EXCLUSIV Mihaela Cambei, vicecampioana olimpică, și-a spus povestea la „Prietenii lui Ovidiu”: „Merg machiată inclusiv la antrenamente, iar asta m-a ajutat!” + Fotbalistul preferat: „Îmi place nebunia lui”

- Ai plecat din orașul natal, din Dofteana, pentru haltere. Cum a fost povestea?
- Am plecat printr-o selecție, am fost selectată de la școală. Acolo a venit doamna antrenoare Cristina Maftei și cu domnul Gheorghe Maftei. Antrenorii care pe mine m-au descoperit de la Onești. Mi-au dat o foaie cu numărul de telefon, unde a trebuit să sune părinții să vadă dacă să merg. Am zis să încercăm și așa am ajuns la haltere. Primul an de zile nu știam că fac haltere, credeam că fac gimnastică. La școala unde mergeam, făceam gimnastică. În sala de haltere încă nu puteam să pun mâna pe fiare, făceam doar pregătire fizică. Și pregătirea fizică o făceam tot cu gimnastele. Atunci, oarecum, făcând asta timp de un an, fiind micuță, credeam că fac gimnastică.

+21 FOTO

- Câți ani aveai atunci?
- 9 ani.

- Păi, și de unde până unde te-ai dus tu la haltere? Cum ți-a trecut prin minte? Și părinții cum te-au lăsat?
- A fost greu să mă lase părinții la început, mai ales mama.

Mihaela Cambei: „Părinții sunt agricultori. Nu suntem nici bogați, dar nici săraci”

- Voi fiind trei copii.
- Da, fiind 3 copii. Am o soră și un frate care face și el haltere. Cred că e genetic, pentru că și nepotul face haltere. Am insistat la părinți ca să vin la haltere și am zis să sunăm, să încercăm.

- Părinții având ce profesie?
- Agricultori. Oameni foarte simpli.

- Cu o stare materială bună sau mai degrabă amărâți?
- Nu, nu suntem amărâți. Suntem într-o stare medie, să zic.

- Medie.
- Nu suntem nici bogați, dar nici săraci. Suntem undeva la mediu. Sunt niște oameni foarte simpli de la țară și cam atât, care muncesc.

- Și au acceptat să pleci la nouă ani de acasă ca să faci haltere.
- Da, au acceptat să încerc, unde a fost greu să mă lase pentru că eu îmi doream foarte mult să merg. După aceea am început să plâng, că mi-era frică să stau. Până la urmă, a început mie să-mi placă foarte mult și nu am mai vrut eu să mai merg acasă. Le-a fost foarte greu pentru că fiind plecată, și fată, și mică, le-a fost teamă să nu pățesc ceva.

Mihaela Cambei: „Am plecat la nouă ani de acasă! Sunt recunoscătoare că acum mă pot descurca în viață”

- La început mutându-te la Onești, practic, deci 30 de kilometri.
- Acolo am început, da.

- Nici nu știam că există femei antrenoare de haltere!
- Sunt chiar mai multe femei! Nu este doar antrenoarea mea. Unde am fost eu, la lotul de juniori, am avut-o pe doamna Lili Niculiță, o antrenoare foarte bună. După care m-am dus la antrenat de seniori.

- Credeam că fetele sunt antrenate de bărbați.
- În general, da. Acum, de exemplu, la lotul unde mă aflu eu, sunt antrenată de bărbați.

- Antrenorul coordonator e Valeriu Calancea, cel venit de la Chișinău.
- Da.

- Dar când ai simțit tu că începe să-ți placă?
- La început mi-a plăcut. Îmi plăcea ceea ce fac, dar nu înțelegeam ce înseamnă mai exact acest sport. "Haltere" am auzit pentru prima dată când am intrat acolo. Nici măcar nu știam că există așa ceva! Eu am venit în 2013 și în 2014 sau 2015 cred că am avut primul Campionat European în Polonia, unde am ieșit direct campioană europeană. Și cred că am prins chestia asta. Acum am două Campionate Europene de seniori câștigate.

- La Paris ai avut 205 kg, nu? 93 la smuls și 112 la aruncat.
- Da. Stilul aruncat este mai mult bazat pe forță. Iar smuls este pe tehnică și explozii.

- Ce înseamnă tehnică?
- Să o iei și să ridici, dar trebuie să ai o anumită tehnică. Adică, cu cât ridici mai corect, mai curat, cu atât te ajută pe tine să îți fie mai ușor. Să nu te cocoșezi la plecare, să încerci să faci cât mai corect mișcarea. Fiecare sport are o tehnică, la fel ca la fotbal, nu?

- Îți place fotbalul, ai jucat?
- Da, îmi place. Jucam când eram mică acasă. N-am făcut un sport de performanță din asta, dar jucam cu tata foarte mult.

