Farsa lui Abramovic, lacrimile care unesc și președintele pe care nu-l vom avea niciodată

Totul e legat de el, iar această decizie e doar o farsă, un truc învățat în școlile FSB. Când Marea Britanie vrea să-l lovească, miliardarul simulează plecarea. Nu spune că vinde clubul, doar „le ofer astăzi administratorilor fundației caritabile a lui Chelsea echipa de fotbal”. 

Dispare o vreme și, la un moment dat, se va întoarce. Oricum, Chelsea rămâne a lui. Dispare o vreme și rămâne fidel până la moarte președintelui-monstru. 

Sofia Abramovic, fiica mijlocie din a doua căsătorie, rămasă cu mama ei după divorț, protestează pe Twitter - „Minciuna cea mai mare a Kremlinului este propaganda că majoritatea rușilor sunt de partea lui Putin” - și înlocuiește Rusia cu „Putin vrea război cu Ucraina”. 

Ea strigă că nu toți rușii sunt vinovați pentru invadarea Ucrainei, dar știe că tatăl său e vinovat. A fost mereu apropiat de Putin și nu îi va întoarce spatele niciodată. Nici nu ar putea, pentru că și-ar semna condamnarea la moarte, și nici nu vrea. Au crescut împreună. Puterea lui Putin și contul lui Abramovic 10 miliarde de dolari astăzi.

Și din cauza lui Abramovic, Ucraina e astăzi asediată, rănită. Însă Ucraina nu se predă. Lacrimile îi dau forță să lupte. Lacrimile îi unesc pe Zincenko și Mikolenko în Premier League, pe ucrainenii din toată lumea și pe cei de pe front. 

Nu „șleahta de narcomani și neonaziști care folosesc femeile și copiii drept scut”, cum îi numea Putin în plin delir de studiat la psihiatrie, ci apărători ai țării lor, apărătorii libertății.

Primul care nu fuge din fața forțelor de ocupație ruse e Volodimir Zelenski. Americanii au insistat să-l evacueze din Kiev și să conducă țara din exil. A refuzat: „Nu plec nicăieri. Lupta e aici. Am nevoie de muniție, nu de călătorii. Am nevoie acum, nu mâine”.

Zelenski e sufletul revoltei Ucrainei, al rezistenței ei. Un președinte pe care noi nu-l vom avea niciodată.