EXCLUSIV „Eram speriată de bombe, efectiv” » La finalul carierei, Raluca Olaru a acordat un interviu extins Gazetei, despre anxietatea din pandemie, fața neștiută a tenisului și provocările înfruntate: „Nu am crescut cu cea mai bună mentalitate, dar m-am schimbat”

E neschimbată sau așa pare, poate doar o poză mai veche să surprindă trăsăturile adolescentine ușor maturizate. Zâmbetul e în continuare acolo, sclipirea din ochi de asemenea, umorul și autoironia intacte. Raluca Olaru spune că „m-am schimbat foarte mult de-a lungul anilor și continui să o fac și îmi doresc să o fac”.

Este însă o referire mai profundă, care trece de imaginea tinerei îmbrăcate în alb din cap până în picioare, care acum două luni și jumătate a jucat în propriul meci de retragere. E schimbarea petrecută în timp, cu efort și voință, pentru a-și redirecționa cariera, pentru a lăsa în urmă o mentalitate apăsătoare, cu care a crescut, precum colegele din generația ei, pentru a evolua și a se descoperi.

În 2005, la numai 16 ani, disputa finala la Roland Garros pe tablourile de juniori atât la simplu, cât și la dublu. Două sezoane mai târziu, intra în circuitul profesionist, semnând rezultate de care tenisul feminin românesc se dezobișnuise. După ea, alte colege de generație au intrat în lumea mare a sportului alb, reușind performanțe mai strălucitoare.

O finală WTA de simplu în palmares, pe care acum o rememorează în culori total diferite de cum ne-am închipui, apoi decizia de a-și remodela cariera pe dublu începând cu 2013-2014. O hotărâre pe care o explică în discuția lungă cu GSP drept o salvare, dar și o orientare firească spre o probă care i-a plăcut mereu, încă din adolescență.

S-au adunat multe lucruri în două decenii. Raluca vorbește sincer și deschis despre ce înseamnă o carieră profesionistă în tenis, cât de greu i-a fost să-și gestioneze emoțiile și temerile, să se autoaprecieze și să se schimbe astfel încât să poată respira mai ușor. Așa au venit și rezultatele la dublu, cuantificate în 11 titluri WTA și alte 13 finale, un sfert de finală de Grand Slam la dublu și două la dublu mixt.

Care sunt diferențele față de simplu, mai ales financiar, cât de greu e să-ți găsești o parteneră pe termen lung, cum se trăiește solitudinea circuitului, ce nu ar accepta într-o colaborare profesională, cum a învins anxietatea, care e relația cu cărțile, călătoriile și rețelele sociale, totul într-o oră și jumătate de dialog viu, efervescent pe alocuri și complet autentic.

Raluca Olaru: „Am crezut că e mult mai greu să mă retrag oficial, să îmi iau inima în dinți. Dar când am pus mâna pe pix și hârtie ...”

- Raluca, bine ne-am regăsit!
- Bine te-am găsit, Luminița, îți mulțumesc pentru invitație.

- Și eu că ai acceptat-o. Cum au fost pentru tine aceste ultime luni și cum ești acum, ce faci?
- Păi, au fost niște luni intense, din mai multe puncte de vedere. Principalul cred că a fost organizarea meciului de retragere oficială, pentru că n-am mai jucat din septembrie 2022 și cumva aveam în cap clar că vreau să fac ceva care s-o marcheze. Întrebarea era când o să mă simt pregătită și cum o să fie, cum reușesc să organizez treaba asta. Și a fost... na, e greu să organizezi ceva mare, oricum m-au ajutat destul cei de la Iași, de la turneul WTA, și le mulțumesc pentru asta. Și la eveniment m-am simțit foarte bine. A fost exact cum îmi doream. Mi-ar fi plăcut să vină puțin mai multe colege cu care am petrecut mai mult timp de-a lungul carierei, Irina Begu, Simona, Monica, dar din motive obiective și independente de ele nu au putut participa, însă în afară de asta a fost fix, fix pe sufletul meu.

- Ți-a fost greu să scrii acel mesaj de retragere? A fost ceva ce ai gândit de mai multă vreme sau spontan?
- E foarte interesant că mă întrebi asta pentru că am crezut că o să fie mult mai greu. Mai greu mi-a fost să-mi iau inima în dinți și să zic OK, sunt pregătită, mă retrag oficial. Ăla a fost cel mai greu lucru, plus, evident, organizarea cu totul, logistic, să spunem, dar în momentul în care m-am apucat am scris, cu pixul, eu sunt adepta hârtie și pix, de preferat, mi-au venit cuvintele extrem de natural, n-am tăiat nimic, a fost totul foarte cursiv și foarte natural și chiar am fost surprinsă. M-am bucurat de asta.

- Spuneai acolo în acel mesaj că ești împlinită și mulțumită cu parcursul celor 20 de ani de tenis. 20 de ani. Cât de repede au trecut?
- Doamne, nu știu cum! Când mă gândesc la, să zicem, primii 10 ani de carieră, nu știu, parcă e o altă dimensiune, parcă e un alt film, o altă viață, o altă persoană acolo. Consider că m-am schimbat foarte mult de-a lungul anilor și continui să o fac și îmi doresc să o fac. Da, multe amintiri, și frumoase, și mai puțin (râde).

„Căderile mi se păreau dezastruoase. Am avut de luat două decizii critice”

- Care ar fi atunci episodul, trofeul sau poate mai multe care ți-au dat în mod special împlinirea aceea de care pomeneai?
- Păi, tocmai asta e chestia că... (face o pauză) Normal că ai o împlinire când câștigi un trofeu, clar, sau ai niște rezultate foarte bune pe care ți le-ai dorit, pentru care ai muncit, dar împlinirea despre care vorbeam eu constă în mult mai mult decât trofeele sau ce am făcut pe hârtie. Nu, nu e un secret că în prima parte a carierei nu mă bucuram de ce făceam. Eram extrem de critică, extrem de negativă. (oftează) Căderile, să spunem, pe care le-am avut, pe care acum le-aș vedea cu ochi diferiți, lucruri absolut normale, suișuri și coborâșuri în carieră, atunci mi se păreau dezastruoase.

- De ce?
- Nu mă apreciam pe mine cu adevărat, munca mea, ce realizam. Și lucrul ăsta, din fericire, cu foarte multă muncă și în timp, s-a schimbat, am reușit să-l schimb. Mi-am dorit foarte mult și în a doua parte a carierei, în cea de dublu, cumva spre final, ultimii, să zic, 5 ani au fost cu adevărat împlinitori pentru mine. M-am bucurat mult mai mult de ce fac, de munca mea, am privit cu alți ochi procesul apropo de împlinire și normal că făcând lucrurile astea, au venit automat și rezultate mult mai bune. Eu am lucrat foarte mult cu mine și pe parte personală în ultimii trei ani de carieră, lucru care din nou m-a ajutat foarte mult. La lucrul ăla mă refeream.

