Articol de GSP - Publicat vineri, 10 decembrie 2010 00:00
Camil Petrescu a iubit şi fotbalul, înfiinţînd în 1937 o revistă pe care i-a dedicat-o în totalitate
Cînd nu scria destinul lui Ştefan Gheorghidiu şi al Elei, personajele principale ale romanului "Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război", Camil Petrescu comenta prestaţiile lui Bodola, Wetzer sau Felecan. Toţi trei fotbalişti din perioada interbelică.
Petrescu, alias Grămătic şi Răscoală
Pasiunea pentru sportul cu mingea rotundă l-a determinat pe dramaturg să editeze, timp de şapte numere, a doua serie a publicaţiei "Foot-ball, revistă săptămînală pentru deprinderea <jocului curat> în sport, artă, literatură, viaţa socială".
Pe 14 octombrie 1937 apărea primul număr, 4 pagini cu cele mai noi şi interesante informaţii din sportul rege. Sub pseudonimele N. Grămătic şi Ion Răscoală, Camil Petrescu relata inclusiv de pe stadioane.
"Jucătorii terorizaţi de răspundere"
Opiniile scriitorului erau la fel de pertinente precum ale unui specialist în fotbal. Spre exemplu, la finalul unui joc F.C. Rapid - Victoria, el nota: "Cum se explică faptul că românii din echipa B şi, în genere, românii debutanţi în echipa naţională fac totdeauna figură slabă? Sînt terorizaţi cu o răspundere care niciodată nu e impusă elementelor minoritare".
Citate din "Foot-ball"
"Iată cum stau lucrurile. Un an întreg, "Federaţia Picioarelor pe Mingie" a tolerat în provincie cîţiva arbitri necinstiţi (oarecum nu?) şi jocuri măsluite prin brutalităţi..."
N. Grămătic
"S-au făcut atîtea greşeli în acest sens încît e o minune că scorul n-a fost mai ridicat. Jocul pe sus la înaintare, cînd era clar că la jocul de cap şi corp ungurii sînt superiori, insistenţa de a se pasa mingea chiar jucătorilor sever marcaţi, absenţa din faţa porţii adverse etc."
N. Grămătic, după Liga de Sud - Ungaria B
Radu Cosaşu a vrut la "Foot-ball"
Chiar dacă avea doar 7 ani cînd a fost editată revista "Foot-ball", Radu Cosaşu îşi dorea să lucreze acolo. I-a trimis chiar şi o scrisoare lui Camil Petrescu, pe care a citit-o la Gala Ioan Chirilă 2010: "Neavînd de mic decît dorinţa de a povesti lumii cum se joacă <football> şi aflînd că aţi înfiinţat o revistă cu acest titlu, Football, dar mai ales cu acest subtitlu: <Revistă săptămînală pentru deprinderea jocului curat în sport, artă, literatură, viaţă socială>, vă rog să aveţi bunătatea – deci inteligenţa – de a mă angaja redactor sau corector, fie şi pe gratis".
Camil Petrescu a iubit şi fotbalul, înfiinţînd în 1937 o revistă pe care i-a dedicat-o în totalitate
Cînd nu scria destinul lui Ştefan Gheorghidiu şi al Elei, personajele principale ale romanului "Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război", Camil Petrescu comenta prestaţiile lui Bodola, Wetzer sau Felecan. Toţi trei fotbalişti din perioada interbelică.
Petrescu, alias Grămătic şi Răscoală
Pasiunea pentru sportul cu mingea rotundă l-a determinat pe dramaturg să editeze, timp de şapte numere, a doua serie a publicaţiei " Foot-ball, revistă săptămînală pentru deprinderea <jocului curat> în sport, artă, literatură, viaţa socială".
Pe 14 octombrie 1937 apărea primul număr, 4 pagini cu cele mai noi şi interesante informaţii din sportul rege. Sub pseudonimele N. Grămătic şi Ion Răscoală, Camil Petrescu relata inclusiv de pe stadioane.
