INTERVIU Un sport ca Triunghiul Bermudelor » Alexandra Predescu, campioană mondială, vrea medalie la Los Angeles 2028, dar vorbește despre un fenomen complicat în România: „Mulți își pierd speranța”

• Spadasina spune că face parte dintre acei oameni norocoși care și-au găsit vocația de mici și pentru care niciun sacrificiu nu e, de fapt, sacrificiu.
• Campioană mondială de cadeți în 2015, Alexandra (24 de ani) muncește ca să-și completeze performanțele și la seniori.
• În 2022, Alexandra Predescu a cucerit, alături de Bianca Benea, Cristina Constantinescu și Talida Enache, titlul european pe echipe la tineret.

Am încercat să deslușim împreună misterul scrimei românești - de ce se pierd generațiile extraordinare de scrimeri români care câștigă titluri continentale sau mondiale la 16-20 de ani, dar care nu confirmă niciodată la seniorat?

„Dacă te ții de sportul ăsta, tu o să ajungi mare!”

Zorii răcoroși ai zilei de septembrie prind sala de scrimă din Ghencea pustie. Sportivii sunt pe drum, îi așteaptă o nouă zi de antrenamente. Alexandra Predescu, campioana națională, a ajuns însă mai devreme, punctuală și dezinvoltă.

În afară de interviul cu Gsp.ro, pentru ea urmează câteva ceasuri de antrenament fizic, alături de antrenorul Iulian Bratu, cu care sportiva a mai lucrat și în trecut, cu rezultate bune. Pe măsură ce sala se animează, povestea curge lin, dinspre trecut spre viitor, printre amintiri de ieri și vise de mâine.

- Alexandra, de unde a venit pasiunea pentru scrimă și cum ai ajuns să practici acest sport?
- Știu că sună ciudat, dar... dintr-o greșeală. Îmi doream foarte mult să fac un sport și le tot spuneam părinților să mă ducă la atletism. Tata însă a considerat că ar fi mai bine să alegem un sport cu tradiție și a fost ideea lui să mă îndrepte spre scrimă. Printr-o conjunctură favorabilă - mama era prietenă cu prima mea antrenoare -, am ajuns la sală să văd dacă-mi place. Mi-a plăcut din prima, a fost dragoste la prima intrare pe planșă.

- Câți ani aveai?
- Nouă ani.

- Cum ai ales spada? De ce nu floretă sau sabie?
- La început am făcut floretă. A durat cam un an de zile, dar apoi antrenoarea mea, Alina Ciuculescu, a ales să trecem la spadă. Nu știu să spun cum a luat această decizie, dar folosea floreta ca armă de început, pentru că este mai ușoară ca greutate și înveți elemente mai tehnice și te ajută să fii mai corect în mișcări. Oricum, când am ajuns la scrimă nu știam despre diferențele dintre arme. Știam că vreau să fac scrimă și atât.

Cum a început Alexandra Predescu și cu ce probleme se luptă scrima

- În 2015 ai fost campioană mondială de cadeți la individual. Ce anume te-a motivat la începutul carierei tale de spadasină?
- Pentru mine, totul a început din joacă. Acest detaliu m-a ținut în sală atâta vreme. Eram un grup de copii și atunci când veneam la sală, eu veneam, de fapt, la joacă, nu la muncă. Al doilea lucru care m-a motivat foarte tare și care a rămas undeva, în adâncul minții mele de copil, că prima mea antrenoare, Alina Ciuculescu, îmi spusese: „Dacă te ții de sportul acesta, tu o să ajungi mare”. Aceste cuvinte mi s-au imprimat bine de tot în creier. Am crezut-o, aveam o încredere oarbă, nu mă gândeam prea mult ce înseamnă cu adevărat să faci performanță. Dar, pur și simplu, credeam că o să ajung campioană, într-o zi.

- Ai pierdut ceva din încrederea aceea? Odată cu maturizarea, mai dispare din acel sentiment de invincibilitate?
- Clar! În fiecare zi, încerc să-mi dau seama cum făceam atunci când eram mică. Mi-ar plăcea să mai am inconștiența de-atunci. Dar este inevitabil, odată cu avansarea în vârstă. Devii mai conștient, îți faci mai multe griji. Dar presupun că asta se întâmplă în orice domeniu, nu doar în sport.