- Am înțeles. Și această schimbare a venit odată cu maturizarea firească sau pentru că ai depus tu acest efort?
- Nu, am depus un efort...

- Ți-ai dorit să schimbi.
- Da, mi-am dat seama, „Băi, nu-i OK”. Am avut acel moment critic în 2013, când am fost constrânsă de împrejurări să iau o decizie, cele două decizii posibile fiind mă las sau îmi încerc norocul cu dublul. Nu-mi doream să mă las, dar știam că nu, nu sunt pe o direcție bună din punctul de vedere al mentalității, cum trăiam eu tenisul și știam că nu tenisul e problema, că na, te-ai aștepta să zici, mă, dar e prea greu, nu e pentru mine, lasă, nu mai bine fac altceva mai puțin stresant și chestii de genul...

- Și ai ales...
- Da, poți să alegi și asta, dar mi se părea că nu asta e sursa, ci cum văd eu toate lucrurile și cum le internalizez și mi-am dorit și să continui și mi-am dorit și să schimb foarte mult și asta a venit în timp, cu lucru din partea mea și și din partea antrenorilor. Menționez asta ori de câte ori am ocazia, pentru că au jucat un rol foarte important în cariera mea, în evoluția mea, în dezvoltarea mea ca persoană și ca sportiv. Și aici vorbesc despre Adrian Gavrilă. Cu el am lucrat cel mai mult în în ultimii 10 ani și Artemon Apostu-Efremov a fost destul de implicat, mai ales la început. Da, deci a fost o muncă de echipă foarte bună.

- E posibil ca atunci să fi fost și acel moment sensibil, emoțional de la București, când ai izbucnit în lacrimi la conferință de presă. Cum îl privești acum, după ce a trecut vreme și s-au mai sedimentat lucrurile?
- Nu-l privesc nicicum. Sincer, nu mai știu cine mi-a pus întrebările. A trecut mult timp de atunci. Oricum stau destul de prost cu memoria (râde). Adică dacă ar fi să analizăm la rece, clar, întrebările nu au fost potrivite, din punctul meu de vedere, dar faptul că am izbucnit nu mi se pare nicicum, suntem oameni, nu suntem roboți, nici noi, sportivii, chiar dacă suntem priviți poate cu niște ochi, vai, ce superoameni! Suntem oameni, punct, și era un moment greu pentru mine. Am fost provocată, într-adevăr, prin întrebări. Probabil că eram și mai tânără puțin și poate nu reușeam să-mi gestionez atât de bine emoțiile. Și cam atât.

- E o întrebare care ți s-a pus de multe ori de-a lungul timpului, aceea că ascensiunea ta la simplu a venit într-un moment în care tenisul feminin românesc era într-o perioadă aridă. Cum privești acum acea situație? Faptul că ai fost tu cea care ai deschis calea?
- Cu cât trece timpul, și mai ales acum, după ce m-am oprit, pentru că în timp ce jucam nu m-am gândit real niciodată la asta, mi se pare că apreciez din ce în ce mai mult, pentru că e normal, na, în timp ce ești sportiv, focusul tău este acolo 100%, încerci să, cum să zic, să nu-ți zboare mintea în prea multe direcții și să îți vezi de treaba ta până la urmă. Și sunt lucruri la care efectiv nu te gândești. Acum, că am început să practic, să spunem, și antrenorat part-time și lucrez cu adolescenți, tineri, copii, îmi vin niște flashback-uri și cumva realizez și mai multe lucruri.

Cred că nici acum nu realizez cu adevărat 100%, adică dacă ar fi fost să văd povestea asta despre altcineva, un film sau să citesc o carte, cred că mi s-a fi părut mult mai wow. Mamă, ce tare a fost tipa, decât mi se pare efectiv acum că e despre mine
– Raluca Olaru

„Nu am crescut cu cea mai bună mentalitate, nu am știut deloc să gestionez accidentările”

- Ce a fost cel mai greu de gestionat în cariera de simplu? Mai ales că aceste rezultate importante au venit la o vârstă foarte fragedă. Oricum am lua-o, erai mică...
- Da, eram, eram un copil. Acum, când mă gândesc, mi se pare mult de dus pentru un copil, fiind și prima, cum ai menționat, cumva, nici oamenii din jurul tenisului nu erau în România la momentul ăla prea mulți sau buni, experimentați, și am avut mari probleme pe partea asta de ajutor din exterior. Chiar să simt, cum să zic, că persoana respectivă știe prin ce trec, înțelege și are niște cunoștințe care să mă ajute. M-am simțit foarte (ezită) în beznă, să zicem.

- Și?
- Asta unu. Doi, cum am spus și mai devreme, nu am crescut cu cea mai bună mentalitate, asta clar, și cred că, sincer, îmi permit să o spun, ăsta e punctul meu de vedere, că toate din generația asta am crescut cu o mentalitate așa și așa, care ne-a băgat bețe roate pe parcurs și consider că toate am reușit cumva în timp să îmbunătățim viziunea noastră și relația cu critica, cu presiunea, cu tenisul, până la urmă. Nu am știut să gestionez deloc accidentările, dar deloc.

- A contat mult.
- Nu aveam eu cunoștințe, nici cei din jurul meu. Prima chestie, care a fost la încheietura stângă, am încercat foarte multe lucruri și nu, nu funcționa nimic, nici să stau, nici să joc. Acum sau în ultimii ani, când au apărut probleme fizice, am știut foarte bine ce să fac, unde să mă duc, care cam care e planul. Erau și deja mult mai mulți oameni în jur care aveau cunoștințe.... Astea aș zice că au fost greutățile, dar dintre toate, dacă ar fi să aleg una, cea mai importantă, a fost relația mea cu greșeala, cu eșecul.

+22 FOTO

- Presiunea... Îți puneai asupra ta?
- Daaa, așa am învățat, așa am crescut, cu presiune, din juniorat, de fapt, undeva după 15 ani a început cu adevărat. Oamenii din jur, antrenori, părinții, tata sper să nu se supere. Te iubesc foarte mult, dar asta e realitatea (zâmbește), și eu am internalizat toate aceste lucruri, bineînțeles, și au devenit ale mele. Și am și fost și sunt în continuare o persoană cu foarte multe emoții. Pur și simplu, așa trăiesc eu lucrurile, orice ar fi, că e tenis, că e orice altceva. Am foarte multe trăiri intense, care normal trebuie gestionate, și fiind copil, cum spuneai și tu, deși am lucrat de mică pe parte mintală...

