Cupa Municipiului București, deliciul verilor de altădată » Competiția uitată a Capitalei, care umplea stadionul „23 August” până la refuz

Azi, Bucureștiul se mai laudă, vorba vine, doar cu FCSB și cu Dinamo în prima ligă. Prima s-a proptit pentru a patra oară consecutiv în bariera locului doi, în vreme ce „câinii” stabilesc un record „negru” al istoriei, locul nouă. Rebotezata, în coliziune cruntă cu limba română, „Liga doi” adună o Metaloglobus care a spus câte ceva, cândva, în industria noastră, dar niciodată în fotbal, o Juventus Colentina/Daco-Getica, a cărei scurtă și inutilă aventură în primul eșalon n-a fost înțeleasă nici de către oamenii de acolo, plus, de dată recentă, un reinventat Rapid. Iar „Liga trei” mai propune doar o greu identificabilă Progresul Spartac, fără nicio legătură cu foștii „bancari”, și o echipă secundă a „FCSB” care, evident, nu poate intra în discuție. Capitala figurează deci, în primele trei eșaloane, cu doar 7 reprezentante, dintre care 4 de umplutură! 

Ce însemna însă Bucureștiul fotbalistic de altădată? Ca să vă faceți o idee, să luăm ca reper campionatul ’85-’86, la finele căruia Steaua intra în legendă: 5 prim-divizionare cu nouă titluri din zece luate în acel deceniu, 4 echipe în a doua dintre cele trei serii de „B” și 10 competitoare în tradiționala „serie bucureșteană”, a V-a, din al treilea eșalon. Ca să trezim nostalgii în plus, le și trecem repede în revistă: Steaua, Sportul Studențesc, Dinamo, Rapid și Victoria în Divizia A, Progresul, Automatica, Mecanică Fină și ICSIM în B, Autobuzul, IUPS Chitila, MECON, Metalul, Voința, Abatorul, Tehnometal, Viscofil, Danubiana și Flacăra Roșie în C. 16 dintre acestea, multe susținute de întreprinderi de stat rase la propriu, nu mai există azi! 

Avidă de noutăți, lumea se bulucea la meciuri

O nouă întoarcere în timp, prin a doua jumătate a deceniului șapte. Capitala fusese vizitată de echipe uriașe precum Real Madrid și Inter Milano, de Portugalia lui Eusebio și de Italia lui Picchi, Facchetti sau Rivera, cuplajele de pe „23 August” și Republicii erau în mare vogă, iar singurul ziar de specialitate din acele vremuri, Sportul, obișnuia să publice cu sfințenie neoficialul clasament interbucureștean. A cărui ierarhie nu coincidea întotdeauna cu poziționarea din Divizia A. Așa că o asemenea emulație fotbalistică merita parcă și o dispută distinctă, aparte. 

Cupa Municipiului București a fost gândită ca o competiție pregătitoare a sezonului oficial, organizată tradițional, vara, cu o săptămână înaintea primului fluier al Diviziei A. A ființat preț de 28 de ediții, între 1967 și 1995, cu pauză în ’94. Pe atunci, echipele începeau pregătirea acasă, bifau obișnuitul stagiu montan de 10-14 zile, apoi jucau pe lângă domiciliu meciurile de verificare. Se jucau, rar, unele amicale pe afară, mai mult în scop comercial-turistic, iar ultimele preparative ale trupelor bucureștene erau înlocuite, astfel, de partide cvasioficiale, răsplătite și cu premii în bani. Element crucial, în cupele europene ai noștri nu porneau ca acum, în iulie, ci pe la jumătatea lui septembrie!

La început, turnirul bucureștean reunea câte patru participante, vinerea sau sâmbăta se jucau, în cuplaj, „semifinalele”, iar a doua zi se întâlneau, în finala mică, învinsele și apoi, în meci-vedetă, învingătoarele din ziua precedentă. Microbiștii, văduviți de fotbal vreme cam de două luni, de pe la începutul lui iunie și până prin primele zile ale lui august, se buluceau la meciuri și pentru că, având o presă încorsetată, care n-avea voie să scrie orice, erau înnebuniți să afle ultimele noutăți despre favorite. Vești de care nu puteau beneficia decât la fața locului, la pachet cu obișnuitele „bombe” aduse de către cei pretins bine informați, mândri, nevoie mare, de „sursele” lor excelente, niciodată dezvăluite. 

