Articol de Luminița Paul, Roxana Fleșeru - Publicat vineri, 18 octombrie 2019 11:20
În urmă cu 19 ani, Andreea Răducan pierdea aurul olimpic de la individual compus la Sydney. Ce s-a întâmplat de atunci? Un documentar lansat recent ne aduce în prezent cu demersurile și zbaterile fostei gimnaste.
Sydney 2000 a însemnat pentru Andreea Răducan și bucurie, și o imensă decepție. Campioană olimpică împreună cu echipa României, gimnasta pe atunci în vârstă de aproape 17 ani cucerea aurul și în proba de individual compus, fiind urmată pe podium de compatrioatele Simona Amânar și Maria Olaru. Ceea ce timp de câteva zile a fost privit, pe bună dreptate, drept un triumf total avea să vireze curând în dramă. Iar documentarul „Fata de aur”, filmat între 2014 și 2015 și lansat anul acesta, narează istoria acelor zile, dar mai ales pe cea a anilor scurși pentru fosta sportivă din 2000 încoace. Ce s-a întâmplat însă în acel caz? Să ne reamintim.
- 21 septembrie 2000
Andreea Răducan devenea campioană olimpică la individual compus într-un concurs dominat de România, doar a doua învingătoare tricoloră în această probă după Nadia Comăneci în 1976. Pe treptele de argint și bronz se clasau coechipierele Simona Amânar și Maria Olaru. - 24 septembrie 2000
Gimnasta concura în finala de la sărituri și obținea medalia de argint, în urma rusoaicei Elena Zamolodcikova - 25 septembrie
Răducan trebuia să concureze în alte finale pe aparate în care era calificată, bârnă și sol, însă forul olimpic român, apoi antrenorii au fost informați că ea testase pozitiv la pseudoefedrină. Substanța a fost găsită în proba prelevată după concursul individual compus - 26 septembrie
CIO decide să-i retragă Andreei medalia de aur de la individual compus, în urma recomandării formulate de Comisia Medicală a CIO. Substanța, care era pe lista celor interzise la acel moment, ajunsese în corpul gimnastei după ce aceasta luase un Nurofen, la recomandarea medicului lotului, Ioachim Oană - 27 septembrie
Tribunalul de Arbitraj Sportiv a judecat în regim de urgență cazul Răducan, chiar la fața locului, la Sydney. Decizia a fost de respingere a apelului formulat de sportivă și de Comitetul Olimpic Român. Cei trei membri ai juriului au admis că Andreea nu a încălcat în mod intenționat regulile antidoping, dar au insistat că s-a comis o "ofensă doping"
Istoria a creat multă emoție, lumea de peste tot aliindu-se cauzei gimnastei pedepsite într-o situație controversată. Au existat unele vicii și omisiuni în documentația care a însoțit întregul caz, cum ar fi consemnarea unor cantități diferite de urină pe formularele oficiale. De asemenea, cantitatea era mai mică decât prevedea regulamentul, care cere un minimum de 100 de mililitri. Toate aceste lucruri, ca și alte aspecte nu au fost luate în considerare, decizia a rămas în picioare, doar medicul Oană fiind suspendat pentru două ediții de JO - octombrie 2001
Andreea Răducan a concurat la Mondialele de la Gent, cucerind trei medalii de aur, cu echipa, la bârnă și sol, și două de bronz, la individual compus și sărituri - 2002
După Mondialele de la Debrecen, Răducan a decis să renunțe la gimnastică - 2014-2017
Au loc filmările la documentarul "Fata de aur", care reamintește ce s-a petrecut la Sydney și urmărește frământările fostei sportive în legătură cu medalia ce i-a fost retrasă. Pe care consideră a ei și caută în continuare o modalitate de a o primi înapoi - septembrie 2019
Filmul are premiera pe HBO
FATA DE AUR
- Gen: documentar
- Regizor: Adrian Robe, Denisa Tamaș-Morariu
- Imagine: Cristian Tamaș
- An de lansare: 2019
- Durată: 96 de minute
- Difuzare: disponibil pe HBO GO
Andreea și lupta de aproape 20 de ani
Documentarul „Fata de aur” o arată pe campioana de la Sydney căutând să recupereze medalia pierdută. În forma ei hotărâtă, dar și în cea vulnerabilă, după cum explică realizatoarea Denisa Morariu-Tamaș.