- În pauze la lot nu jucați și un fotbal?
- Ne mai prostim între noi.

- Ai vreo echipă de fotbal cu care ții?
- Nu, nu prea mă uit.

+21 FOTO

- Nici un fotbalist care îți place? Toate fetele visează la un fotbalist.
- Nu, nu visez la unul, dar l-am tot văzut pe Ronaldo.

- Cristiano Ronaldo.
- Da, exact. Place la toată lumea pentru că este un sportiv foarte bun și asta cred că și atrage cel mai mult. Și îmi place nebunia, să zic așa, pentru că este un sportiv cu nebunie mentală.

„Veneam acasă doar o dată pe an, adică de Crăciun”

- La început, când ai plecat de acasă, când te mai și întorceai?
- În fiecare weekend mergeam acasă. După aia mă mergeam înapoi. Asta a fost timp de un an de zile. După care am plecat la lotul de la Botoșani, acolo veneam acasă doar o dată pe an.

- Nu venea mama să-ți aducă sarmale?
- Nu, nu. Făceam vreo șapte ore până acolo. Veneam acasă doar o dată pe an, adică de Crăciun. În rest, stăteam acolo și mergeam la competiții. Aveam mâncare, aveam cazare, aveam tot ce ne trebuie, doar că țineam legătura prin telefon, că așa este la loturi.

- Bănuiesc că n-a fost chiar simplu să pleci la nouă ani de acasă, să trăiești singură, oarecum să zic.
- Nu, n-a fost simplu, pentru că simțeam un pic dorul părinților la început, dar n-a fost o perioadă foarte lungă. Pentru că deja mă obișnuiam cu colegii, iar eu când era mai micuță, stăteam foarte mult cu colectivul de adolescenți.

- Acum ești mare, la 21 de ani.
- Acum sunt un pic mai mare. Dar la nouă ani stăteam cu adolescenții foarte mult, iar asta m-a maturizat, m-a făcut să fiu destul de matură.

- O viață interesantă, așa, să pleci la nouă ani.
- Da. Sincer, acum sunt recunoscătoare pentru asta, pentru că, nu știu, consider că mă pot descurca în viață.

- Ți-a deschis orizontul.
- Da, exact. Să nu depind doar de o persoană.

- La Paris ai ratat aurul doar pentru un kilogram, nu?
- Un kilogram....

- La aruncat n-ai reușit mai mult, nu?
- Da, la aruncat. Am ridicat toate încercările... Eu mi-am făcut, practic, treaba, tot ce am avut de făcut, chiar am făcut maximale la stilul aruncat. Am ridicat o greutate pe care n-am mai ridicat-o niciodată în concurs. Am reușit să-mi ridic toate încercările, dar concursul a depins doar de adversara mea din China.

- Care e și recordmena lumii.
- Are recordul mondial și olimpic. Știam că este o sportivă foarte bună. Noi ne-am mai bătut la competiții, mi-a fost tot timpul adversară la Mondiale. Am mai bătut-o la câteva competiții, doar la stilul smuls, dar niciodată la aruncat sau total, pentru că ea ridică foarte mult. Acum a fost un șoc și pentru noi, pentru că ea are un total mult mai mare decât am făcut acum. Am fost foarte aproape, dar un kilogram face diferența.

- Care dintre stiluri ți-e ție mai familiar? La care te simți mai bine?
- Stilul smuls este preferatul meu de când am început halterele. La el m-am descurcat cel mai bine dintotdeauna și mă simt mult mai sigură. Stilul aruncat este bazat pe forță și trebuie să ai și o structură a corpului special pentru aruncat.

- După cum arăți, pari să ai forță.
- Am forță, dar structura mea este mai mult dezvoltată pentru stilul smuls. Am un bazin destul de mic, iar spatele este pentru structura smulsului. La aruncat trebuie să fii un pic mai pătrățoasă, să zic așa, ca să ai un echilibru mult mai puternic și mult mai mare, să ai un spate mult mai puternic. Sunt foarte bună la smuls.

- Acum trebuie să tragi tare și la aruncat.
- Antrenorul tot timpul mă forțează să fiu cât se poate de perfectă pe tehnică.

- E un tip dur Calancea?
- Da, este un tip foarte dur pe ceea ce ține de antrenamente și program, iar asta ajută, cred, cel mai bine.

- Adică mai țipă la tine?
- Nu, nu țipă, dar în stilul, cum să zic, în stilul agresiv și dur, ceea ce ține de partea profesională a antrenamentului, a programului, a disciplinei ne ajută foarte mult.

- A trecut vremea și nici nu ne aude nimeni. Doamna Maftei sau Niculiță îți mai scăpau câte o palmă, așa, când le enervai?
- Nu.

- Niciodată?
- Nu, niciodată, nu!