"Jucătorii terorizaţi de răspundere"
Opiniile scriitorului erau la fel de pertinente precum ale unui specialist în fotbal. Spre exemplu, la finalul unui joc F.C. Rapid - Victoria, el nota: "Cum se explică faptul că românii din echipa B şi, în genere, românii debutanţi în echipa naţională fac totdeauna figură slabă? Sînt terorizaţi cu o răspundere care niciodată nu e impusă elementelor minoritare".
Citate din "Foot-ball"
"Iată cum stau lucrurile. Un an întreg, "Federaţia Picioarelor pe Mingie" a tolerat în provincie cîţiva arbitri necinstiţi (oarecum nu?) şi jocuri măsluite prin brutalităţi..."
N. Grămătic
"S-au făcut atîtea greşeli în acest sens încît e o minune că scorul n-a fost mai ridicat. Jocul pe sus la înaintare, cînd era clar că la jocul de cap şi corp ungurii sînt superiori, insistenţa de a se pasa mingea chiar jucătorilor sever marcaţi, absenţa din faţa porţii adverse etc."
N. Grămătic, după Liga de Sud - Ungaria B
Radu Cosaşu a vrut la "Foot-ball"
Chiar dacă avea doar 7 ani cînd a fost editată revista "Foot-ball", Radu Cosaşu îşi dorea să lucreze acolo. I-a trimis chiar şi o scrisoare lui Camil Petrescu, pe care a citit-o la Gala Ioan Chirilă 2010: "Neavînd de mic decît dorinţa de a povesti lumii cum se joacă <football> şi aflînd că aţi înfiinţat o revistă cu acest titlu, Football, dar mai ales cu acest subtitlu: <Revistă săptămînală pentru deprinderea jocului curat în sport, artă, literatură, viaţă socială>, vă rog să aveţi bunătatea – deci inteligenţa – de a mă angaja redactor sau corector, fie şi pe gratis".
De ce scrie Cosaşu şi sport? Scriitorii sînt intimi cu jocul
Vladimir Nabokov - Lolita. Lolita, jucătoarea de tenis
Vladimir Nabokov şi-a întreţinut, la un moment dat, familia din lecţii de engleză şi de tenis. Era perioada în care a trăit, împreună cu soţia, la Berlin, apoi la Paris. Pasiunea şi bogatele cunoştinţe despre tenis se regăsesc condensate în cîteva episoade ale capodoperei sale, "Lolita". Tînăra eroină a romanului primeşte cadou o rachetă de la Humbert Haze, mult mai vîrstnicul ei iubit, care apoi îi plăteşte şi lecţii de specialitate "cu un antrenor renumit, un tip în vîrstă, viguros, zbîrcit, înconjurat de un harem de băieţi de mingi. În urmă cu treizeci de ani îl văzusem cum îl spulberase la Cannes pe marele Gobert!". Adică André Gobert, dublu campion olimpic la tenis în 1912, la Stockholm. Iată cum joacă Lolita: "Lovea tare şi monoton cu obişnuita ei dezinvoltură, alimentîndu-mă cu mingi uşoare pe fundul terenului - distribuite atît de ritmic şi de clar încît îmi reducea, practic, mişcarea picioarelor la o plimbare legănată - jucătorii împătimiţi vor înţelege ce vreau să spun". E clar, şi Nabokov ştia ce spune!
Vladimir Nabokov - Apărarea Lujin. O formă de nebunie
Cealaltă pasiune a lui Nabokov, şahul, susţine structura unui alt cunoscut roman al său, care a şi fost ecranizat în 2001, cu John Turturo şi Emily Watson în rolurile principale. Pentru ciudatul şi suferindul Lujin, şahul reprezintă o alternativă de viaţă, care, pînă la urmă, va deveni viaţă, pur şi simplu. Un refugiu care însă, în loc să-l salveze, îl va duce la nebunie şi, apoi, la sinucidere. Declanşator: un mic joc portabil, naufragiat în căptuşeala unei haine, cu care eroul îşi trădează soţia, medicul şi îşi iuţeşte sfîrşitul.
