Andrei Vochin explică de ce nu e Steaua favorită la titlu

Ca în fiecare start de sezon, Steaua anunţă principalul obiectiv: titlul! Ceea ce odinioară devenise cutumă, acum pare însă doar un vis. Se clamează din obişnuinţă, însă de vreo 5 ani scenariul se repetă în sensul în care declaraţiile par desprinse dintr-un science-fiction, iar rezultatele dintr-un veritabil horror.

Lucrurile nu-mi par să se schimbe fundamental în acest sezon. Poziţionată iar printre favoritele la titlu, atît de propriii fani, cît şi de reprezentanţii rivalelor, echipa roş-albastră arată tot mai palidă cu fiecare meci amical disputat. Ar vrea, dar nu poate. Dar de ce ar putea, de vreme ce, în actuala ei formă, per total, lucrurile nu s-au ameliorat, plusurile sînt puţine, iar minusurile sezonului trecut au luat amploare?

PLUSURI
1. REÎNSCĂUNAREA LUI MM
Repunerea în drepturi a managerului a fost, poate, singura ameliorare a situaţiei de fapt din Ghencea. Cel mai bun conducător de club din ultimul deceniu (ca să nu fie atinsă de subiectivitate, raportarea se face la trofeele cucerite şi la performanţele europene ale echipelor la care a activat: semifinalele Cupei UEFA, 4 calificări în primăvara europeană, cel mai bun punctaj obţinut de o echipă românească în grupele Champions League, 3 titluri, o Cupă, o Supercupă), Mihai Stoica a revenit, de facto, la cîrma echipei.

O normalitate fotbalistică, atinsă şi aşa de implicaţiile patronului, care fie i-a dat mînă liberă în alegerea antrenorului abia după ce variantele lui au eşuat, fie n-a mai deschis baierele pungii ca altădată. Cîştigul indubitabil vine însă din convingerea jucătorilor că, în sfîrşit, au  alături un scut, un om care să se bată cu adevărat pentru ei.

MINUSURI
1. LOTUL DE JUCĂTORI
Intuind reala problemă a sezoanelor trecute, jocul de atac, Steaua a demarat campania de transferuri axîndu-se pe fotbalişti cu profil ofensiv. Exceptîndu-l pe fundaşul Gabi Matei, roş-albaştrii i-au legitimat pentru campionatul ce stă să înceapă pe Mihai Costea, Rusescu, Tatu, Băjenaru şi Dorinel Popa. Numai că, punînd în balanţă ce jucători au pierdut din iarnă pînă acum, rezultatul e negativ. Au plecat Bogdan Stancu (13 goluri marcate sezonul trecut în Liga 1), Surdu (5), Bilaşco (5), Dică (3), Maicon (3), Onofraş (1) şi Burdujan (1), şi au sosit 5 fotbalişti care au marcat la echipele lor în total 22 goluri.

Mai mult decît atît, Steaua a pierdut lideri de echipă, jucători cu personalitate pe teren şi în vestiar, precum Dică, omul care a contribuit
decisiv la cîştigarea singurului trofeu din ultimul cincinal, Surdu sau Bilaşco, şi a pus în loc jucători şterşi ca atitudine şi modeşti ca valoare.

2. ANTRENORUL
Aici comparaţia e dificil de făcut, pentru că ar trebui să ne raportăm la cei 6 tehnicieni ce au stat anul trecut pe banca Stelei. Faţă de unii dintre ei, israelianul are avantaj, discutînd aici doar despre palmares (3 titluri). Nu mai vorbim de metodă. Relativizînd însă cu ultimul, Cosmin Olăroiu, Ronny Levy trece pe plan secund, atît ca trofee cucerite, cît şi ca metodologie.

Dar nu acestea ar fi cele mai importante, cît calitatea de excelent motivator de care Oli a uzat din plin şi cu succes în finalul stagiunii trecut. Aici, bariera limbii şi neapartenenţa la acel loc îl depunctează decisiv pe Levy în raport cu Olăroiu.

3. ATMOSFERA
În ciuda trofeului cucerit, primul în ultimii 5 ani şi tocmai în faţa marelui rival, Dinamo, distanţa afectivă dintre actualul club şi suporterii care au gustat triumful alături de formaţia roş-albastră în decursul anilor se măreşte. Aproape renegată de actualul patron, cea mai mare echipă din istoria României, nu doar a clubului, cîştigătoarea Cupei Campionilor în 1986, a ajuns să celebreze 25 de de la marea performanţă într-o cîrciumă de cartier.

Mai mult, Steaua se pregăteşte să se dezrădăcineze definitiv, în cazul în care va lua hotărîrea să plece din Ghencea, chiar dacă, economic vorbind, nici reprezentanţii Ministerului Apărării nu dau semne de recunoştinţă faţă de un brand care a scos România în lume. Una peste alta, toate aceste întîmplări nu fac altceva decît să caşte o prăpastie şi mai adîncă între fani şi echipă, un hău în care performanţa sportivă devine greu de obţinut.

4. STAREA DE PERMANENT CONFLICT
Într-un fotbal în care prieteniile contează mai mult decît regulamentele, oficialii din Ghencea nu se abţin în a intra în tot felul de războaie. Deschizînd simultan cîteva fronturi, ba cu preşedintele Ligii şi cu şeful arbitrilor, ba cu ministrul apărării şi cu preşedintele Federaţiei, ba cu George Copos şi cu Arpad Paszkany, ba cu Adrian Mititelu şi cu Marius Stan, Gigi Becali nu face altceva decît să atragă continuu antipatia, cea care, în momentele decisive, se va întoarce tocmai împotriva propriei echipe.