- Că la gimnastică se mai obișnuise.
- Da, știu că la gimnastică se practica. Mie, din fericire, nu mi s-a întâmplat asta. Certat am mai fost, certată am fost de multe ori de doamna Maftei.

Mihaelei Cambei: „La antrenamente merg machiată, prind mai multă încredere în mine și mă simt fresh”

- Ai fost dată afară din sală?
- Nu, nu. N-am pățit niciodată treaba asta. Pentru că, în sală, când intram, îmi respectam antrenamentele, făceam ceea ce am de făcut. Adică am fost, tot timpul, o fată serioasă pe profesionalism. Este ceea ce mi-a plăcut și nu prea am avut treabă cu chestia asta. În schimb, am fost certată din cauza piercing-urilor. Pe cercei.

- Ai gene false sau mi se pare mie?
- Aveam, mai am câteva.

- Am înțeles că îți place și când urci pe podium să începi să ridici, te aranjezi, te machiezi. Adică să fii frumoasă tot timpul.
- Da, exact. Tot timpul. Și la antrenamente tot machiată merg.

- Asta nu-ți distrage atenția?
- Nu, nu-mi distrage atenția. Ba, din contră, m-a ajutat! Prind încredere mult mai mare în mine, pentru că mă simt tot timpul fresh.

+21 FOTO

- Interesantă explicație. Și antrenorii se împacă ei cu ideea asta?
- Nu au nicio treabă cu treaba asta, cu make-up-ul, pentru că, până la urmă, suntem sportivi, suntem femei și cred că ar trebui să arătăm cât de cât bine. Cel puțin, din punctul meu de vedere, așa m-am obișnuit tot timpul, să fiu aranjată, că așa îmi place. Și, pentru mine, ăsta este un lucru care mă ajută.

- Dar te-a învățat cineva?
- Nu, singură. Nu m-a învățat absolut nimeni. Pur și simplu, mi-a plăcut tot timpul să mă machiez, să mă aranjez, de când eram încă la școală, eram micuță, doar că pe atunci antrenorii nu dădeau voie să merg machiată la școală. Când mă plictiseam, mă machiam.

- Cu școala cum stai?
- Am terminat liceul și am dat BAC-ul, doar că l-am luat numai la română. Mai am de luat la două materii, îi voi da din nou.

- Și după aceea la ce te gândești?
- Să dau la facultate și să mă înscriu la școala de antrenori cât timp mai practic.

- Vrei să faci educație fizică sau altceva?
- Să fiu antrenoare de haltere sau de fitness.

- Deci toată viața ta înseamnă haltere până la urmă.
- Da.

- Acum ești în cantonament la Snagov, nu?
- Da. Cu lotul de seniori, fete și băieți.

- Și vă pregătiți pentru?
- Avem Campionatul Mondial de seniori, care se ține în decembrie. În Bahrain.

- Ai circulat cam peste tot, în America de Sud, până în Columbia.
- Da, peste tot unde au fost campionatele.

- Apucați să și vedeți ceva sau stați doar în hotel și sală?
- De obicei apucăm, dar nu prea multe. Cel puțin în cazul meu, de obicei majoritatea mai ieșeau să se mai plimbe, eu nu prea. Trebuie să mă obișnuiesc cu treaba asta să mai ies. Eu, de obicei, când merg, merg să mă odihnesc și să concurez, să-mi fac treaba. Și se întâmpla, la o zi după ce concuram sau a doua, deja să plecăm acasă. Deci nu prea stăteam să mă plimb pentru că preferam să mă odihnesc, să mă pregătesc pentru competiție.

- Trebuie să te odihnești. Înainte de un concurs trebuie să stai.
- Da, trebuie să te odihnești, să-ți intri în ritmul pentru competiție. Adică să încerci să nu fii prea distrat de multe lucruri.

„Cu băieții cum să stăm? Eu stau bine. Ha, ha, ha! Am multe mesaje, dar nu le-am deschis”

- Nopți pierdute?
- În perioada competițiilor serioase, nu prea. Adică se mai întâmplă să mă mai pun la somn la 12, la 1 în perioada competiției. Dar încerc să moderez acest lucru, pentru că trebuie să-mi fie mie bine. În rest, am o problemă cu programul. Într-adevăr, adorm destul de târziu.

- Îți place să dansezi?
- Îmi place să dansez pentru mine așa, da. Să ascult muzică foarte multă, deci nu îmi lipsește.

- Cu băieții cum stai?
- Cu băieții cum să stăm? Eu stau bine. Ha, ha, ha!

- A crescut cererea.
- Da, așa este, doar că nu prea dau curs la lucrurile astea. Adică nu prea le-am băgat în seamă. Mesaje, cereri sunt, dar nu le-am deschis.

- Dar ești curtată, nu?
- Da.

- Păi, cred și eu: frumușică, celebră, în curând și bogată!
- Sunt, dar nu dau curs pentru că am alte treburi de făcut momentan și nu vreau să mă axez pe treaba acum.