- Cum le vedeai?
- Nu, nu știu cum să explic... (face o pauză) o vedeam că pe un minus. Foarte mulți ani am văzut acest lucru ca pe un minus, ceea ce nu e de fapt. La un moment dat, în timp, când am realizat și am îmbrățișat cu adevărat, domne, asta sunt eu și nu e nicio problemă și pot să performez cu chestia asta, trebuie doar să învăț cum să fac, mi-a fost mult mai bine, dar lucrurile au necesitat timp.

„În pandemie, am căpătat niște anxietăți cu care nu mă confruntasem niciodată. Nu mai puteam să mă controlez”

- Acum se vorbește mult mai mult despre partea asta de sănătate mintală, inclusiv în tenis. Sunt jucători jucătoare care au ridicat puțin cortina de pe acest aspect. Crezi că ajută ca lumea să știe prin ce treceți, ce trăiți, cu ce vă înfruntați, să înțeleagă mai mai bine care este viața voastră în circuit?
- Sunt total de acord și cred că nu, nu e vorba doar despre noi, despre sportivi. Mi se pare că, în general, pe mapamond, mai ales de când cu pandemia, s-a vorbit mult mai deschis și mi se pare un lucru foarte bun, de care avem nevoie, pentru că, repet, suntem cu toții oameni, cu toții avem stări și stări, momente și momente, de-a lungul vieții e imposibil să fie totul perfect și roz. Cred că faptul că am început să vorbim despre asta chiar ajută, pentru că, uite, de exemplu, în pandemie și după, evident, (face o pauză) a fost foarte greu pentru mine.

- Din ce punct de vedere?
- Am căpătat acolo niște anxietăți cu care nu mă mai confruntasem niciodată. Efectiv, nu înțelegeam ce se întâmplă, de unde toate lucrurile astea? nu mai puteam să controlez. Am și fost nevoită să joc în pandemie. Un an și ceva în bubble. Făceam o sută de mii de teste, n-aveam voie să ieșim afară, ne dezinfectam de o sută de mii de ori, o grămadă de protocoale care n-aveau cum decât să întărească niște anxietăți. Plus că știai că te testezi și că dacă cumva ești pozitiv, stai două săptămâni în carantină la turneul respectiv, unde ești, și nu-ți mai venea să te vezi cu nimeni.

Mie, cel puțin, înainte să plec, mi-era o frică teribilă să mă văd cu lumea. După o pauză pierzi toată forma fizică. Deci e, efectiv, e nasol de tot pentru sportiv, două săptămâni să stai în cameră
– Raluca Olaru

- Să mai suferi și vreo fază mai grea a bolii...
- Asta pe lângă, da. Eu și călătoream singură și am călătorit foarte mult singură în ultimii 10 ani de carieră și cu atât mai mult să stau singură în izolare, două săptămâni te miri pe unde, chiar nu-mi doream lucrul ăsta și atunci m-am izolat și mai mult, lucru care cu atât mai mult nu a ajutat. Ulterior mi-am dat seama, am realizat și mai mult cât de important este să vorbești cu cineva. Și aici nu vorbesc neapărat de terapeut sau chestii de genul, deși făceam și asta.

- Să te descarci.
- Ai nevoie de oameni, de conexiune umană, ai nevoie să poți să te deschizi, normal, nu tuturor. Îți alegi persoanele în care ai încredere, să se deschidă și persoana din fața ta și tu în momentul ăla îți dai seama, stai puțin, că nu sunt singura, nu sunt nebună, nu sunt plecată pe câmpii, nu e nimic în neregulă cu mine, sunt niște lucruri normale. Na, fiecare are lucrurile lui, dar o să treacă, știi? cumva. Și atunci mi se pare chiar foarte important și consider că sunt destul de deschisă pe niște subiecte de genul, tocmai pentru că și pe mine m-a ajutat la vremea respectivă să văd pe altcineva care s-a deschis către mine. Și știi cum, așa, de la unul la altul, cumva se creează un domino bun, pozitiv.

- Revenind un pic la carieră și la începuturi, îți amintești când ai fost prima dată la un turneu de Grand Slam, ce impresie ai avut?
- Păi, prima oară am fost la juniori. Cred că la 15 ani și am mers cu echipa ITF. Am fost fascinată la Roland Garros. Cumva, eu uitându-mă la televizor fiind mică, era Grand Slam-ul meu preferat. Probabil pentru că am crescut pe zgură și mi se părea mai apropiat de suflet. A fost foarte faină atmosfera și faptul că eram în acea echipă. Un sentiment minunat și destul de rar ca tenisman, pentru că de foarte multe ori ești singur sau doar cu un om lângă tine, antrenorul, eventual.

- Și a ieșit bine.
- Atunci, fiind în echipa aceea ITF, cred că eram vreo 25-30 de sportivi cu totul, antrenoarea pe care am avut-o noi, la fete, a fost fantastică, încă mă văd cu ea ocazional la turnee și încă este antrenoare la ITF și face o treabă foarte bună, am și jucat bine, s-a nimerit. Am făcut finală la Roland Garros și la simplu, și la dublu. Am căpătat și sponsor, adidas, cu ocazia aia. Deci, a fost așa un cevaa pffffaa pentru mine. Ulterior, paranteză, sincer, Roland Garros este printre cele mai puțin favorite.

„Doamne, n-o să mai ajung niciodată să joc la US Open!”

- Chiar voiam să te întreb care turneu îți place...
- Dar, într-adevăr, nici nu prea am mai jucat bine acolo, deși am făcut un sfert la dublu, cel mai bun rezultat la dublu într-un Grand Slam, dar nu știu, ca atmosferă ca oameni, ca vibe, era pe ultimul loc în a doua parte a carierei.

- Și ce turneu ajunsese să fie pe primul loc?
- US Open... Deci trebuie să mă opresc (respiră adânc). Și acum, la 2 ani după ce m-am oprit, când a fost US Open, aveam așa, un sentiment, Doamne, n-o să mai ajung niciodată să joc la US Open. Eram atât de tristă... (râde în hohote).

- Ce ți-a plăcut cel mai mult acolo?
- Nu știu. Mă simțeam foarte bine acolo, și în oraș, în New York, și la bază. Mi se pare că americani, știi cum sunt ei, pe entertainment, așa, o energie din asta foarte faină la spectatori... N-am o descriere exactă, pur și simplu...

- Așa simțeai.
- Da. După aia, și Australian Open, clar nu știu care e al doilea, dacă Wimbledon sau Australian Open. Wimbledon, tot așa, în timp a crescut în inima mea. Când am reușit să gestionez jocul pe iarbă, din momentul ăla mi-a plăcut din ce în ce mai mult. Am avut rezultate superfaine și la mixt la Wimbledon.