La finalul lunii, pe HBO, a rulat în premieră documentarul „Fata de aur”. Un film care spune o parte din povestea Andreei Răducan și care o urmărește pe fosta gimnastă timp de trei ani în lupta sa cu Comitetul Internațional Olimpic pentru a-și recăpăta medalia de aur cucerită în concursul de la individual compus la Sydney 2000. Medalia pierdută apoi din cauza unei pastile de Nurofen. Timp de 96 de minute, Andreea face o călătorie printre amintiri, fie ele plăcute sau nu. Este pusă în situații diferite: o întâlnire dură cu psihiatrul Gabriel Diaconu, o audiență care lasă urmări cu președintele CIO Thomas Bach, o discuție jovială cu Octavian Belu și Mariana Bitang, una tristă cu expertul anti-doping Don Catlin și o conversație cu multe sensuri purtată cu Nadia Comăneci și Bart Conner.
Portretul complex al Andreei Răducan se compune din bucăți de puzzle povestite de antrenori, de mama sa, dar și din imaginile de la Sydney și secvențe de la Deva, în care este prezentată o parte din viața gimnastelor din anii 1999-2000.
Documentarul a fost realizat de Denisa Morariu-Tamaș și Adrian Robe, jurnaliști cu experiență vastă, care lucrează pentru emisiunea "În premieră" de la Antena 3. A durat cinci ani până acesta a prins contur, iar cei de la HBO s-au alăturat proiectului în 2015. Contactată de GSP, Andreea Răducan nu a dorit să vorbească despre documentar.
- Denisa, de ce gimnastică, de ce Andreea Răducan și de ce momentul Sydney?
- Totul a pornit de la colegul meu Adi Robe, care o știa pe Andreea de mulți ani. L-a marcat ce s-a întâmplat acolo, el fiind atunci editor la știrile ProTV. Când ne-am întâlnit cu Andreea, ea ne-a spus că mereu și-a dorit să-și recapete medalia. A rămas cu această dorință și după film. Din discuțiile cu ea ne-am zis că pe asta o să facem lead-ul filmului. Existau unele lucruri care se legau.
- Cum ar fi?
- Expertul american Don Catlin, atunci când am fost la el, ne-a spus că pe pseudoefedrină nu s-au făcut teste niciodată, că urina ei e posibil să fie în continuare la Sydney și se pot face teste pe ea. În plus carta olimpică spune că o probă sub 75 de mililitri nu este validă iar a Andreei a avut 60. Însă avocații la care am apelat ne-au spus că totul s-a prescris după zece ani.
- De ce a durat atât de mult producerea documentarului?
- Pentru că l-am început ca pe un proiect între prieteni, filmam în timpul liber. Un alt motiv a fost cel al banilor. Bugetul inițial depășea de trei ori suma pe care am investit-o până la urmă. Problema a apărut din cauza costurilor. CIO spre exemplu a cerut pe patru minute de filmare de arhivă 60.000 de euro, însă am negociat și au redus. În total producția a costat 140.000 de euro.
„Greu de găsit punctele sensibile la gimnaste”
- Ce ați vrut cu acest film?
- Ne doream ca Andreea să-și recapete medalia, apoi am încercat să surprindem cât mai mult din Andreea. După întâlnirea cu cei de la HBO, am început să înțelegem ce înseamnă să construiești un personaj de film, să încerci să-i găsești și punctele sensibile. Iar acest lucru e un pic greu la gimnaste sau la sportivi în general. Ele sunt regine de gheață, sunt obișnuite cu camera, sunt filmate de mici, știu cum să zâmbească, ce trebuie să spună pe cameră.
- Și ați reușit?
- Ne-a luat destul de mult să găsim acest momente ale Andreei în care să aducem în discuție niște teme, cu care ea nu rezonează neapărat, cum ar fi ideea de medalie-traumă. A durat mult și pentru că planul nostru era să dăm în judecată CIO, am trecut pe la mai mulți avocați. Unul specializat pe sport, care ne-a spus că doar putem să negociem cu CIO. Așa am ajuns la oficialul forului internațional cu care vorbește Andreea în film, iar atunci când acesta îi spune că „ar trebui să te mulțumești cu faptul că ai făcut o poză cu președintele” e unul dintre puținele momente în care o vezi pe Andreea vulnerabilă.
Sportul privit altfel
- Ce ai descoperit diferit la ea față de imaginea pe care o aveai înainte?
- Este un om foarte diferit dincolo de cameră. Un personaj jovial și foarte deschis, foarte glumeț, dar când dai drumul la cameră totul trebuie să fie perfect, cuvintele sunt perfect alese. Ideea e că nu vom mai privi sportul așa cum o făceam înainte de a realiza acest documentar. Ar trebui să vedem lucrurile altfel, iar atunci când cineva greșește să nu mai zicem „ia, uite a căzut și aia” sau „uite, România a ajuns iar la fundul sacului că sunt fetele astea niște incompetente”. De fapt, fetele acestea trag cu sânge sub unghii, cu țipete, cu dureri. E greu la nivel psihologic ca un copil de zece ani să reziste 360 de zile într-un astfel de regim. E greu pentru un om mare, d-apoi pentru un copil care-și formează personalitatea, e dureros.
