Nu plângeți pentru Totò!

Totò e numele unui basm. Să nu vă îndoiți de asta, pentru că, de la naștere până la moarte, povestea lui Totò e doar o înșiruire de cadre fantastice. El, ca personaj, pare aproape ireal, dacă nu am știi cu toții că a luminat cu adevărat Nopțile Magice ale Mondialului italian din 1990.

Schillaci a trăit o vară și, alături de Zenga, Bergomi, Mancini, Ancelotti, Baggio, Donadoni sau Vialli, a făcut parte din cea mai frumoasă echipă care a pierdut un Mondial. Cu un an înaintea turneului final era doar un sicilian care, în liga secundă, naviga spre nicăieri cu Messina, la gurile strâmtorii unde Fata Morgana apare deseori când privești dinspre Calabria către malul apropiat al insulei lui Arhimede.

„Un sudist de rahat” și lecțiile de italiană eșuate

Apoi, pe umerii lui Zeman, cehul care a bulversat ”Cizma” cu cataclismele lui ofensive, a luat la rând porțile adverse din Serie B: 25 de goluri, adică lansarea spre Paradis! Iar Boniperti, legendarul președinte al lui Juve, l-a recrutat în ‘89 din Sudul muncitoresc în Nordul elitist, care l-a primit, bineînțeles, cu urale și cu o colecție de bannere de bun venit. ”Terrone!”, un fel de ”sudist de rahat!”, a apărut scris cu graffiti chiar și pe porțile casei sale închiriate în Torino, încă un episod cu cicatrici din istorica dispută geografică, economică și culturală dintre cele două puncte cardinale ireconciliabile ale Peninsulei.

Dar Totò a zâmbit și a mers mai departe, chiar și după ce Juve, cu mofturile sale împărătești, i-a pus la dispoziție un profesor de italiană, căci dialectul său sicilian și frazele turuite la foc automat zgâriau timpanele Piemontului industrial. Culmea e că profesorul, înnebunit, a renunțat după câteva ședințe: „Nu învață nimic, nu se lipește o iotă de el!”.

Ochii aceia din pânzele lui Van Gogh și Munch

În schimb, Schillaci s-a lipit la goluri, o Cupă UEFA și o Cupa Italiei 1990, după care a prins ultimul tren în lotul pentru Mondiale. Locul 22 pe listă, a șasea soluție în atac, după Vialli, Mancini, Baggio, Serena și Carnevale.

Restul e istoria unui fulger. S-a înșurubat discret de pe bancă și a semnat goluri cu Austria, Cehoslovacia (grupă), Uruguay (16-imi), Irlanda (sferturi), Argentina lui Maradona (semifinale) și Anglia (finala mică). Iar pentru asta selecționerul Azeglio Vicini a trebuit să înghită la început inclusiv un ”Vaffanculo!” rostit printre dinți de Carnevale în momentul înlocuirii cu Schillaci la meciul cu SUA, singurul în care Totò nu va apărea printre marcatori.

Dar, peste toate, chiar și înaintea înfrângerii dramatice la penalty-uri în fața Argentinei, au rămas ochii! Ochii aceia mari, albaștri, senini, vioi sau întrebători, holbați până la explozia din orbite în semn de fericire după fiecare reușită ori marcă a furiei la un penalty refuzat. Ochii aceia de o expresivitate copleșitoare, implantați parcă dintr-o pânză a lui Van Gogh, Da Vinci, Munch sau Goya, și goana bucuriei delirante la fiecare reușită au rămas definiția lui Italia Novanta. Definiția bucuriei fotbalului originar!

O îmbrățișare la Ambasada Italiei

Pe Totò l-am întâlnit în vara lui 2015 la București, la o recepție organizată de Ambasada Italiei cu ocazia zilei naționale. Purta barbă și mustață, suda țigări mai pe blat și împărțea zâmbete în stânga și-n dreapta. I-am „furat”, evident, și un autograf.