- În 2005 a fost prima dată la un Grand Slam, apoi foarte repede ai ajuns și la seniori. Ai simțit vreun șoc în 2007, când ai făcut și turul 3 la Roland Garros? Ai perceput altfel această schimbare de la vestiarul copiilor la vestiarul cel mare?
- Schimbarea majoră, ți-am zis, la juniorat eram încă acel copil. Mă distram, mă simțeam bine, normal, că eram serioasă, îmi făceam antrenamentele și toate cele, dar nu era așa serioasă treaba. În schimb, la seniori, normal că era. Când am făcut turul trei la Roland Garros la simplu, la fel, nu știu, m-am dus cu zero așteptări, evident, am luat-o din calificări. Țin minte și cum în ultimul tur de calificări, jucam cu o fată cumva mai accesibilă, teoretic, pe hârtie, decât primele mele două tururi.

- Unde cu cine ai jucat?
- În primul tur am bătut-o pe Errani, atunci, în calificări, și în turul doi pe Makarova, în turul trei o nemțoaică pe care, sincer, nici nu mai știu cum o chema. Măi, și am avut niște emoții amândouă... Doamne, deci a fost un meci din ăla de trei seturi în care, băi, deci niște emoții... Da, m-am complicat mai mult, să spunem, decât ar fi fost strict pe hârtie cazul, dar am simțit o bucurie enormă, evident, după ce m-am calificat, după care pe tablou iarăși n-am avut nicio așteptare. Am jucat cu favorita 30, ceva așa.

- Cu Vakulenko ai jucat.
- Exact, în primul tur, am câștigat în două seturi. În turul doi, din nou am jucat cu una mai slab clasată, am avut mai multă emoție decât în primul tur, cu Pouchek, și apoi, cu Ivanovic, deja a a fost o altă dimensiune pentru mine. Pe Suzanne Lenglen, Ivanovic, pe care o vedeam doar la televizor și o admiram cum joacă...

- A și făcut finală în acel an, în următorul a câștigat.
- Exact, da. Ca să-ți răspund pe scurt a devenit mult mai serioasă treaba la senioare, da. Și am constatat cu stupoare. Ți-a zis cumva faptul că parcă lumea nu mai era așa prietenoasă la senioare cum era la junioare. Fiecare își vedea de treaba ei și cam aia era.

- Dar se vorbea vestiar, adică bună ziua, bună ziua, ce faci?
- Acum depinde. Știi cum e, că sunt oameni și oameni și cu unii te înțelegi mai bine, cumva e o conexiune mai ușoară, cu alții n-ai deloc. Se mai schimbă vorbe, da. Nu știu câte prietenii reale sunt. Acuma probabil sunt un pic mai multe, că în timp, s-a schimbat generația, aș putea spune, și tinerii, adolescenții, early twenties, din ziua de azi sunt altfel. Sunt mai comunicativi, mai sociabili și atunci cred că s-a mai schimbat puțin în bine.

- Atunci nu prea.
- Nu prea.

- Ai finală de simplu în turnee WTA, cea de la Bad Gastein, cum o încrustezi acolo în palmaresul tău, cât de deosebită este și ce amintire ai?
- (râde) Am, am amintiri, dar m-a pufnit râsul, nu știu, că m-ai întrebat, pentru că nu mă gândesc la ea. Nu știu, adică ți-am zis, cumva cariera de simplu e undeva în trecut, mai vie în memorie e cariera de dublu și strict de la Bad Gastein, pot să spun că am amintiri foarte nasoale. O să sune ciudat, de aia m-a pufnit rîsul, pentru că asta e realitatea.

Raluca Olaru: „Am avut un antrenor olandez foarte, foarte dur și strict”

- Cum așa?
- Toate meciurile au fost foarte luptate. Într-adevăr, au fost și victorii bune. Atunci aveam un antrenor olandez (oftează) foarte, foarte dur și strict. Am ajuns la el din recomandări, pentru că în România efectiv nu găseam pe cineva cu care să mă înțeleg, care să simt că poate să mă ajute. Am ajuns la domnul acesta și era foarte bun pe tehnică, pe antrenament, pe tactică, foarte bun!, dar pe comunicare, conexiune umană, zero barat. Îmi pare rău pentru el, o spun cu mâna pe suflet. Și ce mi-a zis toată săptămâna, că era cu on court coaching atunci, puteai să vii pe teren, mă doare capul. Adică mai bine nu-mi amintesc (râde). De asta zic că rezultatele nu sunt, totuși...

- Tocmai de asta întrebăm. Aflăm lucruri inedite. Părea că trebuia să fi fost o mare bucurie...
- Părea. Din afară, multe lucruri sunt, apropo și cu social media de azi, pe care nu o mai suport, nu știu, e groaznic, na, realitatea din interior de multe ori e diferită.

- Când te-ai îndreptat spre dublu a fost, spuneai, o decizie de ori-ori. A fost ca o salvare sau pur și simplu o decizie foarte bună pe care ai luat-o la momentul respectiv?
- În ce sens salvare?

- Pentru că altfel te-ai fi lăsat, așa ai continuat cariera făcând ceea ce făcuseși mulți, mulți ani.
- Și nu pot să fie ambele?

- Ba da.
- Cred că ambele, pentru că evident, cum ai zis tu, m-a salvat, în sensul că dacă nu făceam asta, probabil mă lăsam că nu mai aveam posibilități financiare, eram accidentată. Eram la un nivel de clasament la simplu în care la ITF, eram nu știu, 200 și ceva. Trebuie să bagi mulți bani, ca să, poate, să mai urci în clasament și să începi să câștigi tu. Și eram complet în imposibilitate de a continua la simplu în momentul ăla. În același timp, mie mi-a plăcut întotdeauna dublu. Nu e ca și cum nu știu, nu jucasem în viața mea și hai, ca să mă salvez, nu, mie mereu mi-a plăcut dublul.

- Se vede din rezultate.
- Am jucat bine, am avut rezultate bune și la juniorat și după aceea. De-aia și pentru că eram locul 100, în jur de, la dublu, gândește-te, doar din turnee de 25.000, aveam vreo cinci-șase titluri câștigate în anul ăla, la dublu. Adică, e clar că jucam bine. Și atunci, na, într-un fel, da, poate o vezi ca pe o salvare, în alt fel, îmi plăcea și ți-am zis, voiam să continui. Adică nu, nu doream să mă opresc, simțeam că pot, că încă nu reușisem să-mi ating potențialul.