- Când ai de gând să te măriți?
- Pfff. Nu știu. E o întrebare-capcană, chiar nu știu să răspund.

- Adică nu e ceva imediat?
- Nu, nu, nu, nu! Nu este ceva după care alerg, să zic așa. Nu! Momentan, vreau să mă axez pe antrenamente, competiții și ceea ce am de făcut. După care, probabil, va urma și asta la momentul potrivit, nu știu.

- Dacă n-ai nici 22 de ani, înseamnă că mai ai vreo 10 ani de ridicat haltere.
- Doamne ajută să fie așa! La 25-26 de ani începe să fie uzura.

+21 FOTO

- Nu te doare nimic când ridici atâtea kilograme?
- Ai dureri... Momentan, nu am avut dureri foarte mari, mulțumesc lui Dumnezeu! Doar acum, în pregătirea pentru Jocurile Olimpice, m-am ales cu o accidentare la cot.

- Și în concursul olimpic ai avut o problemă la mâna stângă, nu?
- Da, exact, cu cotul. Mă accidentasem cu o săptămână înainte în sală... Am ratat o mișcare și mi s-a dus mâna pe spate. Am rămas cu probleme...

- La haltere e mai bine să ai mâna mai scurtă sau mai lungă?
- Mai scurtă.

- La David Popovici e bine să ai mâinile lungi.
- La noi e mult mai bine să ai mâinile scurte și chiar și înălțimea s-o ai destul de mică, să fii scundă. Te ajută pe tine să faci mișcarea mult mai rapid. Că dacă ai fi foarte înalt, este mult mai greu să ajungi în bara foarte sus.

- Deci tu ai o constituție ideală pentru haltere.
- Da, au avut ochi când m-au luat și cred că sunt făcută pentru sportul ăsta.

- Pe care înțeleg că îl și iubești. Că unii fac sport ca să câștige, ca să trăiască.
- Îl iubesc! Eu iubesc ceea ce fac! D-asta și am succesul ăsta.

- Am văzut că la Paris ai sărutat greutățile.
- Am pupat bara, da! Nu știu, a fost o reacție pe moment, o reacție pe care n-am gândit-o, doar așa... Au fost niște momente în care așa am simțit să fac. Nu știu, am simțit că a fost prietenoasă bara cu mine în acele momente. Așa a fost pe moment! A fost o reacție de bucurie că am reușit.

Sacrificiile unei vicecampioane olimpice » Mihaela Cambei: „Cantonamentul durează 11 luni! Două antrenamente pe zi de o oră și jumătate”

- Pentru Campionatele Mondiale cât durează pregătirea?
- Două sau trei luni. Acum nu știu dacă eu voi merge sigur, pentru că am vorbit cu domnul președinte și cu antrenorii mei. Am decis să fac pauză anul ăsta, să nu mai merg la nicio competiție ca să mă ocup de sănătatea mea.

- Păi, ce, ai probleme de sănătate?
- Nu, accidentările cu cotul și de spate. Am început să am o durere de spate, dar astea bazate doar pe pregătirea pentru Jocurile Olimpice, unde am forțat foarte mult. Și vreau să mă ocup de lucrurile astea ca să fiu eu bine, să pot funcționa. Dacă îmi voi reveni în astea două, trei luni, să am capacitate pentru Campionatul Mondial, voi merge să concurez.

- În perioada asta, câte antrenamente pe zi faceți?
- Facem două antrenamente. Luni, miercuri și vineri avem două antrenamente pe zi, iar marți, joi și sâmbătă câte un antrenament pe zi.

- În ce constă un antrenament?
- Dimineața facem baza de forță. Genuflexiuni, aplecări, ceea ce ține să întărim spatele, picioarele, brațele. Facem genuflexiuni cu greutăți foarte mari. Sunt exercițiile ajutătoare care ne ajută pe noi la tehnică. Pentru cele două stiluri în competiție, noi ne pregătim cu încă vreo 10-15 exerciții în spate. Adică facem genuflexiuni să ne întărim picioarele, facem aplecări pentru spate să ne întărim spatele și tot așa.

- Și cât durează antrenamentul de dimineață?
- Cam o oră jumătate, două.

- După care e o pauză.
- Da, mergem la masă, mâncăm, ne odihnim și la cinci și jumătate seara venim din nou, că avem al doilea antrenament.

- Deci după masă întotdeauna dormiți?
- Da.

- Obligatoriu?
- Nu e obligatoriu, dar de cele mai multe ori dormim toți. Pentru că altfel nu-ți poți reveni. Avem nevoie să acumulăm energie. Seara urmează tehnica, partea de competiție, smulsul și aruncatul. Acolo îți trebuie explozie, îți trebuie energie.

