EXCLUSIV / VIDEO Mărturia emoționantă a lui Marian Enache despre cursa de aur olimpic de la Paris: „Urechile îmi piuiau, în capul meu era întuneric, nu mai vedeam bine. Totul fierbea în mine!”

Un uriaș de peste doi metri, cu niște palme cu care poate cuprinde Soarele și Luna deopotrivă, Marian Enache e un tip absolut fascinant. Povestea lui e plină de suișuiri și coborâșuri, de experiențe de viață și profesionale care ar putea doborî lejer orice persoană mai slabă de înger.

Pe malul lacului Pantelimon, înainte de o cursă din Campionatele Naționale, imediat după Paris 2024, bărbatul din Tg. Cărbunești își pune pe masă istoria nefardată, cu un carusel de emoții în voce.

- Marian, a trecut aproape jumătate de lună de la cursa de aur olimpic. Cum se simte acum, la rece, gustul triumfului parizian?
- Abia acum am început să realizez importanța rezultatului și să-mi dau seama pentru ceea ce am muncit cu adevărat în ultimii ani. Este de-abia începutul, sunt sigur!

- Toată lumea l-a văzut pe Marian Enache pe podium, i-a savurat finish-ul fantastic, dar puțini sunt cei care te știu din postura ta de la începuturi. Cum erai în primele tale săptămâni de canotaj?
- Am fost selecționat prin prisma unui profesor de sport care preda la o școală alăturată din comuna mea. Dânsul a venit cu doamna Văsuța Alecu, cea care se ocupa să recruteze tineri pentru canotaj. A vorbit cu părinții mei. Au fost de acord, eu la fel, așa că am plecat la Timișoara. M-am îndrăgostit instant de oraș. Iar pe Bega a început progresul meu în acest sport.

VIDEO. Marian Enache, într-un interviu pentru GSP.ro: „Îi povesteam mamei ce dureri am”

- Ce te-a atras în mod special?
- Mi-a plăcut din prima zi. Eram singur, aveam libertate, nu depindeam de nimeni. Iar lângă mine stăteau oameni care încercau să mă învețe cum să fac, ce să fac, să-mi depășesc limitele. Cel mai mult m-a încântat că am fost eu cu mine. Am început în proba de simplu, care e și acum una dintre preferatele mele. Te obligă să devii tot mai bun, te motivează să crești pentru a ajunge un sportiv de anvergură.

Oricum eram un tip competitiv, dar canotajul m-a făcut să fiu și mai competitiv. Motivația pe care am avut-o din prima zi m-a determinat să trag de mine ca să pot atinge rezultate de top

- Erai prieten cu apa înainte, știai să înoți, de exemplu?
- Nu, nu știam, dar, ca să poți să ieși pe apă să vâslești, e nevoie să faci cursuri de înot și abia după ce le finalizezi poți să mergi pe barcă. Acum sunt OK. Nu mă compar cu David Popovici, dar mă descurc cât să mă salvez dacă se întâmplă ceva. Dar nu este cazul!

- Familia te-a susținut?
- Întotdeauna! Asta chiar dacă ai mei nu au fost atât de mult cu sportul, nu l-au înțeles în felul în care l-am înțeles eu. Nu au avut aceeași viziune. Nu cred că știau cât de multă muncă necesită canotajul, deși vorbeam des cu mama. Îi povesteam cum mă simt, ce fac, ce dureri am, prin ce stări trec. Dincolo însă de sprijinul lor, eu am știut să mă motivez singur, să mă autodepășesc și să evoluez.

„Am avut momente în care nu înțelegeam unde mă poate duce sportul”

- Povestea recent mama ta cum ți-ai ajutat familia, mai ales pe sora ta, care a avut la un moment dat o problemă medicală delicată.
- Am avut ghinionul să fim una dintre familiile cu greutăți în viață. Sora mea s-a născut cu niște probleme de vedere. În perioada respectivă, operațiile costau foarte mult. Eu am avut însă norocul să câștig ceva bănuți din canotaj și am ajutat-o pentru intervențiile medicale necesare. Avem o relație specială. Ne iubim, ne respectăm, ne apreciem. Suntem mândri unul de altul. Din fericire, ea a reușit să evolueze, să-și urmeze cariera și să exceleze în materie de studii.

- Prin ce trece un canotor înainte să ajungă la aurul olimpic? Au fost momente în care ai simțit nevoia să arunci vâslele și să spui „Gata, nu mai pot!”?
- Am avut clipe de slăbiciune, în care m-am gândit că e suficient ce am realizat. Se întâmpla când se instala oboseala ori antrenamentele nu decurgeau cum îmi doream. Au fost și episoade când nu mai înțelegeam unde mă poate duce sportul sau ce înseamnă să obții o medalie olimpică. Dar am învățat toate lucrurile astea în timp, m-am obișnuit cu ele, am crescut, m-am bucurat de oameni care m-au susținut, mai mult sau mai puțin.