- În 2022, ai fost campioană europeană cu echipa României. Înveți, pe parcursul practicării scrimei, un sport la bază individual, să devii și om de echipă?
- Da, înveți singur, de la concurs la concurs. Crești, te maturizezi, te unești cu colegele. Noi eram foarte unite, eram prietene și în afara sălii de concurs. Trăgeam una pentru alta, ne doream binele una celeilalte, ne doream foarte mult să avem un rezultat împreună. Voiam să demonstrăm că suntem bune și la echipe, nu numai la individual. Luate separat, fiecare dintre noi aveam rezultate. În formula în care am fost la Campionatul European din 2022, de la Tallinn, acel aur a fost prima noastră medalie importantă.

- Colegele tale cu care ai luat medalia mai sunt în activitate?
- Doar una dintre fete, Talida Enache, mai face din când în când. Este încă legitimată la Corona Brașov, dar participă mai mult la concursuri naționale, nu la cele internaționale. Din păcate, e foarte greu să păstrezi aceleași generații mai mulți ani, să ai continuitate.

„Părinții nu te pot susține toată viață, trebuie să vină statul, federația”

- Am observat și în cazul celorlalte arme. Sunt niște generații extrem de valoroase la 16-18-20 de ani. După aceea, ce se întâmplă? Ce se rupe? Trebuie să alegeți între sport și învățătură, între sport și viață?
- Sinceră să fiu, este un răspuns pe care și eu îl caut de ceva vreme. Unii sportivi aleg să se orienteze în timp spre altceva, încep să-și piardă încrederea și speranța, văd că la categoriile superioare de vârstă este mult mai greu decât la cadeți și juniori. Adică trebuie să muncești mult mai mult și să faci mult mai multe sacrificii. Își pierd motivația și nu mai văd finalitatea muncii lor. Aici intervine și problema finanțărilor - noi suntem norocoase, am fost susținute de COSR și de FR Scrimă, dar mulți sportivi care ajung la seniori nu mai au această susținere. La cadeți și juniori, părinții fac cum fac și își trimit copiii la concursuri. Când aceștia împlinesc deja 25 de ani, ești deja adult, părinții nu te pot susține toată viața, au pretenția să te susțină clubul, federația, statul român.

- Tu ce sacrificii ai făcut de când te-ai apucat de scrimă?
- Eu sunt unul dintre acei oameni puțini și norocoși care au nu au simțit vreodată că fac vreun sacrificiu pentru sport. A fost întotdeauna o mare plăcere să fiu pe planșă. E adevărat că școala a fost cea sacrificată, deși m-am străduit din răsputeri să le fac pe amândouă bine. Când eram elevă, eram foarte des plecată în cantonamente cu cadeții, cu juniorii, dar când reveneam la școală aveam tot timpul lecțiile făcute și învățate cum trebuie. Am avut baftă și cu profesorii - m-au înțeles foarte bine. Am urmat un liceu normal, nu unul cu profil sportiv. Dar e de la sine înțeles că au fost momente când am lăsat-o mai moale cu școala.

- Au existat situații când, din cauza sportului, nu ai trăit niște momente pe care ai fi vrut să le trăiești?
- Nu cred. Din contră! Am trăit mai multe decât au trăit alții, tocmai datorită sportului. Am călătorit peste tot în lume, nu știu câți oameni de 20 și ceva au reușit asta. Cred că sportul îți dezvoltă foarte mult orizontul și îți oferă ocazia să faci niște lucruri la care alți oameni nici nu visează.

- Familia te susține și acum?
- Da, sunt cu toții lângă mine încă de când eram mică și au încredere în mine că voi reuși și la seniorat.

- Mai ai frați? Fac și ei sport?
- Am un frate mai mare, care a făcut fotbal. Am și o soră, tot mai mare, dar care e mai mult pe partea artistică. De ea nu s-a lipit sportul.