Steagul Roșu, primul „import”

Mai bine de un deceniu, primul din existența sa, competiția a fost chiar tare, dusă cu garniturile de bază ale invitatelor. Printre participante s-a strecurat, pentru prima dată în 1970, și o „extra-bucureșteană”, Steagul Roșu, venită pe Republicii cu internaționalii săi de la Mondialul mexican, Adamache, Ivăncescu și Pescaru. Ultimul avea să marcheze, doi ani mai târziu, golul primului succes brașovean în „Cupă”, 1-0 cu Steaua, stegarii recidivând imediat, în 1973, tot după o finală cu Steaua, decisă însă la loviturile de departajare, 1-1/4-3. 

Schimbându-și, încet, încet, strategiile și pretențiile, Steaua a abandonat competiția în 1978, Dinamo, în ’79 (revenind în ’90, când a luat al doilea său trofeu), iar Sportul, în ’85. Marea atracție rămânea însă Rapid, nelipsită indiferent de eșalonul în care evolua. 

Capitalul de afecțiune a microbiștilor, bucureșteni sau de aiurea, față de alb-vișinii era speculat la maximum de către organizatori. În lipsa „granzilor”, trupa din Giulești a ajuns să fie invitată, spre finalul anilor ’80, direct în finală, pentru a asigura, uneori chiar pe arena proprie, asistența consistentă aferentă! Dovadă suplimentară a prizei la public pe care o avea Rapid, în ciuda declinului valoric evident, alb-vișiniii figurau obligatoriu, în afara Cupei Municipiului București, și printre participanții la Trofeul Internațional Steaua, cu primă ediție în 1983, la Cupa Dinamo sau la Cupa Victoria. Ultimele două competiții debutaseră în 1988, dar n-au apucat să-și scrie, urmare a evenimentelor din 1989, decât două episoade de fiecare. 

Spectator, participant, marcator și câștigător

Marian Rada, fost jucător al Autobuzului și al Rapidului, rememorează cu plăcere acele meciuri: „O competiție frumoasă, la care palpitai instantaneu! Țin minte, eram copil, pe la începutul anilor ’70, și mergeam la cuplajele de pe «23 August», înaintea începerii campionatului. Tribunele gemeau de lume, era spectacol total! Am avut apoi norocul de a apuca să joc și eu în competiția asta, în ’82, chiar la prima participare a Autobuzului, echipa mea de atunci. Am dat gol Rapidului, am bătut cu 1-0 și am jucat finala cu Sportul, pierdută la penaltyuri, dar n-am luat gol în cele două meciuri. Mi-aduc aminte că la final se lăsa și cu recompense în bani”. Adus de Valentin Stănescu la Rapid în 1983, Marian Rada a ajuns, ulterior, să câștige de patru ori Cupa Municipiului București, sub tricoul alb-vișiniu.

Mihai Stoica, un mic „coșmar” al Rapidului

Un alt performer a fost progresistul Mihai Stoica, învingător în trei ediții, 1981, 1985 și 1992. Fostul mijlocaș „bancar" a luat primul trofeu la 19 ani, chiar de ziua sa, pe 5 august: „Am jucat finala cu Rapid, chiar în Giulești, și mama venise pentru prima dată să mă vadă. Am bătut cu 3-1 și am dat unul dintre goluri. L-am driblat pe Tiță, apoi am dat «scăriță», cu stângul, peste Ștefan, portarul abia adus de la Dinamo, viitorul arbitru. Dar ce i-au auzit urechile maică-mii... Mi-a spus, săraca, după aia, că pot să ajung eu la Steaua, Dinamo, echipa națională, oriunde, n-o mai prind pe la stadion! Am mai câștigat de două ori trofeul, în toate trei cazurile bătând Rapidul, pe stadioane diferite, Giulești, Progresul și Național. Strict, despre competiție, mărturisesc că noi, la Progresul, abia așteptam meciurile alea! Jucam mai mult prin Divizia B și eram dornici să ne confruntăm cu ăia mai buni, din prima ligă, plus că ne vedea lumea, multă, și pe noi... Cupa aia oferea și posibilitatea de a testa jucători noi, chiar și nelegitimați încă, în meciuri cvasioficiale. Mi-aduc aminte cu mare plăcere de ea!”.

