„Lio: The Movie”

Ar trebui să fie mai degrabă un film artistic, nu unul documentar, căci e prea multă emoție la mijloc. Ar trebui să fie filmul vieții unui copil, născut într-o familie săracă din Rosario, așa cum sunt, de fapt, mulți dintre cei care pășesc pe drumul gloriei eterne. 

Un copil care a avut un vis: să poată juca fotbal. Era cam mic pentru asta și i s-a tot spus că nu prea se poate, era un David într-o lume de Goliați. N-a renunțat însă și-a fost nevoie de multă suferință și de multe lacrimi pentru ca primul vis al acestui copil să devină realitate. 

Apoi, ca orice copil devenit fotbalist, a avut un alt vis: să aibă succes. Și a avut, grație unui talent cum rar se vede, a unui tratament bine făcut și a unui destin ce i-a scos în cale oameni potriviți la momente potrivite. În fotbal și-n afara fotbalului, căci sunt lucruri care se leagă. 

Iar mai apoi, copilul devenit fotbalist de succes a avut cel mai mare vis posibil: să fie campion mondial. Să fie precum idolul său și al unei întregi națiuni, să poată sta lângă el la fel de mândru, cu pieptul în față.

Iar visul a devenit realitate într-o seară de decembrie, anormală pentru o finală de Mondial, dar normală pentru cineva dornic să-și vadă visul cu ochii. N-am nicio îndoială că filmul ăsta se va produce odată și-odată și va fi unul de succes. 

Va avea mulți actori, nu va lipsi un chipeș portughez fără de care personajul principal poate n-ar fi ajuns astăzi atât de mare, nici o „bestie” pe nume Kylian, ce ar trebui să conducă fotbalul în anii ce vin, nu vor lipsi zâmbetele, dar nici lacrimile, căci bărbații pot și ei plânge câteodată, nu vor lipsi momentele tensionate sau dilemele. 

Nu vor lipsi nici contestatarii, căci monotonă ar fi lumea asta dacă ar gândi toți la fel. Va fi filmul unei vieți, și filmul unei cariere cum n-a mai fost și cine știe dacă va mai fi.

Cineva, în Argentina, într-atâta euforie, a găsit și un moment de luciditate, întrebându-se: „Noi acum ce facem, Lio?” Da, e „Lio”, pentru cine crede că e o greșeală, „Leo” e doar aici, la noi, în Europa de care se jena infamul Infantino. Și, revenind, chiar așa e, ce-o să mai dezbatem, ce-o să mai comparăm. 

Până duminică seară, Messi făcuse aproape totul în fotbal. Fusese inclusiv azvârlit pe ușa din dos de clubul care-i oferise totul până atunci. A ucis ani de-a rândul superlative și a făcut, ani de-a rândul, ca adjectivele să se sinucidă. 

Ar fi ciudat să-l descoperim sau să-l redescoperim acum. Un singur lucru nu făcuse: nu câștigase un Mondial. Duminică seară s-a închis și paranteza asta.

Și totuși filmul nostru n-are deocamdată un final. Pentru că, iată, Messi și-a dat brusc seama că există ceva ce încă n-a făcut: n-a jucat campion mondial fiind.

Și pentru că nimic nu e întâmplător, pesemne că era nevoie ca Diego să plece din această lume în cea unde toate greșelile sunt iertate pentru ca Leo să poată atinge infinitul. 

Pesemne că acolo sus, mai liniștit și absolvit de toate păcatele, Diego acum zâmbește fiindcă, nu-i așa, „la vida es una tombola”, care, iată, ca și pe el în 1990 cu Italia, îl face pe Messi să joace fix în țara căreia i-a furat visul unui nou Mondial.

Cât despre Argentina, e probabil cea mai fericită țară din lume. E acel colț al universului care l-a avut pe cel mai mare, iar acum îl are pe cel mai bun.

P.S. 1

Faptul că a fost cea mai frumoasă finală din istorie, peste cea din 1986 dintre Argentina și Germania, nu schimbă cu nimic ideile de-acum o lună. Mondialul n-avea ce căuta în Qatar, la fel cum Qatarul n-avea ce căuta la un Mondial. La fel cum n-avea ce căuta acel veșmânt tradițional arab (bisht) la festivitatea de decernare a trofeului suprem. 

O ultimă pată neagră peste un fotbal din ce în ce mai pământiu. Sper doar ca americanii să nu urmeze modelul ăsta în 2026 și să ne trezim cu vreo armă pusă-n mâna viitorului campion mondial.