Țopescu...

Sunt 3 ani de când nimeni nu mai vorbește în redacții despre Cristian Țopescu, nu mai discutăm despre site-urile care rupeau click-bait-ul în două, mai ales când s-a stins și fata marelui comentator. Pe lângă faptul că am crescut cu vocea domnului Țopescu, activitatea din presă, în special din cea scrisă și mai ales de radio, m-au adus foarte aproape de domnia sa. 

În ultimii 5-6 ani de viață, cu Cristian Țopescu mă întâlneam lunar, undeva în jur de 3-4 ale lunii, pentru a-i aduce revista 100% Sport, unde scria, plus înregistrările pe care le avea la Radio Sport Total FM. Țopescu, pentru cei care nu știu, își asculta comentariile, chiar și la bătrânețe, își citea textele pe care le publica în revistă sau altă publicație, dar cel mai mult solicita sfaturi. 

Întâlnirile cu Țopescu erau ca o vizită la bunici, veneam la casa de pe Mihalache cu Victoriei, îl sunam, îi lăsam revistele, înregistrările, apoi mergeam peste drum, la un restaurant mexican, unde treceau în jur de 3-4 ore. 

Îi știam deja și preferințele culinare, Țopescu mânca foarte puțin, elegant, și în 3-4 ore abia dacă reușea să ducă jumătate de bere. Aceeași bere belgiană, îl ruga pe ospătar să aibă 2 degete jumătate de spumă și începeau amintirile.

„De ce să-i port pică Elenei Ceaușescu?”

În cei 15 ani de colaborare și de prietenie, Cristian Țopescu nu a înjurat niciodată, avea un vocabular elevat și perfect, plus o cultură fantastică. 

În 2013, la 4 iulie, Țopescu nu a mai avut chef de restaurantul de peste drum de casă și m-a rugat frumos să mergem să ne plimbăm prin Herăstrău: “Narcis, hai prin Herăstrău, e atât de frumos afară că ți-e și ciudă să mori într-o zi ca asta!”. 

În mașină, în afară de “metalele grele” Death Angel, Opeth, Mayhem, Dying Fetus, Burzum și Gorgoroth, mai aveam câteva cd-uri cu Mahler, Ceaikovski și un Enescu: “Vă aud satanele de la Sport Total FM (n.r. – râde cu poftă), dar pune-mi un Ceaikovski, că Mahler e cam greu. Presupun că Mahler îl asculți când e traficul aglomerat”. 

Țopescu era un cult, îți vorbea despre Gustav Mahler până la intrarea în parc, apoi explica și de gusturile muzicale ale tatălui său și de ce îl iubea pe Ceaikovski. 

Și la plimbare l-am întrebat dacă se simte împăcat și are “boală” pe familia Ceaușescu: “Să-i port pică Ceaușeascăi? Nu cred că avea vreo vină, acționa la ce i-a spus Dăscălescu (n.r. – Constantin Dăscălescu, premier al României 1982-1989), după meciul de pe Rasunda, când am spus că ar fi excelent dacă fotbaliștii noștri ar evolua la echipe din străinătate! 

De fapt, în acei 3 ani în care PCR m-a cenzurat și scos de la comentarii mi-am auzit toate vorbele posibile! Și apropo de familia Ceaușescu, să știi că Valentin a fost omul care a intervenit să comentez finala din 1989, dintre Milan și Steaua 4-0! N-am nicio remușcare, niciun regret, sunt un om împăcat! Ba nu, am una, că am fost senator 4 ani”.

„În România nu schimbi nimic!”

Întrebările mele erau lună de lună fix ca ale unui nepoțel care e tot mai curios. Avea un stil de a povesti fantastic, chiar dacă într-o zi a ațipit la radio, pe vocea lui Marius Mitran, apoi mi-a spus după emisiune: “Mitran ar fi trebuit să citească povești, are o voce foarte caldă! Putea să concureze lejer cu Sanda Țăranu și Florian Pittiș”. 

Noi îi spuneam “Manase”, Țopescu îi spunea domnul Mitran. De fapt, pentru Țopescu, toți erau niște domni. Nu ura pe nimeni, nu vorbea de rău, avea toate calitățile pe care nu le mai vezi în nicio redacție. 

Ba chiar mi-a spus că dacă se uită pe site-urile de sport, se sperie, “că am impresia că unii jurnaliști au tunsori de fotbaliști cocalari și tatuaje de Liga a V-a și au citit doar cărțile de joc și cele de identitate!”. 

Și, totuși, Cristian Țopescu avea un mare regret, acela că a fost senator în legislatura 2008-2012, din partea PNL, alături de Crin Antonescu: “Narcis, nu știu ce am căutat în politică. Am fost prostit, sincer! Am încercat să vorbesc zi de zi despre sport, nu m-a băgat nimeni în seamă. 

Într-o zi, i-am spus doamnei Elena Udrea să dăm exemplu populației României, să ieșim pe stradă cu bicicletele, să nu folosim liftul o săptămână, să mergem pe scări! Mi-a spus Elena Udrea că nu se poate așa ceva! Știi cine a urcat scările o săptămână? Doar eu! Politica din România a distrus și sportul, iar în țara asta mi-e teamă că nu poți schimba nimic!”. 

Cred că astea au fost primele și ultimele cuvinte de regret ale lui Țopescu... 

Când n-a mai sunat telefonul... 

În redacții exista o vorbă: dacă te sună Țopescu să-ți spună “la mulți ani”, te simți important. Cristian Țopescu avea o listă de sportivi, de oameni de presă, de artiști sau din cultura românească, și de fiecare dată îi suna să le spună “La mulți ani!”. 

Pe mine, din 2003 și până în 2018 m-a sunat de fiecare dată. În 2018, în aprilie, l-am sunat să-l întreb de editorial: “Sunt obosit, Narcis, mă simt destul de rău! Trebuie să mă internez pentru niște investigații și vorbim zilele următoare!”. 

Telefonul n-a mai sunat nici de ziua mea, dar 5 zile mai târziu, la 7 mai, văd pe ecran: Țopescu. Mi-a urat la mulți ani și a început să-mi spună că-i pare rău că nu mai poate să scrie și că luna aceasta nu ne-am văzut. 

Apoi mi-a explicat că lumea îl va uita, că astăzi cerul este albastru și că i-ar plăcea ca familia să-l cinstească: “Cum să mă amintească România? Pe cine mai interesează azi cine a comentat performanțele Nadiei sau meciurile României? Familia să nu mă uite, Narcis!”. 

În ziua în care s-a stins Cristian Țopescu era soare, la fel ca astăzi și România a plâns un pic... au trecut 3 ani și România pare că a uitat, dar poveștile și vocea domnului Țopescu sunt eterne!