Articol de Mitică Docan - Publicat duminica, 22 noiembrie 2015 11:05
Englezul Ronnie O'Sullivan nu se aștepta ca mii de români să priceapă ordinea snookerului. Noi credem că mai avem loc să-l surprindem.
Barul era mohorît, dreptunghiular, cu cîteva canapele de mușama neagră pe fiecare perete, fără lumină naturală, dar cu perdele cenușii de fum, de parcă se plimbau fantome grăbite prin încăpere.
În mijloc, singura lumină caldă, ușor extraterestră, era spînzurată deasupra unei mese verzi, atracție magnetică pentru fiecare pereche de ochi din perimetru. Era vineri seara. Știu că era vineri seara fiindcă tot cartierul se adunase în linie la tejghea pentru a cumpara jetoane și a le "programa" în liniște sub întăritura mantei.
În toată procesiunea, aceea era clipa cînd cineva, oricine, s-a ridicat și a mutat de pe Stirile Pro Tv, pe Eurosport, iar ecranul a devenit un felinar verde ce supraveghea un orașel de 20.000 de locuitori, pierdut undeva între munți.
Quiet, please
Era startul anilor 2000, o perioadă în care acalmia devenise modă. Toată lumea vorbea de liniște, concordie, NATO și Uniunea Europeană, la 10 ani de la Revoluție părea că ne obișnuisem cu haina democrației, mai rămînea doar să o îmbrăcăm.
Insesizabil, dar la fel de important, eram suspendați între apogeul dictatorial al televiziunii și apariția internetului. Fotbalul românesc lîncezea, în 2000 aveam să spunem "la revedere" oricărui turneu final, așa că era nevoie de ceva nou, o ruptură de orice sport pe care îl știam, o redefinire.
Snookerul a avut intriga perfectă. Ordonat, liniștit, cu o tactică foarte complexă, dar și un aer vestic pronunțat. Ce ne puteam dori mai mult?
- Avea personajele. Scoțianul Stephen Hendry, prototipul Terminatorului, Steve Davis, gentleman-ul distant al circuitului, Ken Doherty și tăietura sa enigmatică de pe obraji, John Higgins, Mark Williams, Peter Ebdon, efervescentul Jimmy White, melancolicul Matthew Stevens, Paul Hunter și neînțelesul copil teribil, Ronnie O'Sullivan. Draci, știu oameni care l-au apreciat pînă și pe Quinten Hann, un tip care a scuipat mama unui advesar, aflată în tribune;
- În plus, avea ghidul. Cu răbdare, tact și eleganță, Marius Ancuța, vocea din comentariu, a făcut exact ce trebuia să facă: a explicat obsesiv un păienjeniș de lovituri, onoarea unor gesturi, nebunia altora, după care a arătat de ce merită să rămîi nopți întregi în fața televizorului pentru semifinalele lungi de la Crucible sau tensiunea extremă din meciurile de Masters;
- Mai presus de orice, avea povestea. Snookerul e mai mult decît matematică, disciplină, calitatea unghiurilor. E multă imaginație, un laborator continuu de inovație, un dialog interior transpus pe o pînză verde, personalitatea explicată prin cretă, tac și bile de diferite culori. Fără sume amețitoare, cu eroi decăzuți (să ne amintim de celebrul Alex Higgins, care a murit jucînd pe 10 lire în pub-uri din Irlanda sau Regat), dar cu cămăși impecabile și stil.
Uite ceva cu care România a putut să rezoneze.
Ce făcea Ronnie?
În barul ăla mohorît de la început, Ronnie era o ciudățenie. Băiatul sălbatic cu tendință stridentă de îngrășare, pe care fiecare dintre noi îl privea cu un amestec amar de admirație și compătimire. Încă nu era campion mondial, dar avea o viteză remarcabilă și lovituri senzaționale, dublate de schimbări bruște de temperament, ceea ce îl făcea o mașinărie de produs fani. A urmat un deceniu al lui, cu oscilații cataclismice, o luptă dură cu propriul psihic și o expunere de snooker de calitate.