11titluri WTA de dublu a cucerit Raluca Olaru în carieră, primul la Tashkent 2008, ultimul la Chicago 2021

„Atitudinea față de jucătoarele de dublu e diferită. Multă vreme am avut reguli logistice foarte grele”

- Au apărut alte provocări la dublu și dacă da, care a fost cea mai dificilă?
- Au fost mai multe, sigur. Bine, prima era financiară, au durat niște ani până când să ating un echilibru cât de cât financiar, să nu mai am grija zilei de mâine, cum se spune, pentru că, efectiv, câțiva ani am jucat la modul că îmi doream să fac un rezultat cât mai bun săptămâna asta ca să am bani să mă duc săptămâna viitoare. Asta automat punea multă presiune pe mine. Apropo de emoții, stres și alte chestii, eu zic că am gestionat destul de bine, sincer. Deci asta a fost o provocare.

9 partenerea avut Raluca Olaru la cele 11 titluri WTA cucerite Olga Savchuk (2), Mariya Koryttseva, Valeria Solovyeva, Anna Tatishvili, Ipek Soylu, Irina Begu, Anna Blinkova, Mihaela Buzărnescu, Nadiia Kichenok (2)

- Apoi?
- Provocarea mintală pentru mine fiind critică, cum spuneam, și negativă, o vedeam ca pe un eșec cumva, eu, în interiorul meu, că, domnule, n-am fost în stare, n-am mai reușit la simplu, bine că joc dublu acum și cumva, sincer, aici mi se pare că e și o greșeală... Da, modul cum e văzut dublul, inclusiv de WTA, de organizația mamă, nu mi se pare, adică pare ceva mult mai jos. Și premiile-s mult mai mici. Atitudinea față de jucătoarele de dublu e diferită. Multă vreme am avut reguli, să spunem, logistice, foarte grele.

- Poți să dai un exemplu?
- Adică pe vremea aia, înscrierea la turneu se făcea până în ziua dinainte să înceapă și tu nu știai cu certitudine dacă intri. Și asta era foarte greu, logistic, foarte, foarte greu. În timp, au schimbat, mă rog, acum e mai bine. Ai cu două săptămâni înainte deadline-ul, știi, am intrat sau n-am intrat la turneu. Măcar îți faci un plan, îți iei bilete de avion etc. Da, mă rog, și percepția mea, apropo de ce spuneam mai devreme, clar nu era una care să mă ajute, plus chestia că acum depindeam și de altă persoană, trebuia să-mi caut parteneră și e un proces foarte greu.

- Am mai vorbit despre asta...
- E greu, putem vedea puține echipe care joaca a la long și rămân împreună. Chiar și anii ăștia sunt niște jucătoare, acolo, Top 30, care, pe cuvântul meu, mereu se schimbă între ele. N-am o explicație clară, cert este că era greu, lupta asta de a-mi găsi parteneră pentru fiecare săptămână, cu care să și intru, să joc cumva turneele pe care mi le doresc, a fost o luptă sau o provocare în plus la care, în timp, bineînțeles, m-am adaptat din ce în ce mai bine.

- Venind vorba de acest parteneriat, care sunt, din punctul tău de vedere, lucrurile cele mai importante și ce nu ai accepta, să spunem, într-o relație profesională ca aceasta?
- Vorbim de tenis sau în general?

- Da, da, de tenis.
- Păi, am fost destul maleabilă, sincer, de aia am și putut să joc și să am rezultate cu multe partenere diferite. Nu aș fi putut să accept o, nu știu cum s-o numesc, o superioritate, o aroganță clară către mine sau cuvinte dure pentru că de ce? Nu. Nici eu nu făceam asta, evident, din contră, încercam mereu să-mi încurajez partenera, să fie pozitivă. Suntem acolo să ne ajutăm una pe alta, nu să ne dăm în cap. Plus că mi s-a dat un cap destul în tinerețe (râde), nu mai voiam. (serioasă) Nu, asta mi se pare inacceptabil în orice domeniu, nu doar tenis și viață personală, profesională. Mi se pare că atitudinea sau modul, că putem să spunem lucruri, domnule, mă deranjează X sau uite, ai putea să faci asta altfel, într-un mod foarte frumos, non-jignitor. Și de acolo se ajunge oricum mult mai bine la o soluție pentru ambele părți.

- Da, asta era următoarea întrebare, dacă ești adepta unui dialog chiar și după, să spunem, un meci pierdut în care poate unele lucruri n-au mers, să vorbești și să lămurești atunci imediat, încât să nu se adune nemulțumiri.
- Eu sunt clar adepta. Cu antrenorul meu, chiar dacă nu era fizic cu mine, îmi urmărea meciurile online și mereu aveam o discuție după meci, cu bune și cu rele, destul de obiectivă. Deja în a doua parte a carierei am reușit să ajung în punctul foarte bun, de altfel, îl recomand tuturor, de a fi capabil chiar și după un meci din ăla pierdut, 10-8, pe care, normal că îl mai visezi două nopți după aia, să fiu mult mai obiectivă și să pot să zic, domnule, uite, asta a mers, asta nu prea a mers, asta n-a mers deloc sau ceva de genul.

- Dar cu partenerele?
- Cu partenerele, în schimb, îți spun foarte sincer că nu am găsit, din păcate, nici chiar cu Nadia, cu care am avut cele mai bune rezultate și cea mai lungă colaborare, n-am reușit să vorbim cu adevărat. Știu că sună foarte aiurea probabil, și eu îmi doream asta, am încercat să mă duc spre ea, oricum, ea a fost cea mai OK dintre toate cele cu care am jucat, dar cumva era foarte reticentă. Și eu eram foarte sensibilă când am început să lucrez cu Arti și cu Adi Gavrilă și îmi spuneau lucruri că normal, vorbești despre lucruri care trebuiesc îmbunătățite, că altă cale nu e, și ei îmi spuneau niște lucruri și eu imediat cumva mă ariceam, generalizam.

- Un reziduu al începuturilor?
- Mi se părea că îmi zic că nu fac nimic bine și că nu știu ce. Și ei au avut foarte multă răbdare acolo și înțelegere. Să-mi explice azi, mâine, poimâine, peste o lună, peste un an, că nu mă critică, nu mă judecă, dar e de datoria lor să îmi arate sau să ne concentrăm și pe niște lucruri pe care putem să le lucrăm. Și în timp mi s-a schimbat viziunea. Și atunci, ți-am zis, am devenit capabilă să vorbesc despre lucruri care nu merg fără să mă simt, nu știu, atacată.