José Luis Peixoto - Cimitirul de piane. Maratonul, pagină cu pagină
José Peixoto este privit ca urmaşul lui José Saramago, singurul portughez laureat cu premiul Nobel pentru literatură. "Cimitirul pianelor" a fost publicat în 2006 şi este povestea adevărată a maratonistului Francisco Lázaro, care a murit în timpul cursei olimpice din 1912. Pornind de la Lázaro, Peixoto creează o fictivă cronică de familie intercalată cu descrierea fiecărui kilometru pe care l-a alergat maratonistul la Jocurile Olimpice. "Peixoto este una dintre cele mai surprinzătoare revelaţii ale literaturii portugheze recente. Sînt convins că va fi un mare scriitor” , a spus José Saramago despre autorul în vîrstă de 34 de ani.
Elias Cannetti - Orbirea. Vis pe tabla de şah
"Orbirea" prezintă o lume stranie, o lume a nebuniei, o pseudorealitate a unor psihopaţi, în care toate personajele suferă de o formă de demenţă, de la personajul principal, savantul Kien, de la menajera Therese pînă la intendentul Pfaff, la piticul cocoşat Fischerle şi chiar la psihiatrul Kien, fratele personajului principal. Pe lîngă demenţă, piticul cocoşat Fischerle se visează un mare jucător de şah, care reuşeşte să-l învingă pe campionul mondial şi care după aceea trăieşte o viaţă luxoasă. Autorul, Elias Canetti, s-a născut în Bulgaria în 1905, a scris în germană, a murit în 1994 şi a primit premiul Nobel pentru literatură în 1981.
Jonathan Frazen - Al 27-lea oraş. Sporturi americane
Cartea de debut a lui Jonathan Frazen a impresionat. Autorul american a creat un roman picaresc despre oraşul său natal, Saint Louis. Intriga se petrece în anul 1984. Un roman despre America nu poate să nu aibă cîteva detalii specifice locului: golful şi fotbalul american. Dacă la golf este vorba despre o partidă între amatori, episoadele care introduc fotbalul american între pagini se referă la jocul profesionist la care participă unul dintre personajele principale, Martin Probst, ca spectator. Jonathan Frazen are 51 de ani, iar romanul său cel mai popular este "Corecţii", apărut în 2001 şi pentru care Franzen a primit National Book Award.
Jan Guillou - Răul. Alternativa la violenţă
"Răul" e un roman autobiografic, care a fost citit de peste două milioane de suedezi şi l-a făcut celebru pe Jan Guillou. Ecranizat în 2004, a primit o nominalizare la Oscar la categoria "cel mai bun film străin". Eroul lui, adolescentul Erik, încearcă să distrugă tradiţia supuşeniei elevilor mici faţă de cei mari, tolerată de profesori, dintr-un internat. Obişnuit cu loviturile încasate de la tatăl său, el nu vrea să se transforme la rîndu-i într-un bătăuş. E, în schimb, un polisportiv. Talentat şi destoinic, el speră că "era doar Erik-înotătorul şi mîine avea să fie doar Erik-alergătorul şi toată lumea îl va cunoaşte ca înotător şi alergător şi nimeni nu va mai şti altceva despre el, nimeni nu-i va descoperi cicatricele albe de pe articulaţiile degetelor".
Salman Rushdie - Versetele satanice. Femeia care a urcat pe Everest
Allie Cone e personajul feminin din atît de controversatele "Versete" pe care Rushdie îl urcă direct pe cel mai înalt vîrf al planetei. Documentat şi atent la detalii, scriitorul indo-britanic pare a şti tot despre ascensiunile pe Everest, reuşite sau nu. Allie le spune, la un moment dat, unor adolescente care o ascultau fascinate, că "pe înălţimile Himalayei se întîmplă de multe ori ca alpiniştii să se trezească însoţiţi de stafiile (...) celor care au reuşit să ajungă în vîrf, numai că au pierit pe drumul de întoarcere". Stafia întîlnită de eroină este cea a lui Maurice Wilson, un excentric soldat, aviator şi iubitor de munte, care şi-a pierdut viaţa pe Everest în 1934, în încercarea solitară de a-l escalada, şi al cărui trup a fost găsit un an mai tîrziu de o expediţie britanică.