+43 FOTO

Sunt un tip echilibrat, normal, respectuos, sufletist. Dar când vine vorba de performanță, devin un pic nebun. Am setea asta de rezultate, de a nu mă da bătut, de a mă autodepăși

- Ce faci în timpul liber?
- Nu-mi fac planuri, nu-mi place stresul în afara antrenamentelor și a competiției. De exemplu, nu conduc cu viteză, nu mănânc repede, nu mă grăbesc nicăieri. Tot timpul fac chestiile astea într-o manieră mai elegantă. Iau decizii spontan, dacă-mi place să ies la o terasă, să citesc o carte, să vizitez un oraș în țară sau în străinătate.

Marian Enache: „Important e să nu cedezi niciodată”

- Cât vrei să mai tragi? Ți-ai făcut o proiecție a carierei viitoare?
- Mă simt foarte bine, sunt în ascensiune, vreau să ajung și la Olimpiada de la Los Angeles. E foarte important cum vom gestiona antrenamentele, pentru că, în sportul acesta de anduranță, vârsta își spune cuvântul. Pot apărea probleme de genunchi, de spate. Nu e cazul la mine, sunt foarte sănătos, dar sper să și rămân așa!

- Ce-i în mintea ta când apar momente în care nu poți să-ți mai controlezi corpul de durere?
- M-am adaptat în timp să mă autodepășesc. Știu pragurile de rezistență, iar când ajung la epuizare în timpul unei competiții, rămân rațional și conștient că nimic grav nu se poate întâmpla cu adevărat. Și în cursa de aur de la Paris am fost complet epuizat pe final, simțeam că nu mai am energie. Urechile îmi piuiau, în capul meu era întuneric, nu prea mai vedeam bine în față, era ceață. Nu mă mai sincronizam la fel de bine ca în prima parte a cursei, dar știam că am resurse pentru a trece primii linia de sosire.

- Te simți ca un zombie, din ce povestești!
- Da, da! Acidul lactic ajunge la un nivel de neimaginat, când mușchii efectiv ard, totul fierbe în tine. Dar mintea e cea care funcționează și-ți permite să te resetezi. Mindsetul e foarte important. Să nu cedezi niciodată, să nu gândești negativ.

- Cum l-ai capacitat pe colegul tău de barcă, Andrei Cornea?
- Ne știm de vreo șase ani. Suntem însă de foarte puțin timp în această probă de dublu, dar noi am mai fost și la patru vâsle. Nu am reușit să ne calificăm la Tokyo 2021. Când am intrat însă în dublu, după o selecție, în Italia, l-am simțit bine în spatele meu. Știam că este tânăr, arată bine din punct de vedere atletic, îl văd cum lucrează în sală. Aveam nevoie de un astfel de coleg, să ne completăm, eu cu experiența, el cu tinerețea.

Nu m-am certat niciodată cu Andrei. Tot timpul am încercat să-i explic cum să gestioneze antrenamentele ori un concurs. Cum să învățăm din eșecuri, dar și din victorii. Cum să analizăm cursele noastre și ale adversarilor

„Îmi voi completa tatuajul de pe braț cu Paris 2024”

- Povestește-ne o întâmplare amuzantă, te rog!
- Sunt foarte multe, dar cele mai simpatice momente sunt când nu reușesc să mă autodepășesc și mă duc să discut cu mine în fața oglinzii. Asta mă ajută să înțeleg anumite chestiuni, îmi văd ochii, îmi aud vocea, îmi transmit chestii pozitive, mai glumesc. E ca un fel de resetare.

- Ai câteva tatuaje, te-ai gândit ca după performanța de la Paris să completezi cu ceva anume, care să marcheze acel moment din Franța?
- Aș vrea să adaug ceva pe cercurile olimpice de pe braț. Probabil o să completez cu Tokyo 2021, la care am învățat multe, și medalia de aur de la Paris 2024. Nu m-am gândit încă la design, dar voi vedea în săptămânile următoare.

- Los Angeles va fi finalul carierei?
- Nu m-am gândit la asta. Dar după Los Angeles nu cred că-mi vor dispărea plăcerea și setea de rezultate. Depinde ce se va întâmpla și până atunci, fiindcă sunt mulți factori care pot influența o asemenea decizie. Un lucru e sigur: canotajul îmi va lipsi enorm când voi hotărî să mă retrag!

(P) Petrom este sponsor principal al Federației Române de Canotaj și susține viitoarea generație de campioni prin programul „Energie pentru performanță”.