13finale WTA pierdute la dublu are Raluca Olaru, prima la Budapesta 2008, alături de Vanessa Henke (Ger), ultima la Moscova 2021, împreună cu Nadiia Kichenok (Ucr)

- Tot așa, spuneai că ai devenit o jucătare mai bună la dublu pentru că ai descoperit și alte fațete, jocul la fileu, dreapta, partea fizică, e diferită, nu că te-ai antrena mai puțin, ci într-un mod la fel de dur, dar mai aplicat. Și asta a contribuit la portetul tău final de jucătoare?
- Da, absolut. Păi, cred că orice faci, în orice domeniu ești, dezvoltarea, repetiția sunt baza succesului, să zicem, și eu raportându-mă mai OK la anumite lucruri și căpătând și un echilibru mai mare, inclusiv financiar, și dorindu-mi să mă dezvolt continuu pentru că mereu mi-am dorit să mă îmbunătățesc, cunoscându-mă mai bine în timp, normal că am accesat niveluri mai bune și, dacă stăm să ne uităm, majoritatea jucătoarelor sunt așa, vedem că în a doua parte a carierei au altă maturitate pe teren, sunt și mai liniștite, gestionează mult mai bine tot. Și apropo de creșterea în dublu, perioada aceea de pandemie de la început, două luni am stat în lockdown, și încă vreo trei-patru luni până când au început turneele.

- Așa...
- Eu am stat alea două luni în casă, eram speriată de bombe, efectiv n-am făcut nimic, bine, aproape nimic. Sincer, eram atât de stresată încât nu puteam să fac mișcare în casă, nu aveam motivația să fac, nu știu, pe saltea, în fiecare zi ceva, nu puteam! Am făcut un pic pe final, când părea că se mai liniștesc lucrurile, dar nu poți să zici că vai, ce am făcut! Dar după aia, în următoarele luni, m-am antrenat incredibil de bine și acolo am adăugat foarte multe lucruri și asta ce denotă? Denotă faptul că noi sportivii știm, jurnaliștii, probabil nu atât de mult, tu probabil că da, că modul cum e conceput calendarul de tenis face greu ca sportivul să pună niște baze foarte mari și să aibă timpul necesar să adauge, să se antreneze.

- Nu e timp între turnee.
- Cumva noi suntem într-un fel de menținere în timpul anului, da, că avem turneu aproape săptămână de săptămână, foarte multe călătorii, jetlag, schimbări, lumea nu știu dacă realizează cât de greu e asta. Adică în momentul în care zbori peste Ocean, e o diferență de șase-șapte ore de fus orar, ție îți trebuie trei-patru zile să te reechilibrezi, tu nu poți în alea trei-patru zile să rupi norii, faci cel mult de menținere, așa, mai ușor, mai lejer, că e tenis, că e pregătire fizică. Și atunci mai pierzi niște zile și acolo, plus să zicem zilele de odihnă de care chiar ai nevoie, adică nu știu, după un turneu.

- Cât timp îți luai?
- Mai ales în a doua parte a carierei, automat îmi luam minimum o zi pauză, dacă nu două, și mai târziu în carieră, dacă simțeam nevoia, că deja îmi cunoșteam corpul mult mai bine și oricum el se schimbă în timp, uneori îmi luam și trei-patru. Știam că asta este nevoia mea, ca după aia să pot din nou să vin cu energie și să mă antrenez, să joc turnee și așa mai departe. E greu. În decembrie ce să faci, ce să faci o lună pentru următoarele 10-11?, să fim serioși și da, e un mers pe sfoară tenisul din punctul ăsta de vedere.

„Nu am vrut să mai aud să fac mișcare, efectiv”

- Acum mai faci mișcare în mod sistematic?
- O altă întrebare foarte bună. Acum da, dar un an jumătate, cred, după ce am jucat ultimul turneu, nu am vrut să aud de mișcare. Efectiv nu puteam. Știam că ar fi bine, știam foarte bine asta, dar eram, am fost, de aceea m-am și oprit sau o parte din motiv a fost că nu mai puteam. Eram atât de obosită și mintal, și fizic și am ajuns la capătul, să zicem, puterilor. Deci un an și ceva nu, nu am făcut nimic sau aproape nimic. De anul ăsta am început să simt cu adevărat că mi-ar plăcea, că A, ce bine ar fi să mă mișc puțin, să mă duc la alergare, să mă duc la sală. Și așa, ușor, ușor, încerc să-mi fac o rutină.

- Unde te afli acum?
- Momentan sunt la de două ori pe săptămână. Dacă fac de două ori pe săptămână, mă bucur, dacă fac de trei ori e extraordinar. Evident, nici nu trag de mine excesiv pentru că am tras toată viața și nu ăsta e scopul, dar ușor, ușor sunt sigură că în timp îmi voi face și mai bine rutina asta și îmi va intra din nou în sânge mișcarea pur de plăcere și pentru sănătate, până la urmă, că e benefic.

- Revenind un pic, că ai atins acest aspect în ce ai spus mai devreme, tenisul este un sport solitar, parcă e mai solitar acum, din punctul meu de vedere...
- Față de?

- Față de anii 90, să spunem, la începutul anilor 2000, acum unii dintre jucători, jucătoare, au echipe, se izolează mai mult. Mă gândeam cum era turneul de la București, când era sala plină de spanioli, de argentinieni, erau toți împreună, mâncau, glumeau, mergeau peste tot. Acum nu știu dacă mai e așa, aș zice că nu. Tu cum ai gestionat această solitudine de la un moment dat încolo? Crezi că ține și de fire?
- Sigur, ține și de fire, sunt mai multe aspecte. Eu am fost mereu introvertită, am fost obișnuită să fiu singură, adică nu prea am fost învățată cu a fi constant într-un grup. Din contră, în adolescență, apropo de ce spuneam, ce am învățat și așa a fost, tocmai, să nu stau prea mult cu ceilalți tineri, copii, să am grijă să mă culc la ora aia, că mâine am antrenament și adevărul este că și astăzi, deși azi clar vreau socializare și pentru că după 10-11 ani de mers singură aproape săptămână de săptămână, eu nu știu cum am reușit...

- Să reziști singură?
- Da, efectiv, probabil că eram atât de determinată și atât de setată pe să-mi reușească lucrurile pe care mi le doresc, încât am găsit resursele, dar este foarte greu să călătorești singur atâta timp, plus presiunea competiției, antrenamentelor, e greu și sincer mi s-a umplut paharul ăsta. Alt motiv pentru care am simțit că e timpul să schimb, să aloc mai mult timp pentru persoana Raluca, pentru că aveam rezultate, totul era bine, dar în același timp simțeam că nu am și eu cu cine să le împart. Premiile din dublu nu-mi permiteau să iau pe cineva cu mine, ăsta e adevărul și să mai și poate strâng niște bani în momentul în care mă las, să nu stau tot așa cu stresul de azi pe mâine. Nici nu e ca și cum vai, ce sumă am strâns, dar măcar sunt liniștită cât de cât.