Roddy Doyle - Paddy Clarke ha, ha, ha. Băiatul care voia să fie George Best
Micul Patrick Doyle, alintat Paddy, ţine cu Manchester United şi e cel mai tare fan al lui George Best. Puştiul are zece ani şi încearcă să înţeleagă de ce mama şi tatăl său se ceartă atît de des, mai mult, ar vrea să poată să împiedice asta. În fotbalul de maidan, jucat alături de prietenii de vîrsta sa, Paddy e întotdeauna Best, de care nu se poate dezice niciodată. Best e motivul care-l ţine lipit de Man United cînd era tentat să înceapă să ţină cu Leeds. Pentru el, George e cel mai bun, unic, minunat. Omul care, după ce marcase în finala Cupei Campionilor Europeni din 1968, "rînjea, da' nu părea prea surprins de ce făcuse". Doyle a cîştigat Booker Prize în 1993 pentru acest roman.
Nick Hornby - Febra stadioanelor. Biblia fanului adevărat
Revista GQ scria despre "Fever Pitch" că este "un roman de un comic irezistibil şi, totodată, cea mai bună carte despre fotbal". Indepedent completează: "O carte despre cum e să fii nebun după Arsenal pe care o vor citi şi fanii lui Chelsea". Şi nu numai. Pentru că această carte descrie o dragoste transformată în obsesie, o dragoste posesivă şi totală, pe alocuri un pic anormală, nu pentru o fiinţă, ci pentru o echipă. Totul se petrece în viaţa eroului în funcţie de evoluţia iubitului Arsenal. Colegii ştiu că nu trebuie să-l zgîndăre cînd Arsenal a pierdut, trebuie să-l lase să-şi revină, îl felicită însă generos cînd e vorba de o victorie. Nimeni nu pare a înţelege mai bine decît protagonistul ce se întîmplă cu echipa favorită. Sau pare să nu înţeleagă. Exact ca într-o relaţie. Hornby a scris despre el însuşi, dar şi despre imens de mulţi microbişti adevăraţi şi devotaţi. De aceea a primit, în 1992, William Hill Sports Book of the Year pentru "Febra stadioanelor", romanul său de debut, dus pe marele ecran în 1997 de David Evans, cu Colin Firth în rolul principal.
Irvine Welsh - Trainspotting. Rivalitate eternă
Pe lîngă probleme existenţiale dure sau amuzante, descrise într-un stil unic şi extrem de original, Irvine Welsh se ocupă de eroii săi şi din punctul de vedere al apartenenţei la o galerie sau alta. "Ăsta-i cu ăia de la Huns" e un exemplu, Huns fiind suporterii protestanţi ai echipei scoţiene Rangers FC, aflaţi într-o eternă şi puternică rivalitate cu susţinătorii lui Celtic FC, de orientare catolică. Nu sînt uitaţi nici fanii lui FC Hearts of Midlothian, din Edinburgh, sau Aberdeen FC, dar nici cei numiţi Hibby, care ţin cu team-ul nord-irlandez Hibernian.
Martin Amis - London Fields. Precizie de darts
Protagonistul acestui roman interesant şi ambiţios ne numeşte Keith Talent. El este nu doar un escroc minor, implicat în cele mai meschine jafuri şi învîrteli, ci şi un extraordinar jucător de darts. Tabla rotundă şi săgeţelele reprezintă pentru el de cele mai multe ori totul, peste familia pe care o doseşte, peste numeroasele amante care mai de care mai diferite, peste plăcerea fumatului fără oprire şi a unei trataţii cu plăcintă cu carne de porc. Keith citeşte Darts Monthly şi are mare grijă de degetul mijlociu al mîinii drepte, cel mai important în acest joc. El ajunge într-o competiţie televizată, dar visul său e să se înfrunte cu cei mai buni, cu legendele darts-ului.
)
)
)
)
)
)
)
