Articol de Narcis Drejan - Publicat luni, 10 iulie 2023 13:25 / Actualizat luni, 10 iulie 2023 13:25
Toți cei care au văzut naționala României din anii 90 nu au cum să nu simtă fericirea zilelor de vară de la cele 3 Campionate Mondiale, începând cu Italia și metodica pe care am preluat-o de la ei, apoi Mondialul fabulos din Statele Unite și terminând cu ultima prezență a noastră, în Franța 1998.
Sunt 29 de ani de la cea mai mare performanță a fotbalului românesc la un Campionat Mondial, nu i-aș mai zice o zi nefericită, pentru că de la puștiul de 14 ani care credea că România era o forță a fotbalului mondial și până astăzi, la cum arătăm în fotbal, sincer, m-aș bucura să jucăm sfert de finală mondială și să greșească portarul la ultima fază.
Slabi în Europa, dar ce Națională aveam!
Imediat după anii 90, România n-a stat deloc bine, gândiți-vă ce inflație era în 1994, ce rată mare a șomajului aveam, când tricolorii uimeau planeta și intrau în cărțile de istorie, iar numele lui Hagi avea să fie rostit și-n Madagascar. Fotbalistic, dacă luăm prezențele noastre în cupele europene, în sezonul 94-95, nu prea avem cu ce să ne mândrim.
Steaua termina pe 3 în grupele Champions, într-o grupă cu Benfica, Hajduk Split și Anderlecht, Craiova era eliminată de Dinamo Tbilisi, rușinos, în primul tur preliminar, Dinamo era eliminată în turul 2, de Trabzonspor, iar Rapidul, după un 2-1 cu Eintracht Frankfurt, pierdea cu 5-0, tot în turul 2. În Cupa Cupelor, Gloria Bistrița era eliminată de Zaragoza, 2-1 și 0-4.
Dar trăiam din echipa națională. Erau momentele de fericire când juca echipa națională, așa cum la Craiova Maxima spuneai poezia cu Lung, Negrilă, Tilihoi, Ștefănescu, Ungureanu, Țicleanu, Donose, Balaci, Geolgău, Cămătaru, Crișan, la care adăugai Cîrțu, Beldeanu, Irimescu, la fel era și cu tricolorii: Prunea sau Stelea, Petrescu, Prodan, Belodedici, Popescu, Selymes, Lupescu, Munteanu, Hagi, Răducioiu și Ilie Dumitrescu.
Nopțile fierbinți din beznă
Seara de 10 iulie rămâne memorabilă, a fost ultima dată când deasupra României s-a auzit goooooool, de două ori, până în America. Și ce vară lungă a fost în 1994, meciurile de după miezul nopții cu Columbia, Elveția, SUA și Argentina, când l-am văzut pe Maradona plângând din tribune.
În toate orașele, aproape de ora 2:00 dimineața, România a sperat, când Răducioiu l-a învins pe Ravelli, înainte de fluierul englezului Philip Don. Și au venit prelungirile, se juca intens, se alerga pe căldura coastei de vest a Americii, iar România visa că Hagi e mai puternic decât Romario sau Bebeto, decât Baggio sau Klinsmann, decât Dunga sau Brolin.
Pe atunci ne bucuram că vecinii noștri, bulgarii, se calificaseră în semifinală, după un 2-1 cu Germania, o lovitură de cap decisivă a lui Yordan Lecikov, când Klinsmann reușise un gol fantastic și frustrat l-a jignit la final pe regretatul Trifon Ivanov, despre care a spus că n-a văzut în viața lui un fotbalist mai urât.
Că a greșit Prunea nu mai contează, că noi eram niște tineri care se pregăteau de admiterea la liceu, cu examen, nu ca astăzi, și am plâns 3-4 zile, nici asta nu mai contează. Că ne-am tot întrebat de ce n-a strâns nimeni la acea centrare, de ce era atât de înalt Kennet Anderson, încât am rămas cu întrebările. Nimănui nu i-a păsat de acele lovituri de departajare, toți știam că un penalty se ratează, nu se apără. Ravelli, Brolin, Larsson, Bjorklund, Patrik și Kenet Andersson sunt fotbaliști pe care-i visăm și astăzi.
29 de ani și suntem tot mai jos
E atât de trist că fotbalul românesc a devenit din ce în ce mai slab, părea pe atunci o afacere de muls bani, o afacere la care nu era implicat statul și tot mai mulți samsari visau să se îmbogățească, să vândă tot. Și Europa cumpăra din România cu ochii închiși, toți credeau că dacă îl avem pe Hagi, este imposibil să nu fim brazilienii de pe Bătrânul Continent.
Ne-am mințit mult și am tot sperat că vor fi mai mulți Hagi după 1994. A fost unul singur, o excepție, un geniu, un om care a reușit și după fotbal, dar pe care nu-l urmează nimeni ca model, la nivel declarativ și atât. Eu vă mulțumesc că mi-ați făcut copilăria fericită și că am visat atâția ani că fotbalul românesc era cel mai bun din lume. Din păcate, adevărul de azi doare, este primul an când nu mai vindem nimic afară și asta e realitatea unui fotbal tot mai slab și mincinos.