18finale ITF la simplu a disputat Raluca, reușind să câștige 11, cea mai importantă la Marsilia 2009, turneu de 100.000 de dolari

„Noi și alte națiuni ne uităm cu invidie sau să moară și capra vecinului”

- În concluzie?
- Cred că ține și de persoană, pentru că eu și acum, deși caut socializare și simt că am nevoie de oameni, am nevoie și de timp singură și îmi place să fiu uneori singură. Eu cu ale mele, să mă gândesc, dar nu toată lumea e așa. Sau cred că din ce în ce mai puțină lume e așa și legat de ce ai spus tu cu spaniolii și argentinienii, asta mi se pare că depinde foarte mult și de mentalitatea cu care ai crescut.

- Într-adevăr.
- Pentru că și în ziua de azi mă uit la spaniole, cât de unite sunt și inclusiv două dintre foste jucătoare, Arantxa Parra Santonja și Silvia Soler, ele sunt acum antrenoare pentru următoarea generație. Anabel Medina, Conchita Martinez, și ea fostă mare jucătoare, sunt implicate. Acolo altfel se întâmplă lucrurile. Ei cresc cu sentimentul ăsta de unitate și își doresc să fie aproape unii de alții. Noi și alte națiuni, nu zic că doar noi suntem, știi cum e, ne uităm cu invidie sau să moară și capra vecinului. Păi, mă, frate, uite, dacă reușește el, și tu te uiți la el și ești împreună cu el, nu înseamnă că o să reușești și tu într-o zi?

- Așa e.
- Ceea ce, de fapt, s-a și întâmplat cu generația noastră. Că toată lumea întreabă, dar cum ați fost generația asta și mai ales în România, că n-aveți condiții? Păi fix așa, efectiv, ne-am tras una pe alta, ne-am dorit toate foarte mult. N-a fost niciun sistem care să ne ducă la rezultatele astea. Ne-am dorit foarte mult noi, individual, fiecare dintre noi, plus familiile noastre și apropo de faptul că am fost prima, vezi că se poate? Păi parcă ai și tu altă motivație, altă tragere de inimă. Reușește una, și a doua, și mai vin încă trei după și tot așa.

+6 FOTO

31de finale ITF la dublu are în palmares Olaru, 15 câștigate, 16 pierdute, între 2004 și 2017

- Se va mai repeta în curând o generație de genul ăsta? Pentru că pare că a fost ceva aproape miraculos. Mereu erați 5-6-7 pe tablou, că venea una din calificări, mai lipsea alta, că era accidentată, dar revenea la anul sau ceva de genul ăsta, dar mereu era acolo un nucleu la simplu, la dublu, românce peste tot.
- Plus Simona, care a depășit toate așteptările oricui, cred. Nu știu dacă se va mai repeta. Am mai fost întrebată chestia asta, nu, n-am un glob de cristal să văd. Ce mă bucură pe mine este că astăzi, față de acum 20 de ani, când începeam eu cumva și mă ridicam, sunt mult mai mulți oameni în România care știu tenis, au trăit asta, au fost la turnee cu jucătoarele astea, au văzut, au niște experiență în spate și atunci, șansele cresc să apară și alți jucători.

Dacă ai cunoștințe, îndrumători și oameni care își doresc să perpetueze cumva cunoștințele și rezultatele în sport, atunci sunt mari șanse. Rămâne problema financiară, clar, pentru oricine. Pentru că tenisul este foarte scump, așa că vom vedea
– Raluca Olaru

- Revenind un pic la călătorii, spuneai că folosea acel timp pentru tine, să mai faci alte lucruri, să citești sau să faci un sudoku, o integramă, lucruri care să-ți pună și mintea în mișcare. Ai putea să reiei acest ritm pentru a însoți un jucător sau jucătoare în calitate de antrenoare?
- Momentan nu sunt pregătită pentru o implicare totală, cu călătorit tot anul. Nu știu ce va rezerva viitorul. Chiar nu îmi pun bariere sau limitări. Încerc pe cât posibil să fiu foarte atentă la ce dorințe am, ce mi-ar face plăcere, ce aș vrea, să explorez lucruri noi. E un moment la care visam, știi, după ce o să mă las de tenis, lasă că o să fac eu aia și abia aștept și nu știu ce... N-a fost deloc ușor în prima parte, n-a fost deloc cum imaginam sau cum alții și-ar putea imagina. Este foarte grea trecerea, cu foarte multe schimbări, extrem de multe și asta necesită timp să te ajustezi.

- Și te-ai ajustat?
- Acum simt că sunt din ce în ce mai liniștită, mă adaptez, îmi găsesc locul, să spunem, și sunt foarte entuziasmată că am timp acum și pot să încerc lucruri și, de asta zic, sunt atentă la ce-mi place, ce mi-aș dori și încerc pe cât posibil să iau deciziile în funcție de asta. Adică să mă ascult, dar în același timp să încerc, ca să pot să iau cea mai bună decizie, pentru că nu știu, e ca și cum încep ceva de la zero. Într-adevăr, momentan activez, să zicem, tot în zona asta, dar cu lucruri noi fiecare, și antrenoratul și comentariul, chiar dacă sunt în legătură cu tenisul, evident cer niște abilități noi sau diferite și da, stau așa, cu ochii deschiși.

- Dar călătoriile, pur și simplu?
- În primul an nu voiam să aud de călătorii nici pentru vacanță, îmi era foarte greu, numai ideea să îmi fac bagajul... mă teroriza efectiv. Am plecat foarte puțin în primul an, anul acesta, al doilea, deja sunt mai entuziastă la plecări de toate genurile. Am fost și la niște turnee cu câteva sportive din cadrul clubului unde antrenez.

Momentan nu simt că e momentul bun să mă implic full-time în chestia asta. Ar suna bine pe hârtie. Multe lucruri ar suna bine pe hârtie, dar nu e încă timpul
– Raluca Olaru

- Apropo de trecerea înspre comentariu tv, ai făcut și interviuri pe teren la unele turnee, cum e să treci de partea cealaltă și după aceea, ce întrebare te-a enervat cel mai mult din cele care ți s-au pus?
- Mereu mi-a plăcut, am fost atrasă de partea asta și în timp ce jucam avut mici colaborări de-a lungul timpului. La un moment dat am scris niște articole despre tenis, în pandemie, câteva interviuri video cu câteva dintre jucătoare. Am mai fost ca invitat la comentariu de câteva ori. Mereu m-a atras zona asta pentru că sunt o fire destul de analitică și apoi îmi plac poveștile, să aflu de la oameni chestii. Mi se pare că fiecare om e un univers întreg, așa, în sine și că și îmi place ideea de a afla lucruri de la ceilalți oameni, ei cum au trăit, cum gândesc. Jobul ăsta, bine, comentariul e mai pe analiză, intervievatoare deja mi se pare că se îndreaptă spre jurnalist, care acoperă partea de poveste și de a afla lucruri interesante de la persoana din fața mea. Deci cred că m-am integrat bine, aș zice, îmi place, îmi doresc să continui cu chestia asta.

