prima dată. Spălam pe jos...făceam de toate. Ei îmi spuneau, ca şi acum, Beckenbauer de România. Ce dracu', Beckenbauer, unde e Franţ şi unde sînt eu acum, cu treningul meu ponosit?!".
Vrea să antreneze copii
Liţă şi-a făcut două planuri pentru noua lui poveste germană. Primul e legat de afaceri. "În scurt timp o să am maşina mea, şi voi fac transport pe firma mea şi a lui Franke. Vreau să o iau şi pe a doua şi să dau drumul la treabă ca lumea. Să angajez doi şoferi şi să am timp şi de fotbal". Liţă începe deja să antreneze copii de la un club de liga a V-a din Wurzburg. Grupa al cărui sponsor e bunul său prieten, Ionel. Încă nu şi-a pierdut sclipirea din ochi: "Am cîţiva buni. Buni de tot, prind loturile de juniori!".
Recunoştinţă de la Gardoş
Al of al lui Liţă Dumitru e lipsa recunoştinţei. "Am făcut şi eu ceva pentru fotbalul românesc, nu numai ca jucător, ci şi ca antrenor. Am promovat cîteva nume, dacă e să mă gîndesc numai la Lobonţ, la Pancu, la Gardoş. Pe copilul ăsta l-am întîlnit la Liverpool-Staua, în Anglia. Mi-a strîns mîna cu lacrimi în ochi şi mi-a spus: <Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine>, şi mi-a dat tricoul lui. Atît, în rest, aud doar că am cerut bani de la jucători. Să mi-l arătaţi pe ăla căruia i-am luat banii şi îi dau tot ce am eu".
)
)
)
)
)
)
)
)
)