Am vorbit despre națională, despre România, despre Mutu, despre Juve și, firește, Mondialul 1990, cu ochii aceia teleportați din epoca impresionistă, niciodată schimbați. ”Am întâlnit oameni care au izbucnit în lacrimi când m-au văzut şi m-au strâns în braţe”. Chiar l-am strâns în brațe la final, a răspuns cu același gest amical, ca și când ne știam de-o viață. Și, într-un fel, ne știam de la distanță din nopțile magice ale unui Mondial nepereche!

Brutarul, livratorul de vin și banii de-o înghețată siciliană

Totò e numele unui basm, cum spuneam. Povestea unei vieți în regim de montagnes russes. Și asta de la început. A fost născut prematur, la șapte luni, avea puțin peste un kilogram, iar afară, pe 1 decembrie 1964, era un frig aspru în venerabilul Palermo.

Zile în șir bunicii l-au împachetat în sticle cu apă caldă și numai o minune a făcut să trăiască. A crescut apoi în cartierele sărace ale orașului. A fost brutar, dealer de anvelope, vânzător ambulant de fructe, a livrat vin. Și a bătut mingea pe betoanele din periferie, meciuri între pici pe bani de-o înghețată, dar ce înghețată!, cea mai savuroasă din lume, cu irezistibilele arome siciliene de fructe, moștenire seculară de la șerbetul absorbit din perioada dominației arabe.

Vecine de valiză: tricoul de la mama și cel oferit de Maradona

Când, la 18 ani, a plecat prima dată de acasă, renunțase de mult la școală, în clasa a șasea. A prins primul contract serios la Messina - tata, zidar, s-a fălit nevoie mare, iar mama i-a pus în bagaj și o mulțime de tricouri, să aibă băiatul lucruri de schimb.

Unul dintre ele, alb, cu mâneci scurte, l-a păstrat apoi nonstop în valiză în peregrinările sale sportive, inclusiv la Coppa del Mondo, ca un talisman din partea părinților. Iar alături a pus tricoul lui Maradona, obținut la capătul unui Juve – Napoli 1-0 în ianuarie 1991, la jumătate de an după ce devenise golgheterul Cupei Mondiale.

Și, dacă puteți pomeni asemenea grozăvie!, Diego însuși s-a dus să-i propună schimbul de echipament la finalul meciului, într-un gest unic față de eroul improbabil de la Italia Novanta.

Și câte ar mai fi de povestit despre Salvatore Schillaci sau Totò, cum l-a botezat, de fapt, galeria Messinei, fiindcă tifosilor le era greu să-i pună prenumele din buletin în cântecele tribunei!

Mimmo, tatăl, un Papă în balcon pe durata Mondialului de vis

Ar mai fi de povestit cum l-a altoit pe Baggio, colegul de cameră, enervat că Roberto îl tot șicana cu piciorul când citea ziarul în cantonament. Dar s-au împăcat!
Sau cum s-a despărțit cu cântec de prima soție, Rita, care se combinase cu ”prințul” lui Milan, Gianluigi Lentini, copilul teribil din curtea lui Berlusconi.

Ori cum a înfruntat pe stadioane scandări cu ”Hoții de anvelope!”, după ce fratele său fusese prins în flagrant în Palermo. Sau, mai înspre noi, cum l-au recunoscut oamenii în Asia pe durata unui concurs ”Beijing Express”, oferindu-i cazare de lux în living, nu găzduit de milă într-un fund de garaj!
Sau, și mai și!, cum signor Mimmo, tatăl său, după fiecare meci de la Mondialele din 1990, ieșea pe balconul apartamentului din Palermo, exact ca un Papă, să salute mândru mulțimea strânsă dedesubt ca să aclame golurile providențiale ale lui Totò.

Ce de momente! Și ce final, răpus de un cancer la colon la 59 de ani, cu rectul și musculatura sfincterului extirpate, plus o frază emoționantă rostită recent în presa italiană: ”Am preferat să trăiesc așa decât să mor!”.

Știrile spun acum că Salvatore Schillaci însă a murit. Dar să nu plângeți pentru Totò! Credeți-mă, e, de fapt, numele unui basm, transferat de la generație la generație, amintire vie despre un atacant care a ars doar o vară: vara ochilor aceia de neuitat! Ciao, Totò!