Paris, arondismentul Qatar

Nasser Al-Khelaifi apare mereu îmbrăcat în costum de culoare închisă, cămașă obligatoriu albă, cravată sobră. Pieptănătură impecabilă, ținută de Wall Stret, nimic la voia întâmplării.

Bani cu nemiluita, pe care-i bagă în fotbal, la Paris, și în tenis, în Qatarul natal, fiind președintele federației locale de profil, dar și unul dintre vicepreședinții (pentru zona de vest, arabă) ai Confederației de Tenis a Asiei. Tenisul l-a și practicat, reușind să intre în prima mie mondială, cel mai bun „ranking” al său fiind locul 995, în 2002.

Părea un om serios

Acest domn care-și investește averea în Orașul Luminilor, care-i aduce sub aripa sa într-o singură vară, pe bani aproape nenumărabili, pe Messi, Ramos și Donnarumma, care-i suportă lui Neymar toate toanele, care se opintește să-l țină la vatră pe Mbappe, surd la toate sumele de transfer, părea să fie unul dintre sprijinitorii temeinici, serioși și mai ales întotdeauna solvabili ai fotbalului.

Poate mai aplicat decât chinezii care au ocupat, fie și vremelnic, ambele capete ale metropolei Milano și chiar decât un Abramovici, să zicem, care iată ce probleme are. Nu mai vorbim despre Bartomeu, Laporta și Barcelona, unde totul e extrem de volatil.

Pinalty de Orient

De acord că se putea da fault la faza în care Donnarumma a cam jucat rolul lui Andrei Vlad. Dar asta nu justifică nicidecum năvala miliardarului qatarian la vestiare după meci, după model Pinalty 1999, zona Kosovo-Chetrișica.

Nici șuturile date în ușa cabinei arbitrilor și, mai ales și în niciun caz, acel „Te omor!” rostit și înregistrat video, adresat unui cameraman care filma. Decât acel „Te omor!” e oricând de preferat neaoșul „Ti fac io pi tini” al mai înainte amintitului Pinalty.

Exclamația fostului voievod de Neamț se potrivea perfect cu cămașa ieșită din pantaloni a acestuia, cu pântecul revărsat peste curea și cu figura sa năduștiă. Acel „Te omor!” al cetățeanului din Doha a fost rostit dintr-un strai impecabil și dintr-o gură pe care o credeam antrenată la Oxford sau la Sorbona.

Nu e loc de neamuri proaste

La nivelul unui meci Real-PSG, din fazele superioare ale Ligii Campionilor, fotbalul presupune nu doar porți și tabelă de marcaj, ci și aristocrație, măreție, stil de casă mare. Cu aceste însușiri trebuie să te naști, să le ai în bagajul genetic, nu le găsești nici în străfundul puțului petrolier și nici în adâncimea aproape insondabilă a contului bancar. Priviți lista recordmenelor de trofee din Ligă! Real, Milan, Bayern, Liverpool, Barcelona, Ajax, Manchester United, Inter.

Numai trăsuri cu blazon, numai șervețele cu monogramă, numai sânge albastru de la început sau măcar albăstrit în decenii de comportare domnească. Nu e loc pentru neciopliți, mârlani, neamuri proaste cărora să le miroasă redingota și jobenul a gaze de sondă.

Acel „ceva”

Probabil că, la un moment dat, va reuși și Parisul să câștige Liga Campionilor. Când cumperi aproape tot ce e bun pe piață, ar fi culmea să eșuezi la infinit! Abia atunci va începe, probabil, procesul de cizelare a acestui qatarian putred de bogat, care acum încă se comportă ca un mardeiaș de autogară.

Dar probabil că atunci când va intra monsieur Nasser în rândurile aristocrației, de acolo se vor desprinde ceilalți, convinși că pentru a face parte din lumea bună nu e de ajuns doar să știi să ții corect furculița. E nevoie de acel „ceva” pe care cei precum acest ins bine îmbrăcat de la Doha nu vor reuși să-l definească niciodată.