- Nu e viața cea mai atrăgătoare. Și așa o țineți în fiecare zi?
- Da, de luni până luni e același lucru în fiecare zi. Bine, devine un mod de viață până la urmă, că te obișnuiești. Nu toată lumea rezistă, pentru că și pe mine mă întreabă majoritatea: "Băi, cum reziști să stai în cantonament acolo?", "Cum reziști să faci doar asta?".

- Cantonamentul la tine durează 11 luni pe an...
- Da, da, exact. Doar o dată pe an mergem acasă. Acum, cum au fost Jocurile Olimpice, nu ne-am dus nici de Crăciun, nici de Revelion... Tot în pregătire am stat. Doi ani de zile!

- Deci ați făcut și Revelionul, și Crăciunul în cantonament.
- Da.

- Pregătirea o faceți la Snagov. Cum sunt condițiile de acolo?
- Sunt condiții bune. Nu avem treabă. Și mâncarea este bună, sala este OK. Ne-am mutat în sala nouă de haltere și vom sta acolo până în decembrie. Sala veche este în renovare. Acolo aveam probleme cu ventilația, se ridica magneziul și era un pic problemă pentru noi ca respirație. Ne încurca puțin fiind mică. Camerele și condițiile sunt OK. Nu ne plângem că nu avem unde să stăm sau e foarte rău.

- Fiecare e singur în cameră?
- Eu stau singură, dar majoritatea stau câte doi. Sunt destul de înguste camerele.

- Referitor la mâncare ai vreo restricție? E ceva ce nu ai voie să mănânci?
- Nu am o restricție la mâncare. Pot mânca orice vreau eu. Doar că dacă vrei să devii un sportiv mai bun, trebuie să fii tu atent la ceea ce mănânci. Adică să încerci să mănânci cât mai sănătos. Nu-ți interzice nimeni să mănânci dulciuri.

+21 FOTO

- Poți să mănânci ciocolată.
- La noi nu este o restricție, dar încercăm să căutăm să mâncăm cât mai sănătos. Pentru a ne fi tot nouă bine.

Alimentul preferat al Mihaelei Cambei: „Slănină cu ceapă și roșii!” » Mâncarea de pe primul loc? „Cartofii prăjiți și cu aripioare”

- Ce îți place să mănânci? Adică dacă ar fi să mănânci ce ai vrea, tu ce ai mânca?
- Eu aș mânca slănină.

- Slănină?
- Da. Slănină cu ceapă și roșii.

- Bine, poate că simți nevoia și datorită organismului.
- Da, exact, a organismului. Așa este. Dar asta îmi place cel mai mult să mănânc. Și oriunde merg, mai ales când facem cantonamente la munte, asta cer tot timpul să mănânc.

- Și antrenorii nu sar cu gura...?
- Nu prea e bună în exces, dar o dată la ceva timp este bună, doar că eu câteodată mai exagerez.

- Deci mâncarea ta preferată e slănina.
- Da, da! Asta aș mânca nonstop. Nu știu de ce, ori îmi cere corpul, ori nu, dar asta îmi place.

- Da, cere, probabil, organismul. Pentru că e un consum foarte mare de energie.
- Da, așa este. Și ard, ce e drept, foarte multe calorii la antrenament.

- Bun, asta îți place să mănânci, dar ce știi să gătești?
- Ce știu să gătesc? Foarte bună întrebare! De gătit nu prea am gătit, pentru că noi aici unde stăm nu gătim, dar ce-am mai gătit eu, așa, când mai mergeam pe acasă, doar cartofi prăjiți, aripioare și cam atât. Ce-am mai ajutat-o pe mama la niște prăjituri.

- Când te duci acasă, mama ce-ți face? Cu ce te primește?
- Tot cu slănină. Cartofii prăjiți și cu aripioare, pentru că este din nou o mâncare preferată. Și ciorbă. Ciorbă tradițională, pe care o facem de obicei. Doar la comune sau la sate se găsește. Aia e mâncare pe care o mănânc tot timpul când merg acasă. Adică, în afară de asta, nu prea mănânc nimic. Stând mereu în cantonamente, mănânc tot timpul piept de pui, orez...

- Ce vi se dă. Care e totul controlat.
- Exact. Și acasă are alt gust, este altceva. Și mâncarea aia o văd doar o dată pe an!

- Dar spune-mi, tot stând în cantonamente, nu visezi să ieși odată seara, să te duci la un restaurant, să mănânci o friptură...?
- Ba da, mai visam, dar ies. Când simt nevoia, ies. Dar pe weekend-uri sau în ziua când am un singur antrenament.

- Vă lasă să ieșiți?
- Avem voie, dar trebuie să nu stăm mult. Anunți că pleci, doar că trebuie să nu te întorci la 3-4 dimineața. Că deja aici vorbim de altceva și nu mai este disciplină. Dar, în rest, avem voie să mergem, ne întoarcem la timp în cameră, nimeni nu ne spune nimic.