Ronnie s-a concentrat la timp pentru fiecare pasionat de snooker din lume, dar, mai ales, pentru o țară avidă de spectacol precum România. Semifinale necruțătoare contra lui Stephen Hendry la Campionatul Mondial, o finală de Open Galez în 2005, terminată în cel mai bun joc decisiv făcut vreodată de Ronnie, contra aceluiași scoțian, au marcat apostolatul snookerului în Ro. Jocul efervescent, ca o ploaie de meteori, condimentat repetitiv cu breakuri de 147 de puncte au făcut din sport un magnet pentru imaginația românilor.
Sînt convins că orășelul meu de munte s-a replicat în toată țara. Indiferent care era favoritul tău, al meu fiind "Mimică 0" Hendry, toată lumea savura disputele cu Ronnie. Trebuie să fi fost și ceva sadism la mijloc.
Vorbeam snooker pe mIRC pe fiecare canal și județ posibil, urmate de sesiuni întregi de ceartă pe holurile de liceu. Odată, am ratat trenul spre mare, de 1 Mai, pentru a urmări într-o speluncă din gara din Buzău cum Ronnie îl desființează pe Hendry la Crucible. Alături de doi polițiști și vreo cîțiva pierde-vară.
5 Campionate Mondialeare Ronnie O'Sullivan în palmares: 2001, 2004, 2008, 2012, 2013. Recordul este deținut de Stephen Hendry (retras), cu 7 trofee la Crucible
Noua fază a romantismului
Mijlocul primului deceniu din anii 2000 a însemnat o nouă formă de apropiere. Se deschiseseră deja primele cluburi mari de biliard, plasate strategic lîngă campusuri universitare. Bineînțeles, lîngă zecile de mese de biliard și-au făcut loc și matahalele verzi cu picioare cît un miriapod, tronînd autoritare undeva în izolare.
- Atunci s-a născut așteptarea. Snookerul nu e pretențios ca infrastructură, nu ai nevoie să triplezi bugete publice pentru a-i sufla viață. Gusturile publicului român s-au rafinat, am înțeles în detaliu fenomenul, ne-am specializat în tușe și nuanțe. Un prieten a plecat la facultate și mi-a dezvăluit solemn: "singurul lucru pe care chiar vreau să îl fac în București e să joc odată snooker".
Intervenția youtube-ului a amplificat pasiunea. Brusc, reapăreau la masă Alex Higgins, John Spencer, Cliff Thorburn sau Ray Reardon, prezentul reclama o inevitabilă fundație. Dispăreau granițele. Blocat în Regat Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, sportul s-a extins sub bagheta lui Barry Hearn, omul care l-a reperat și i-a orchestrat contractele marelui Steve Davis, a ajuns în Germania și China, după care s-au înmulțit demonstrativele prin Europa. Starurile s-au schimbat. Ronnie a rămas invariabil printre ele.
"Shhhhh. Nu pot să cred că e aici"
După 2010, România a devenit pregătită să găzduiască un eveniment major de snooker. Transformarea s-a împlinit, ne-am maturizat suficient cît să ne păstrăm calmul în fața unor vedete de talie impresionantă. Ronnie a venit la București, degajat, liniștit din alergarea continuă. Un răpitor domestic.
De aceea, cînd s-au dat la o parte cortinele din Circul Globus, iar Michaela Tabb a rostogolit într-o engleză scoțiană metalică: "Frame one, Stuart Bingham to break", românii au făcut liniște. Au știut cînd să aplaude, s-au entuziasmat perpetuu, au izbucnit în urale pentru toți cei 3 eroi implicați.
La 15 ani distanță de momentul cînd cineva s-a ridicat, a mers la televizor și a schimbat canalul TV, clinchetul bilelor a răsunat magic și odihnitor. Linii drepte, costume impecabile, mult bun gust. Calătoria s-a încheiat cu un nou început. Ronnie e tot acolo. Doar că e mai puțin fum.
Momentul în care "The Rocket" pătrunde în arena Circului la demonstrativul fabulos cu Stuart BinghamO'Sullivan: "E cel mai frumos moment! A fost fantastic!" (y)http://bit.ly/1I3zjDQ
Posted by Gazeta Sporturilor on 22 Noiembrie 2015
Marea iubire a lui Ion Țiriac are o afacere de succes » Cu ce se ocupă femeia: „M-a ajutat”