Franz cel mare

Când am început să joc fotbal în anii copilăriei, aproape în orice loc unde copiii alergau după o minge apăreau și bătrânii sau specialiștii. Eu așa am auzit prima dată de Franz Beckenbauer. 

În 1986, când Mondialul mexican era urmărit la sârbi și bulgari, iar Beckenbauer era antrenorul RFG-ului. A doua zi, ne strângeam și încercam să-i imităm pe Maradona, Ceulemans, Lineker, Careca sau Butragueno. De fapt, toți voiau să fie Maradona. 

La un moment dat, un bătrân, care se uita la zecile de încercări regizate, că la golul lui Maradona, adversarii erau jaloane, ne spune: „Mă, copii, voi nu l-ați prins pe Beckenbauer, antrenorul Germaniei! A jucat cu mâna ruptă la Cupa Mondială!”.

„A jucat cu mâna ruptă?”

Ne-am oprit din tot ce făceam acolo și am stat lângă acel bătrânel, care romanța o poveste despre elegantul antrenor al Germaniei.

„Copii, Beckenbauer și-a rupt mâna în 1970, într-un meci RFG – Italia, și a fost cel mai bun de pe teren, super elegant, ba chiar a dat și o foarfecă! Elegant, un domn, și uitați-vă ce antrenor bun e la nemți!”, ne povestea omul, care le și înflorea, încât începusem să credem că epoca lui Maradona e o glumă, după ce ne-a înșirat niște nume precum Charlton, Pele, Tostao, Jairzinho, Florea Dumitrache și Dobrin, evident, trecând prin povestea Craiovei Maxima.

Din acea clipă, cu toții am povestit peste tot că Beckenbauer a jucat cu mâna ruptă și trăiam cu impresia că doar el putea să lovească mingea din foarfecă, având brațul imobilizat.

În realitate, la 17 iunie 1970, Germania a înfruntat Italia în semifinalele Cupei Mondiale din Mexic, acolo unde România lui Dumitrache și Dinu impresionase în fața Braziliei. 

După aproape 60 de minute, în încercarea de a forța un penalty (n.a. - a obținut doar o lovitură liberă), Beckenbauer a plonjat în careul italian dar a aterizat greșit pe brațul drept, dislocându-l. Antrenorul vest-german, Helmut Schoen, făcuse deja cele două modificări permise, iar Kaiserul a continuat bandajat rudimentar, însă neputându-se folosi de braț. 

După golul egalizator al lui Karl-Heinz Schnellinger, în minutul 90, Beckenbauer a continuat meciul și-n prelungiri, cu brațul imobilizat și a fost unul dintre cei mai buni de pe teren. Gerd Muller a marcat de două ori, dar Italia a înscris de trei ori și a câștigat cu 4-3, Riva și Rivera printre marcatori. Însă punctul culminant și istoria amintesc momentul Beckenbauer.

Liță Dumitru: „N-a existat un fotbalist atât de elegant!”

Aseară, la radio, am povestit despre Beckenbauer și am încercat să vorbim cu fotbaliștii Stelei, din 1972, de la acea dublă cu Bayern Munchen, Aelenei, Sătmăreanu, Vigu, însă nu au răspuns. 

Am sunat până în America, la Liță Dumitru, care a jucat și cu naționala României împotriva lui Beckenbauer, dar și-n Germania, plus în două demonstrative. 

Era ora 13:05 în Atlanta, iar Liță nu aflase că marele Franz s-a stins: “Of, a murit Beckenbauer? Ce vești triste! Mi-au murit doi prieteni acum la început de an, un fost coleg fotbalist și prietenul meu Aksam Kadour, un urolog sirian, înnebunit după fotbalul românesc! Îmi pare atât de rău de Beckenbauer, nici nu știam că e atât de bolnav. 

Eu abia ce am împlinit 74 de ani (n.r. – 2 ianuarie) și vă spun că te dor toate și că e grea bătrânețea! Dar Franz Beckenbauer a fost fantastic, avea o eleganță în a prelua mingea, țin minte că-n meciul România – RFG a dat de pământ mai tare cu mine, apoi și-a cerut scuze! Era de o eleganță cum n-am văzut în viața mea! 

Imaginează-ți că am jucat și-n Germania, mă ducea Marcel Răducanu la niște meciuri de old-boys și jucam cu el, Overath, Seeler, Muller, toți campionii mondiali! Dumnezeu să-l ierte, nu vă dați seama din vocea mea, dar l-am apreciat enorm. Punctez apăsat: ENORM a fost Beckenbauer!”. Liță Dumitru e sincer, se simte tristețea din vocea lui, știe că departe de România tot mai puțini oameni vorbesc despre cei care ne-au făcut să iubim fotbalul!