Medaliile și cantonamentele - frumusețea unei vieți de spadasin

- Care sunt cele mai frumoase amintiri din viața de sportiv pe care ai dus-o până acum?
- De departe, momentele în care am cucerit medalii la cele mai importante concursuri la care am participat. La Campionatele Europene și Mondiale. Este o fericire care nu se poate descrie în cuvinte. Îmi aduc aminte, chiar dacă este un moment îndepărtat, că în 2015, când am luat aurul la cadete, nu mă puteam opri din zâmbit. Câteva zile am zâmbit întruna, am trăit într-un extaz continuu. Pe lângă asta, momente frumoase se trăiesc și în cantonamente. Când suntem împreună, formăm o familie. De multe ori, ajungem să petrecem cu colectivul de la scrimă mai mult timp decât cu familia adevărată.

- Dacă tot vorbim despre viața din cantonament, cine a fost sau cine e cea mai haioasă colegă, cine vă făcea să râdeți?
- Nouă, tuturor, ne e foarte dragă Bianca Benea. Știe să te facă să și râzi, dar știe să-ți dea și sfaturi. E o prezență foarte caldă, te poți baza oricând pe ea, știe să destindă atmosfera. E prietena mea.

- Care sunt cele mai îndrăznețe planuri ale tale?
- Nu le-aș numi neapărat îndrăznețe. Sunt niște planuri cu siguranță greu de realizat, dar eu cred că imposibilul este posibil. Până acum îmi spuneam că îmi doresc să ajung la Jocurile Olimpice de la Paris 2024, dar asta nu s-a întâmplat, din păcate. Acum visez foarte mult la Jocurile Olimpice din 2028, de la Los Angeles, la care chiar cred că pot să ajung. Și nu doar să mă calific, îmi doresc foarte mult să câștig o medalie acolo. Până atunci, e important să avem în vedere și Campionatele Mondiale și Europene.

- Sunt planuri de calificare la Olimpiadă și cu echipa sau e un vis mai îndepărtat?
- Mi-ar plăcea mult, dar în momentul ăsta trebuie să fiu sinceră și să spun că acesta e un țel foarte greu de atins. Mă concentrez foarte mult pe partea individuală, dar bucuria ar fi mult mai mare dacă am reuși, printr-o minune, o calificare cu echipa.

Alexandra Predescu: „Ești un om mai empatic dacă faci sport”

- Mie mi se pare - poți să mă contrazici oricând - că spada e o armă tehnică, dar care îți lasă multe locuri descoperite, vulnerabile. Cum te-a vulnerabilizat, cum te-a sensibilizat, cum te-a umanizat pe tine sportul?
- Cred că orice sport, nu numai spada în particular, îți oferă șansa de a te maturiza și de a interacționa cu alți oameni mult mai ușor. Așa ajungi să te pui mai lesne în pielea lor, să empatizezi cu cei din jurul tău. Nu știu să spun exact de ce se întâmplă asta, dar cred că în urma experiențelor trăite, a situațiilor în care ne aflăm, în concursuri, pe planșă, reușești să înțelegi și să empatizezi cu oamenii mult mai simplu decât în afara sportului.

- Dintre scrimerele României care au urcat pe planșă înaintea ta, ai avut vreun model? Te-a inspirat vreuna dintre ele în mod deosebit, ca stil, ca personalitate?
- Când eram mică, am avut ocazia s-o cunosc pe doamna Laura Badea, care a fost campioană olimpică la floretă. Ea a fost modelul meu când eram copil. Este și acum. Între timp, am întâlnit-o și pe Ana-Maria Brânză, care mi-a fost și colegă. De la ea am învățat foarte multe, mai ales în privința perseverenței, a maturității, a devotamentului, a seriozității, a felului în care se antrena. Ele sunt cele două modele după care îmi ghidez drumul.

