Mereu Ilie Năstase

O parte dintre noi l-am prins jucând, dar nu ca actor în scenete mondene. Oricum, pe atunci nu știam ce se petrece dincolo de teren fiindcă regimul comunist avea grijă să ascundă sub sarcofage de tăcere mirosul suspect al vieții capitaliste. 

Și da, a încerca să îl reconstitui pe Ilie Năstase doar din perspectiva jucătorului de geniu poate fi interpretat ca un gest de autocenzură. Sau de admirație necondiționată, dincolo de derapaje, nebunii, infidelități, risipă. Luați-o cum vreți!

Perciuni, evazați, minijupe și rachete de lemn

La anul se împlinesc 50 de ani de când Ilie câștiga fără set pierdut la Roland Garros, la două luni după aceea devenind primul lider ATP din era computerizată a tenisului. 1973-2023, o jumătate de secol în care s-a schimbat și clima planetei. 

Sigur că era o epocă în care computerele încăpeau în hale de uzină, se purtau perciuni, pantaloni evazați și minijupe, rachetele erau din lemn și aveau suprafața de lovire de două ori mai mică decât astăzi, se asculta Led Zeppelin, nu Guță, Hendrix, nu Ed Sheeran, telefoanele erau al naibii de fixe și mergeau cu fise de 25 de bani, iar peste toate lumea era mai simplă, mai curată. În general, mai puțin scrântită la cap.

O tehnică prea bună

1973 a fost cel mai bun an al lui Ilie Năstase. La 27 de ani nu era un jucător complet, ci o mașină însuflețită care producea un tenis din alt univers. Creativ, posesor al unei tehnici prea bune ca să fi fost buchisită cu vreun antrenor, mai disciplinat în joc decât cred cei care au auzit doar povești cântate de falși rapsozi, Năstase a câștigat în anul acela un total de 17 turnee, de neconceput acum în (încă) epoca Celor 3 Mari, Roger, Rafa, Nole. Printre cele 17, favoritul lui, Turneul Campionilor.

După Stan, Sandy

Putea triumfa și la Wimbledon în anul acela în lipsa celorlalte mari vedete ale vremii (Newcombe, Smith, Ashe, Ken Rosewall, Roy Emerson), pentru că ATP luase decizia să boicoteze Grand Slam-ul englezesc în semn de represalii la suspendarea dictată de ITF (Federația Internațională de Tenis). 

Împins de la spate de regimul comunist, care încă făcea ocheade Occidentului, Ilie s-a prezentat la All England, dar pierdea surprinzător în turul 4 în fața anonimului american Sandy Mayer. După finala istorică din 1972, contra lui Stan Smith, încă o ocazie ratată de a se încorona rege la regină acasă.

„Puteam câștiga și mai puțin!”

Impresia celor care l-am văzut jucând este aceea că grație talentului său unic Ilie Năstase putea câștiga mult mai mult decât două turnee de Grand Slam, câte are în palmares. US Open în 1972, la Forrest Hills, și Roland Garros în 1973. „Puteam câștiga și mai puțin, așa a fost să fie!”, mi-a spus cu o formă brută de înțelepciune în urmă cu un an la un interviu. 

Ne aflam chiar la tribuna prezidențială a complexului de la Roland Garros, înconjurați de istorie. Statuile în bronz ale celor 4 muschetari (Rene Lacoste, Henri Cochet, Jean Borotra și Jacques Brugnon), statuile în viață Martina Navratilova și Jan Kodes.

Un muzician, un muzicant

Depănam amintiri mai vechi și mai noi, ne aduceam aminte cum era tenisul pe când copiii de mingi erau doar copii de mingi, jucătorii nu cereau time-out medical ca să-și scoată din mână adversarul și nu aveau scaune pe care să adaste între game-uri. 

Posesor al unei memorii impresionante, Ilie Năstase era și acolola Prezidențială, omul care însuflețea adunarea. Nu închei înainte de a le atrage atenția celor care se grăbesc să îl compare pe Nick Kyrgios cu el că se află în mare greșeală. Ilie era nostim, nu vulgar. 

Era al dracu’, era simpatic natural, nu un derbedeu gutural care scuipă publicul. Avea umor, nu umori. Lasă că și la talent vorbim de diferența dintre un muzician și un muzicant.

La mulți ani, Ilie Năstase!