- Nu te întreb de băutură că bănuiesc că n-ai obiceiuri d-astea.
- Nu, nu, cu alcoolul e OK. Doar așa, la ocazii, dacă e să bem un pahar de vin sau ceva, dar în rest, nu! Noi chiar suntem o generație cuminte față de alte generații.

- Fumat?
- Fumat, da. Fumez.

- Cam cât?
- Păi, depinde de perioadă și depinde de stres. Nu depășesc un pachet pe zi.

- E mult totuși... Ce fumezi?
- Sobranie.

- Care e atmosfera la lot? Sunteți prietene între voi? Sunteți multe fete?
- Suntem vreo șase fete, cred, cam așa. Ne înțelegem bine, adică suntem colegi care chiar ne respectăm.

- Că trăiți între voi mai mult decât trăiți cu familiile...
- Suntem o familie. Ne înțelegem foarte bine. Când e vorba de antrenamente, fiecare își vede de treaba lui, pentru că fiecare stă în camera lui și se pregătește. Când este de vorbit, stăm să vorbim, adică ne înțelegem foarte bine. Nu avem conflicte, nu avem absolut nimic.

- Și fratele? Pe frate îl mai vezi?
- Pe fratele meu l-am văzut acum, când am fost acasă după Jocuri, că am luat și eu o mică pauză de două săptămâni.

- El unde este în cantonament?
- La Bistrița momentan, dar a venit acasă cât am stat și eu și acum s-a întors înapoi. Și el, la fel: vine tot o dată pe an acasă.

- E mai mare decât tine?
- E mai mic. Are 16 ani.

- Ai fost profesoara lui.
- Și sper să rămân o profesoară bună pentru el și să mă urmeze în tot ceea ce fac.

- Și mai rămâne o fată acasă.
- E măritată.

- O să vină ziua în care te vei mărita și tu. Cu un halterofil sau un fotbalist.
- Ha, ha, ha! Nu știu ce să zic despre lucrul ăsta. Probabil ceea ce vrea Dumnezeu și depinde, cred că și ce împrejurări o să mai am. Depinde de unde o să mai merg.

- Deocamdată înțeleg că nu se pune problema.
- Nu se pune problema, pentru că vreau să stau axată pe ceea ce am de făcut. După aceea vor veni și ele la timpul lor. Nu e ceva după care alerg.

Ce a făcut Mihaela Cambei cu mașina primită de la Ion Țiriac? „Am înscris-o și acum mă pregătesc să dau de carnet!”

- Ești și frumoasă, și bogată. Și ai și mașină de la Țiriac.
- Momentan este în parcare. M-am dus doar să înregistrez numerele de la mașina și încep să dau și eu de permis.

- N-ai carnet, nu?
- Trebuie să dau anul ăsta.

- A fost o surpriză cadoul ăsta.
- Nu mă așteptam. Chiar a fost o surprinză. Am fost anunțată chiar înainte cu vreo două zile că concurez. Știam că o să primească doar David Popovici după aur, dar după aceea ne-au spus că o să primească toată lumea care ia medalie. Am fost ușor surprinsă și plăcut. Mai ales pentru că ne ajută foarte mult, că suntem susținuți și de români, practic. Că asta cred că contează cel mai mult, cum a fost și acum, la Jocurile Olimpice. A fost prima dată în viața mea la care eu am fost la un campionat și unde au fost români să ne susțină. De obicei vedeam la fotbal, la gimnastică, în alte părți.

- Deci au fost alături de voi.
- Da, au fost foarte mulți spectatori români de data asta.

- La haltere??
- Așa am făcut și eu când i-am văzut. Tot șocată am rămas! Au fost foarte mulți și am rămas surprinsă pentru că de obicei la noi veneau doar cei internaționali. Ne susțineau foarte mult cei din alte țări. Români mai puțini.

- Mai mult cei din delegație.
- Au fost foarte mulți români în Franța.

- Și îi auzi în concurs?
- Nu prea am auzit. Doar atât am auzit, un domn. Era o voce de bărbat. Nu știu cine era. În timp ce m-am dus eu la bară. A zis ceva de genul "Hai, Cambei! Hai, Valentina, că poți". În rest, nu.

- Cum ți se spune? Mihaela sau Valentina?
- La lot mai mult pe numele de familie, Cambei. Sau Cambi. Acasă mi se spune doar Mihaela. Și la școlă mi se spunea Valentina.

- Numele de Cambei de unde vine?
- Mulți mă întreabă dacă părinții mei sunt români, din cauza numelui. În limba chineză înseamnă noroc.