7 lucruri interesante despre Cupa Municipiului București

1. Prima ediție, 30 iulie - 1 august 1967, găzduită de stadionul Republicii, a fost câștigată de Dinamo. Campioana en titre, Rapid, trăise, cu o lună mai devreme, imediat după triumful din campionat, rușinea eliminării din semifinalele Cupei României, 0-1 cu divizionara B Foresta Fălticeni, și și-a continuat pasa proastă cu alte două înfrângeri, 2-3 cu Dinamo (în „cuplaj” cu Steaua - Progresul 9-0, scorul maxim „all time” al competiției!) și 0-2 cu „bancarii”, în finala mică. 

2. Până la dezafectarea sa, în prima jumătate a anului 1984, Republicii devenise gazda tradițională a competiției, cu 11 ediții disputate pe fosta arenă din Dealul Spirii. În ’68 s-a jucat în paralel, pe Giulești și pe Dinamo. În perioada ’72-’75, Cupa s-a mutat pe „23 August”, iar în ’81 s-a jucat din nou în Giulești, competiția împrăștiindu-se prin mai tot Bucureștiul (23 August, Dinamo, Progresul, Rapid, Autobuzul, Automatica, Mecon, CFR-BTA, Danubiana etc.) după demolarea fostului ANEF.

3. Amatorii de statistică pură ar putea adăuga patru episoade și listei de întâlniri directe din "eternul derby" Dinamo – Steaua, roș-albii câștigând cu 3-2 prima finală din istoria competiției, cea din 1967. Au urmat trei jocuri, în 1969, 1971 și 1972, dar niciodată într-o altă finală, încheiate invariabil la egalitate și tranșate la penaltyuri, de fiecare dată în favoarea militarilor! 

4. Trei echipe din afara Capitalei au fost invitate să joace în Cupa Municipiului București: Steagul Roșu (1970, 1972, 1973 și 1974), Politehnica Iași (1971) și FC Argeș (1990 și 1991), trupa de la poalele Tâmpei triumfând în două rânduri, de fiecare dată după finale câștigate în fața steliștilor. 

5. Doar două campioane la zi, Steaua 1968 și Dinamo 1990, au câștigat, la puțină vreme după titlul național, și Cupa Municipiului București. În schimb, prima divizionară B care a luat trofeul Capitalei a fost Rapidul lui Nelu Motroc, în 1974, imediat după retrogradarea din vara acelui an. Triumful eșalonului secund a fost bisat în 1975 de Progresul, cu Viorel Mateianu antrenor, care abia ce pierduse lupta pentru promovarea în „A” cu rivala din Giulești. 

6. 29 de echipe au figurat printre participantele la cele 28 de ediții ale Cupei Municipiului București, recordul de prezențe, 26, aparținând Rapidului. Clubul din Grant e urmat de Progresul, 23 de participări, și de Metalul, 14. Giuleștenii conduc și în topul trofeelor obținute, 12, ierarhia continuând cu Progresul 5, Steaua 3, Dinamo, Steagul Roșu și Sportul Studențesc câte 2, Mecanică Fină și Romprim câte unul.

7. În 1995, când era limpede că i se cântă prohodul, ultima ediție a adus la start formații anonime, Electromagnetica, FCME, Grivița, ICSIM, Rocar, Șoimii Otopeni sau Romprim. Ultima a și câștigat trofeul. Cu un an înainte, fusese pentru prima dată, după 27 de ediții consecutive, când nu se organizase competiția, echipele bucureștene de prim rang fiind implicate în seria din Capitală a nou-înființatei Cupe a Ligii. Cele două grupe s-au disputat, pe Giulești, sub titulatura de Cupa Samsung. Dinamo s-a impus în fața Stelei și a Craiovei, Rapid le-a devansat pe Progresul și Sportul Studențesc, iar alb-vișiniii au bătut-o apoi, 1-0, pe Dinamo în finală. 

de Cristian Costache