Lupta cu CIO
- Ai fost dezamăgită că tot efortul vostru nu a dus la ceva concret, că Andreea nu și-a recuperat medalia?
- Da, dar cred că mai degrabă revoltați, poate mai mult decât ea. Momentele acelea de la Lausanne ne-au enervat teribil. N-aveai cum să nu, când te privesc în ochi și-ți spun o poveste și pe la spate ți se întâmplă altceva. Andreea a încercat să rămână cumva foarte adunată și pe cameră și dincolo de ea. Doar ea știa ce a fost în sufletul ei.
- Cum au decurs lucrurile?
- Oamenii ne-au spus să venim, ne-am întâlnit cu Francois Carrard, avocatul din 2000 al CIO și cel care a semnat hârtia prin care i s-a luat medalia. La fel, vino, dar singură pentru că așa o să te asculte lumea. E ca o bătaie de joc a unei mari instituții față de niște copii. Andreea spune că mereu în competiție a fost singură, dar nu poți să mergi singur să lupți cu CIO, o instituție care nu face altceva decât să facă mulți bani pe seama ta.
- E un cadru e semnificativ în film de la petrecerea CIO, când toată lumea îi întoarce spatele.
- Da. Andreea se scarpină ușor pe picior. Un gest atât de firesc și stânjenitor.
Semnele de întrebare care persistă
- Crezi în această teorie cum că „mai marii” au fost deranjați de România și de aceea s-a întâmplat ce s-a întâmplat?
- Da, cred foarte tare în asta. S-ar părea că există și unele documente secrete pe la ruși, care arată că România a fost un pericol la acele Jocuri Olimpice pentru că după numărul de medalii eram în primii zece și aveam dreptul la un loc în CIO. Prințul de Merode a avut de spus un cuvânt în decizia din cazul Andreei. Lucru confirmat și de Don Catlin, care a spus că în Comisia Medicală era 50 la 50, iar Alexandre de Merode, care era șeful, a îndreptat balanța spre retragerea medaliei.
- Care crezi tu că e relația publicului românesc consumator de sport cu dopajul?
- Cred că noi suntem convinși că sportivii români nu se dopează. Poate sunt eu naivă, chiar vorbeam cu câțiva oameni din afară sportului care spuneau că sigur se dopează în gimnastică. Că nu au cum să nu se dopeze, asta se întâmplă în alte țări, există tot felul de metode, care să nu fie descoperite la analiză. Eu cred că în gimnastică asta nu se întâmplă. Cumva românii au fost atât de obișnuiți cu succesul acesta încât au crezut că nu pot greși niciodată, că nu au nevoie de ajutor din partea nimănui. Și Andreea când s-a dus la Bach a zis că nu are nevoie de nimeni. Nu știu despre alte sporturi, eu cred că suntem un pic departe de ce se întâmplă un pic afară.
Partea dură care nu poate fi negată
- Cum ați ajuns la imaginile din sală de la Deva? Sunt secvențe acolo în care se aude vocea antrenoarei Mariana Bitang spunând lucruri dure gimnastelor...
- Sunt de la Mariana Bitang și Octavian Belu, ne-au dat șapte casete VHS, sunt filmate de ei în sală în perioada 1999-2000. Erau multe verificări și cumva am ales tot ce era mai soft pentru că nu acesta era scopul filmului, dar e o parte pe care nu ai cum să o negi.
- Au văzut filmul apoi, cum au reacționat?
- Andreea și Octavian Belu au văzut filmul în prezența producătorilor executivi ai HBO. Domnul Belu a spus că este un film foarte bun, doar că are o problemă cu comentariile Marianei care se aud. E clar că nu s-a simțit confortabil, dar cred că a înțeles rolul prezenței acelor imagini sau al psihiatrului, care este vocea rațiunii. E important de conștientizat când de greu le era acestor fete acolo.
- Andreea?
- Nici ea nu s-a simțit confortabil, pentru că probabil i-a fost greu să se vadă așa pe sine, să-ți spună cineva în față niște lucruri așa cum i le spune Gabriel Diaconu. Ea nu le percepe așa. Cred că a fost foarte greu și la imaginile cu antrenorii, care au rol foarte important în viața ei acum, ca om și președinte FRG.
- Cum a apărut în film ideea psihiatrului?