- Cum sunteți între voi atunci când aveți concursuri? Vă uitați urât una la alta, vă suspectați de ceva, vă urmăriți...?
- Nu am avut problemele astea. În pregătirea pentru Jocurile Olimpice am fost alături de colega mea Loredana Toma. Ea s-a pregătit la 71 de kg, iar eu la 49. Loredana este una dintre cele mai bune sportive române. Este foarte bună ca sportivă. Nu am avut treabă, chiar ne-am încurajat, ne-am susținut, ne-am antrenat foarte puternic, amândouă. Am avut un moment în care chiar ne-am provocat la antrenamente, pentru a progresa una pentru cealaltă. Și chiar ne-am înțeles foarte bine, adică nu am avut nicio problemă. Ne-am susținut și au fost foarte bine. Nu ne-am deranjat, nu ne-am gândit cu o ură una la alta. În schimb, au mai fost tensiune și probleme, dar nu între noi. De exemplu, în cazul meu, personal, problema cu mine însămi. Adică eram atât de obosită sau încărcată încât uneori mă deranja orice sunet sau plângeam din orice, mă enervam din orice.

- Plângeai din orice? Nu pari...
- Din orice e legat de antrenament. În momentele de oboseală, eram destul de tristă. Aveam unele momente în care mă supăram că nu-mi iese antrenamentul așa cum voiam eu. Și fiind obosită...

- Dar ce înseamnă să-ți iasă antrenamentul?
- Să ridic niște greutățile de care am nevoie în competiție.

- Practic, să progresezi tot timpul.
- Da, exact! Și aveam unele momente în care bara o simțeam mult mai grea și, fiind obosită, nu mai aveam aceeași energie, nu puteam să am aceeași tragere și era destul de complicat să țin ritmul. Dar asta a fost doar pe momentul de oboseală. Că oricine devine mai sensibil când este obosit. Dar mi-am revenit și nu am avut nicio problemă. Fiind Jocurile Olimpice, este un stres, ai o altă pregătire totuși.

- Plus că nici tu nu mai ești copilul de la început.
- Da, exact. Îmbătrânești. Responsabilitățile sunt altele, cerințele sunt altele de la tine.

- Ai făcut un calcul, cam cât ai ridicat pentru medalia asta de argint?
- Nu am făcut niciun calcul, dar cred că sunt tone, foarte multe tone ridicate la fiecare antrenament.

- Adică ești un fel de macara umană, în cazul tău.
- Macara, macara, da!! S-a ridicat foarte mult și foarte intens. A fost o pregătire... Cred că a fost cea mai bună formă a mea din toți anii ăștia pe care am putut să o am.

„Cotul mâinii stângi încă mai mă doare. Nu este vindecat de la Paris”

- Adică la Paris ai prins un vârf de formă.
- N-am fost niciodată atât de bine pregătită nici mental, nici la antrenamente, nici nicăieri.

- Acum ce probleme medicale ai?
- Cotul mâinii stângi încă mă mai doare. Nu este vindecat.

- Te doare așa sau că ridici?
- Mă doare când ridic și diminețile mă doare cel mai tare când dau să îl îndrept. Să-mi închid mâna. Este inflamat, destul de inflamat.

- Mă așteptam să fii mai musculoasă, dar ești chiar firavă!
- Da, sunt firavă... Păi, la 49 sunt micuță de statură și n-am o putere... Știți cum se zice, că esențele tari se țin în sticluțe mici.

- Îți place să mergi pe tocuri sau te enervează?
- Îmi place, dar nu prea mult. Că îmi obosesc picioarele.

- Tocuri de 12 ca să pari mai înaltă, nu?
- Da, dar nu prea am treabă. Eu sunt mai mult cu tenișii și cu pantofii. Doar la evenimente...

Dopajul a pus la pământ halterele » Mihaela Cambei: „Ne-au suspendat ca țară, am suferit!”

- Cum e cu dopajul? În ultima perioadă n-a mai fost nimeni depistat.
- N-au mai fost. Dar în trecut au fost probleme în haltere, așa este. Nu sunt în măsură să vorbesc despre asta, pentru că este vorba de trecut și generații în care nici măcar nu făceam haltere eu pe atunci. Dar tot ceea ce s-a întâmplat în trecut ne-a afectat pe noi, cei din generația din 2020, am fost și suspendați ca țară. A trebuit să suferim noi, dar așa a fost să fie.

- Da, a fost problema cu Nicu Vlad...
- Suntem prea mici noi ca să vorbim despre asta. Momentan, n-au mai fost probleme și sper să nu mai fie! Pentru că ne afectează pe toți treaba asta. Ceea ce a fost în trecut... Nu ține de mine.

- Dar din ce vă dau doctorii e totul sub control?
- Nu ne dau doctorii. De multe ori primim medicamente de la Federația Română de Haltere, primim de la cluburile noastre și ne cumpărăm noi. Dar le dăm la ANAD, de exemplu. Eu, când îmi cumpăr vitamine, trimit la ANAD prin e-mail vitaminele și aștept să-mi zică verdictul, dacă sunt OK și dacă le pot lua.