- Ai avut vreodată vreun obiectiv pe care ai vrut cu tot dinadinsul să-l atingi și ai rămas cu regretul că ți-a scăpat printre degete, că mai aveai un pas mic de făcut și că nu ai izbutit acel pas?
- Am suferit foarte tare după concursul de calificare la Jocurile Olimpice de anul acesta. Eu chiar simțeam că pot câștiga competiția din Luxemburg și biletul pentru Paris 2024. Din România, nu s-a calificat nimeni direct la Paris, de aceea câte un sportiv tricolor de la fiecare armă a încercat să obțină calificarea cu ultimul tren. Ultima mea speranță că voi ajunge la Paris atârna de acea competiție. Am crezut atât de mult, mi-am dorit atât de mult, am muncit atât de mult... aveam impresia că merit cu desăvârșire calificarea. Doar că nu am luat în calcul să toți sportivii aflați acolo visau la asta și se pregătiseră pentru asta. Toți își doreau la fel de tare și munciseră la fel de intens. A fost, mai înainte de orice, o muncă psihică. Mi-a fost foarte greu să mă controlez, am avut niște emoții teribile, de „totul sau nimic”. A fost un concurs cu presiunea a o sută de concursuri. Am rămas cu regretul că nu m-am calificat la ediția de la Paris a Jocurilor Olimpice. Dar am avut multe de învățat și sper să-mi iau revanșa la Los Angeles 2028, să mă calific cu ajutorul punctelor obținute în compețiiile importante și să nu depind, ca acum, de ultima șansă la calificare.

- Te-au învins, de fapt, emoțiile...
- A fost prima mea participare la un astfel de concurs și nu am crezut că pot să trăiesc asemenea emoții. I-am spus Mălinei (n. r. Mălina Călugăreanu, floretistă, singura reprezentantă a României în turneul olimpic de scrimă de la Paris, care a obținut calificarea la același turneu din Luxemburg) că sunt fanul ei pe viață pentru modul în care și-a stăpânit emoțiile. A reușit să se adune și e clar că acela e concursul celor puternici din punct de vedere mental. Nu mai vreau să ajung acolo, cu toporul deasupra capului.

- Ce etapă urmează în pregătirea ta? Ce concursuri?
- Oficial, noul sezon începe în noiembrie. Până atunci, vom merge însă la câteva concursuri-satelit, care ne vor servi drept antrenament și verificare. Importante vor fi Campionatele Europene și Mondiale, programate în vara viitoare. Între timp, câteva Grand-Prix-uri și etape de Cupă Mondială, competiții care îmi pot aduce puncte în drumul către calificarea la Olimpiadă.

- De-a lungul activității tale sportive, ai schimbat mulți antrenori?
- Da, și am avut ce învăța de la fiecare dintre ei. După doamna Ciuculescu, m-am pregătit și la lotul olimpic, alături de fetele mari, cu domnii George Epurescu și Dan Podeanu, dar și cu Cornel Milan, destul de mult. Au mai fost doi antrenori de la Craoiva, domnul Puiu și domnul Nicu, iar acum mă pregătesc cu Iulian Bratu, cu care am mai lucrat, cu rezultate bune. Avem încredere mare unul în celălalt și o relație destul de apropiată, sunt sigură că rezultatele vor veni și la seniori. Deși am asimilat multe lucruri de la fiecare dintre ei, mie îmi place continuitatea și mă bulveresează să schimb antrenorul o dată la un an. Nu apuci să te cunoști cu un antrenor în douăsprezece luni și e greu s-o iei tot timpul de la capăt cu altcineva.

- Te antrenezi în fiecare zi, aici, în Sala ”Tudor Petruș”. Dar ce faci când nu te antrenezi?
- Când mă întreabă cineva ce fac, nu știu să răspund exact, dar sunt foarte ocupată (râde). Sunt studentă la UNEFS și acum îmi dedic mare parte din timp lucrării de disertație, pe care o voi susține în luna februarie. Sunt pasionată de tot ce înseamnă un stil de viață sănătos - alimentație, am grijă să mă odihnesc cum trebuie. Și încerc să profit un pic de timpul acesta petrecut la București, după atâtea cantonamente - stau mai mult cu familia, cu prietenii. Îmi place să recuperez pe partea aceasta socială.

• (P) UniCredit Bank, sponsor al Federațiilor Române de Canotaj, Scrimă și Polo