Articol de Luminiţa Paul - Publicat joi, 31 ianuarie 2013 00:00 / Actualizat joi, 31 ianuarie 2013 13:24
Neînţelegerile dintre Victor Hănescu şi Ciprian Porumb tind să trimită discuţia înspre sentimente istorice. Nu e cazul
Astăzi voi atinge un subiect sensibil, de aceea poate că ar trebui să-mi fac rost de o vestă antiglonţ virtuală. Patriotismul. Ce frumos sună! Dicţionarele mai vechi, din perioada interbelică, îl definesc simplu, în trei cuvinte: "iubire de patrie" (1939). Între timp, noţiunile s-au mai schimbat un pic. În 1986, aflăm că patriotism înseamnă "dragoste, devotament pentru patrie şi popor", iar ceva mai tîrziu, în 2002, vine ceva în plus: "sentiment profund de dragoste şi devotament pentru patrie şi popor". Cu cît trece timpul, cu atît e mai greu de explicat.
Mă întreb însă cînd ne simţim cu adevărat patrioţi? Cînd nimerim prin străinătate peste vreun compatriot care cerşeşte şi ne vîrîm capul sub guler ca să nu fim identificaţi? Sau cînd, din pricina compatrioţilor cerşetori sau hoţi, sîntem trataţi circumspect, chiar ostil pe ici, pe colo, noi, cei care n-am făcut decît să mergem în vacanţă, că acum ne permitem, noi, cei care chiar vorbim corect franceza, engleza, spaniola. E o linie fină între cele două situaţii, atît de fină încît uneori nici nu mai poate fi trasată. Sîntem şi ticăloşi, şi merituoşi, amestecaţi, ca peste tot.
Devenim însă parcă şi mai şi în materie de patriotism atunci cînd sîntem reprezentaţi vizibil. De oameni reali, cu nume clare, nu personaje obscure ale cotidianului. La vreun festival internaţional de film. La unul de muzică. La Olimpiadele de matematică şi fizică. La concursurile de frumuseţe. În competiţiile sportive. Mai ales la ultimele. Acolo unde aurul e răsplătit cu prima treaptă a podiumului, cu o medalie frumoasă şi cu imnul cîntat în faţa unei săli care se ridică în picioare. A devenit aproape obligatoriu să ştii cuvintele, chiar să duci dreapta la inimă. Ca să se vadă că eşti patriot.
Zilele acestea, ni s-a dezvăluit, în plină conferinţă de presă, negocierea eşuată, purtată prin SMS-uri, între Victor Hănescu şi căpitanul nejucător Ciprian Porumb în legătură cu participarea jucătorului la întîlnirea dintre România şi Danemarca. Porumb a avansat o sumă, 10.000 de dolari plus 3.000 de victorie, Hane a vrut mai mult, 15.000 plus bonus. Pînă la urmă, nu s-a ajuns la nici un rezultat. Numărul 62 ATP a rămas în afara echipei. Acum vine momentul delicat: e patriotic sau nu să vrei să fii plătit cînd vii la echipa reprezentativă?
Habar n-am. Ştiu însă că Hănescu nu e un original. E adevărat, diferă sumele. Roger Federer şi-a fixat un onorariu de 5.000 de dolari, căruia i se adaugă toate comodităţile asigurate de federaţia elveţiană. Sigur, atunci cînd vine la Cupa Davis. Rafael Nadal se limitează la cît îi revine din suma repartizată de ITF după fiecare întîlnire. Acum 2-3 ani, chilianul (acum retras) Fernando González a stîrnit reacţii adverse furibunde cînd a pretins 60.000 de dolari pentru a evolua împotriva Italiei. Totuşi, nimeni nu joacă gratis.
Şi încă o chestiune: în 2006, Hănescu s-a accidentat în timpul întîlnirii de Cupa Davis din SUA, lipsind apoi din circuit pînă la începutul sezonului următor. Timp în care a avut grijă singur şi financiar, şi logistic, şi sentimental de problema la spate, deşi ea a apărut în timpul unui meci al echipei reprezentative. E un risc ce trebuie avut în vedere.
Pînă la urmă, cine ştie unde e adevărul? Probabil pe undeva, la mijloc. Rămîne însă dilema patriotismului. Pentru că ţara rămîne la locul ei. Ţara de care vrem să fugim cînd ne nemulţumeşte ceva şi pe care vrem mereu s-o apere alţii. Tocmai pentru ca noi s-o putem înjura în continuare. Preferabil pe facebook, în faţa unei liste bogate de prieteni.
)
)
)
)
)
)
)