- Adică îți cumperi singură?
- Da, păi, ce luăm? Creatină, aminoacizi, lucrurile de bază. Adică le înveți la un moment dat, pentru că dacă vrei să fii bun, până la urmă trebuie să te documentezi puțin pe toate lucrurile.

- Am înțeles. Ai un organism rezistent?
- Da, consider chiar...

- Răcești des? Ți-e teamă de curent?
- Nu răcesc prea des, dar cu curentul acum am început să am o problemă, dar nu tot timpul. De când am fost la Campionatul Mondial de la Riad, a fost foarte cald acolo și fiind nisipul ăla puternic, nu am simțit și a bătut vântul cu nisip și am făcut o alergie în ziua competiției, unde n-am mers atât de wow. Mi se umflaseră ochii în ziua competiției și de atunci am rămas cu o sensibilitate, de când mi-a intrat nisipul ăla în ochi, și acum simt orice curent, îl simt în ochi și mă ustură foarte mult.

- Ai plâns de fericire după unele competiții?
- Am plâns la competiții de fericire, chiar în spate. Și eu, și antrenorul. Nu doar eu! Și antrenorul, pentru că ne-am dorit foarte mult medalie. Nu conta culoarea, conta să fie medalie. Pentru că am muncit foarte mult și am trecut prin multe în toți anii ăștia. Foarte multe greutăți... era vorba despre cât îndurase corpul până la urmă, pentru că mi-am forțat corpul foarte mult și l-am provocat foarte mult. După toată munca asta, simțeam că am nevoie de o răsplată.

- De o confirmare.
- De o confirmare și de o răsplată pentru toată munca mea. Am crezut că merit asta pentru că am muncit, chiar am muncit foarte mult! Și pe zi ce trecea, deja simțeam că pocnea... Pur și simplu, simțeam că pocneam dacă mai treceau câteva zile încă până la competiție. Simțeam că nu mai rezistă corpul.

- Te așteptai să iei medalie?
- Mă așteptam să iau medalie. Eu speram la locul 3, la bronz.

- Pe locul 3 a fost o fată din Thailanda.
- Da. Eu mă așteptam să iau medalie. Nu eram sută la sută sigură că va fi medalie, dar credeam cu tărie că voi reuși pentru că eu tot timpul, la total, unde acum am luat medalie, tot timpul la total, la Campionatele Mondiale, am venit pe locul 4. Știam că trebuie să ridic destul de mult, să mă antrenez mult pentru a depăși fetele la total. Adică aveam nevoie să progresez foarte mult la stilul aruncat.

- Ai fost singura europeană de pe podium.
- Da!

„Nimeni nu se aștepta la medalia mea, la Jocurile Olimpice! Prima oară i-am sunat pe părinți, am plâns de fericire”

- Pentru noi a fost o surpriză medalia ta. O medalie pe care nimeni n-o aștepta.
- Da, așa este, nimeni nu s-a așteptat la medalia mea. Și, poate, de asta a și venit așa, prin surprindere. Nimeni nu s-ar fi gândit ca eu să reușesc, dar eu știam că voi reuși. Am muncit foarte mult și știam unde mă aflu, ca medalie, mai ales pentru că, tot timpul când am fost la Campionatul Mondial, am reușit să "ciupesc" câte o medalie. Unde este destul de greu să atingi un nivel atât de mare, fiind și europeană, bătându-te tot timpul cu fetele din Asia. Este destul de greu să te califici. Atunci mi-a dat încredere că voi putea reuși. Toată încrederea a început de la Jocurile Olimpice de Tineret, în 2018, unde am luat bronzul. Toată lumea mi-a spus că dacă am luat acolo medalie, o să iau și aici!

- Care a fost prima persoană pe care ai sunat-o?
- Am sunat acasă părinții, pe tata.

- Dar bănuiesc că știau, că au văzut.
- Deja aveam mesajele de la ei. Dar cu ei am vorbit prima dată, sunând de acolo în țară. Ne-am bucurat de această medalie toate zilele cât am stat acolo, adică încercam să o pomenim.

- Multe sacrificii pe care le-ai făcut pentru o asemenea performanță... 11 luni în cantonament înseamnă o altfel de viață!
- Chiar nu mă deranjează. Îmi place mediul de viață pe care-l am. M-am obișnuit foarte mult. Nu simt nevoia să fac altceva. Să stau și să mă antrenez pentru că, după cum v-am mai spus, simt că sunt făcută pentru asta. Devine o obișnuință.

- Dacă nu iubești ceea ce faci, e greu să obții rezultate.
- Exact, da! Sincer, nu prea simți când îți place ceea ce faci. Nu prea simți lucrurile astea, adică nu le simt ca un chin pentru mine. Nu este un chin să stau închisă, nu este un chin să stau acolo doar pentru treaba asta.