Articol de Luminiţa Paul - Publicat joi, 06 septembrie 2012 00:00 / Actualizat joi, 06 septembrie 2012 18:39
Eduard-Carol Novak a pus România pe harta Jocurilor Paralimpice, cu cele trei medalii cucerite la două ediţii
Imaginea aceasta poate fi de la un picnic. O familie formată din soţ, soţie şi doi copii stă pe iarbă, cu zîmbetul pe buze. Pare o zi ca toate celelalte, cu atît mai mult cu cît se află în Anglia, la Londra, acolo unde covoarele verzi din parcuri sînt pline de oameni care citesc, vorbesc între ei sau, pur şi simplu, se uită la cer. Aici nu există tăbliţe cu "Nu călcaţi pe iarbă!". Iarba e făcută pentru a fi simţită sub tălpi.
Nu e picnic, dar zîmbetele au o explicaţie. Eduard-Carol Novak tocmai a cucerit a doua sa medalie la ediţia Jocurilor Paralimpice ce se desfăşoară la Londra. Aur şi argint, după argintul de la Beijing. Toate medaliile României din istoria acestei competiţii i se datorează lui. El a aşezat această ţară cu trecut olimpic bogat pe harta Paralimpiadei.
Asta e, abia învăţăm să ne pese de sportul practicat în acest fel. Cu demnitate, cu suferinţă, dar şi cu multă pasiune. Nu avem obişnuinţa de la privi efortul şi de a-l aprecia frust, sincer şi exact ca pe ceea ce este: o luptă cinstită pentru a dovedi că eşti bun. Mai bun. Cel mai bun. Uneori, poate nici nu înţelegem ori nu vrem să înţelegem de ce există o asemenea competiţie. Ne ascundem în spatele unei fraze-tip, "Nu pot să mă uit, îmi face rău!", ignorînd faptul că dincolo de compasiune există admiraţie, uimire, susţinere, bucuria simplă de a privi o întrecere.
Fiecare dintre participanţii la Jocurile Paralimpice are în trecutul său, mai îndepărtat sau mai recent, o poveste a durerii, a şocului. Un moment în care destinul i s-a schimbat şi el sau ea nu a putut face nimic pentru a împiedica asta. Un accident, o boală, lucruri care vin neinvitate şi neîntrebate. Fiecare a găsit în sport o formă de a înfrunta acea soartă dură. O formă de a-şi duce bătălia cu suferinţa pe un tărîm unde competitivitatea contează.
Nu e uşor. Şi, aflăm, nu e nici ieftin. Să fii astfel de sportiv înseamnă, în cele mai multe cazuri, proteze, cărucioare, tot felul de alte lucruri care costă mult. Uneori prohibitiv de mult. Edi Novak a putut să urce România în istoria paralimpică pentru că a găsit proteza potrivită pentru piciorul său distrus de accident. El ştia dinainte ce înseamnă sportul, a uitat patinajul şi a găsit ciclismul şi a găsit şi calea de a arăta că se află printre cei mai valoroşi.
În toată istoria sa olimpică, statul Chile a cucerit 13 medalii. Trei dintre ele, adică aproape un sfert, au fost aduse de acum retrasul tenisman Fernando González. El spune că oaspeţii săi nu vor să-i vadă trofeele, ci medaliile olimpice, pe care le ţine bine ascunse într-un dulap. Eduard Novak nu are un sfert, ci sută la sută din distincţiile paralimpice ale României. Cele mai preţioase din tot palmaresul său. Pentru că aşa sînt unii oameni. Fac istorie de unii singuri, indiferent că le lipseşte un picior sau nu. Ei atrag, construiesc şi respectă victoria.
)
)
)
)
)
)