- Una dintre pistele pe care am vrut să mergem a fost „dreptul copilului la sănătate” pentru că se punea problema, dacă Andreea a luat o pastilă atunci și puteam să invocăm asta în instanță pentru că dacă nu-i dădeai aceea pastilă îi invocai dreptul unui minor la sănătate. Gabriel Diaconu a lucrat mult cu copiii care fac sport de performanță, copii cu traumă. Are studii în afară fix pe această idee.
- Ce apare în film este prima întâlnire sau au existat unele prealabile?
- Am filmat prima lor întâlnire, apoi au mai avut una, a ieșit cu scântei. El cunoscând foarte bine cazul și background-ul emoțional pe care Andreea îl nega. Îl neagă în continuare. A fost destul de dur, dar el este personajul care spune lucrurilor pe nume. O face să reacționeze natural, nu e Andreea care știe exact ce trebuie să spună. O ai reacționând natural, bâlbâindu-se un pic, luată prin surprindere.
- Și a doua cum a fost?
- Tot cu scântei, el fiind un tip incomod. În materialul filmat el a condus discuția cu ea. Prima întâlnire a durat trei ore și au mai vorbit mult despre rolul gimnasticii, despre pâine și circ. Cum ne uităm la sport și cum îl consumăm.
- De ce v-ați oprit?
- În aceea perioadă am avut și întâlnirea cu avocații care ne-au spus că nu avem un caz. Nu s-au înecat corăbiile cu CIO. Poate părea copilăresc demersul acesta, dar și Andreea și noi am crezut că putem face ceva. Thomas Bach i-a spus că dacă am lua o decizie în cazul tău am deschide o cutie a Pandorei și atunci nu vrem să facem acest lucru.
„Imaginile de la Deva trebuie văzute”
- De ce crezi tu că ar trebui să vadă lumea acest film?
- Ar trebui să învățăm cât de traumatizant sau ce repercusiuni pe termen lung poate să aibă asupra unui copil felul în care ne comportăm, când facem sport de performanță. E un lucru minunat, dar clar că înseamnă și țipete, și nu doar în gimnastică, și renunțări și sacrificii, doar că trebuie făcut super conștient. Imaginile acelea de la Deva cred că trebuie văzute, oricum sunt lucruri care se știau, dar trebuie și urmărite pentru a conștientiza și mai mult. Cât de traumatizant poate fi pe termen lung pentru un copil să treacă prins astfel de tratamente. Trebuie să nu mai privim sportul ca pe circ cu pâine, e mai mult de atât.
„La Festivalul de la Sarajevo a avut o primire foarte bună, a fost pe locul patru din 20 de filme documentare, care erau în competiție. A fost interesat că am avut și o sesiune de Q&A cu mulți tineri activiști pe drepturile omului și mă bucur să văd că au înțeles filmul și au pus niște întrebări foarte pertinente.
Nu este un film de artă, cum este spre exemplu „Colectiv”. Este un film făcut de niște jurnaliști. Inițial aveam alte planuri, dar descoperind ce s-a întâmplat la Sydney s-au dezvoltat altfel de piste.
M-a surprins relația pe care o au acum antrenorii și fetele. E clar că nu tot timpul se iubeau la Deva. E o relație de interdependență și o formă de iubire între ei. Am luat legătura și cu Maria Olaru și a refuzat din start, crezând că vrem să o punem pe ea într-o lumină proastă.
Zicea Octavian Belu pe aeroport în 2000: copiii uită, dar noi cei mari nu vom uita. Cred că este exact pe dos pentru că Andreea nu a uitat.
Chiar dacă pare ciudat să suferi după o medalie și după douăzeci de ani, durerea acesta este prezentă. Nu reușesc să înțeleg de ce în acei zece ani nu s-a făcut nimic în mod real, probele existau și putea fi folosite”
- Denisa Morariu-Tamaș, jurnalist
Medalia ținută în dulap
Apariția în film a Simonei Amânar, cea la care a ajuns aurul, este scurtă. „Am stat zece minute pe cameră și în care ne-a spus cât de frumos era atunci și că toți erau o familie. Eu cred că și pentru Simona Amânar aceea medalie a fost o traumă. Ne-a spus că medalia o ține într-un dulap, nu este la vedere, și că este o medalie ca oricare alta”, a explicat jurnalista Denisa Morariu-Tamaș. Apoi continuă: „În interviul de la final, se vede discrepanța dintre Andreea și Simona. Clar era o problemă. Noi am vrut să le aducem împreună și să vedem aceea medalie, dar nu a fost chip. Mențin o prietenie, dar acesta e un subiect pe care ele nu-l vor deschide”.
Marea iubire a lui Ion Țiriac are o afacere de succes » Cu ce se ocupă femeia: „M-a ajutat”