- Și care era întrebarea enervantă?
- M-am enervat de câteva ori în carieră, de câteva ori bune, mai ales că, din păcate, în România, din punctul meu de vedere, încă nu sunt mulți oameni cu adevărat pregătiți în domeniul ăsta și nu mi-e rușine să o spun tocmai eu, cumva activând acum aici, chiar sunt serioasă și îmi dau interesul și știu cum e să fii de cealaltă parte și se pune o întrebare din aia de zici, ce caută, mă, persoana asta aici? Sunt genul care îmi doresc ce fac, orice ar fi acel ceva, să-l fac bine. Și atunci m-am enervat de câteva ori. Îmi amintesc câteva.

- Așa...
- Eram la Roland Garros, în anul în care am făcut sferturi la dublu și după meciul din turul doi, le bătusem pe niște favorite, Babos cu Hlavackova, victorie super pentru noi și la interviul de după erau trei jurnaliști români, cred, pune fiecare niște întrebări și la un moment dat, la sfârșit, unul dintre ei, pe care nu-l cunoșteam, nu-l mai văzusem, îmi zice: Și ce poți să ne spui despre următoarele adversare și eu îi zic: „Te rog, nu-mi spune cu cine jucăm” și el fix în secunda imediat următoare, îmi spune cu cine jucăm. Și eu am rămas mască efectiv, nu mai știu exact ce am zis, dar m-am enervat, i-am spus, domnule, dar nu e ok, cum e posibil? Adineaori te-am rugat frumos, nu părea să-i pese prea mult, mă rog, și-a cerut scuze, dar mi s-a părut foarte nepotrivit.

- Și alta?
- Eram la Wimbledon, asta mai recent, cred că tocmai pierdusem la dublu, deci clar nu eram în cea mai bună formă și chiar fusese un meci cam slab pentru mine și la fel, un domn pe care nu-l cunoșteam mi-a pus o întrebare despre meci, după care a început să mă întrebe de Serena Williams, de nu mai mai știu cine, și eram la modul eu curând după meci, adică abia se terminase, nu știu, probabil făcusem un duș, de obicei, cam asta e rutina. Faci un duș, faci stretching și după aia faci presă și nu, nu înțelegeam. Și erau și cancaniste ușor întrebările și zic băi, mă întrebi de meci sau? Pe astea mi le-am adus aminte.

- Hai să ne întoarcem atunci la chestii, voiam să te întreb și de o întâmplare amuzantă din timpul carierei, o caraghioșenie, o trăznaie, orice.
- Mi-am luat o minge în spate o dată, de am crezut că acolo rămân. La US Open, la antrenament, nu la meci, de la Olga (n.r. Savchuk), cu ea jucam atunci. O dată mi-am luat o minge și în nas la meci dintr-un smash, Michaela Krajicek era adversara, eu la fileu, ea la fileu, în fața mea, smash pe mine, în nas îți dai seama? Acum mă amuz, că na, n-am pățit nimic (râde).

- Bun, trecem la lucru serios atunci, uitându-te în continuare la tenis, cum crezi că s-a schimbat în acești 20-20 și ceva de ani de când ai început și cât de mult influențează și în ce măsură tehnologia?
- Păi, e clar că s-a schimbat foarte mult, mult mai rapid jocul, jucători mult mai bine pregătiți fizic, și fete, și băieți. Din păcate, era clară direcția, era clar că aici se îndreaptă. E mult mai multă putere, joc în forță și mai puține elemente de variație tactică, lucruri care mie îmi plăceau foarte mult. Ocazional le mai vezi, sunt câteva jucătoare care mai folosesc, dar, per total, direcția clar este una de joc în forță, mingi mult mai razante și cine e mai puternic, mai bine pregătit fizic cumva are automat mai multe șanse de reușită, din punctul meu de vedere.

N-am fost niciodată vreo forțoasă și atunci clar preferam și eram bună la unghiuri, la slice-uri, scurte și mi se pare mai frumos jocul cu elementele astea de variație
– Raluca Olaru

- Tehnologia a ajutat la acest progres? Mă refer la lucruri de la pantofi, rachete și apoi și schimbările de regulament. A apărut acest hawk-eye live care elimină niște momente de joc care apăreau și uneori puteau stârni și anumite controverse, discuții. Spre asta ne îndreptam, era normal să se întâmple așa?
- Nu știu dacă tehnologia a făcut ceva apropo de pantofi și rachete, nu știu ce să zic, cred că mult mai mult pregătirea fizică îmbunătățită. În lumea de azi îți găsești informația oricum mult mai ușor. Și sunt mai mulți oameni specializați în zona asta, nu doar în România, în lume. Și atunci automat sportivii pleacă de mici cu o bază mult mai bună, fizică, pe care e mult mai ușor să construiești și să dezvolți mai târziu. Legat de hawk-eye, mie mi se pare interesant. Nu pot să zic că a schimbat jocul în sine, e un element de entertainment până la urmă pentru spectatori. Într-adevăr, pentru sportivi poate e mai ușor, că scapi de niște momente în care ai impresia că arbitrul n-a văzut bine. Nu mi se pare un un element major.

- Altă inovație tehnologică însă?
- Mi s-a părut foarte bună regula de la US Open, cu posibilitatea să revezi video sau arbitrul să revadă video, chiar mă uitam la finala de dublu, cred că chiar tu comentai, și a fost fix la minge de meci. Acea situație în care nimeni n-a văzut, doar arbitrul, a strigat că Liuda (n.r. Lyudmyla Kichenok) a lovit mingea de două ori cu racheta, nici măcar ea nu-și dăduse seama, sunt sigură că nu protesta altfel. Și am putut revedea și noi de acasă, pe televizor, reluarea video în care se vedea clar, într-adevăr cu încetinitorul, că mingea s-a lovit de două ori de racheta ei. Și la minge de meci, de turneu, de US Open!

- Și discuțiile cu antrenorul?
- Mi se pare bine, pentru că e un sport extrem de greu și de solitar și ai nevoie de suport și în atâtea alte sporturi antrenorul are posibilitatea să-ți transmită niște informații. De ce să nu permiți acest lucru și în tenis? Mi se pare de foarte de bun augur.

- Deci dacă ai juca, acum ți-ar prinde bine?
- Da, absolut!

- Să fie un antrenor mai pisălog sau? Tatăl lui Tsitsipas cred că nu ți-ar plăcea, să vorbească încontinuu...
- Nuu! Uneori sunt eu la comentariu și aud câte un antrenor care vorbește non-stop și mă gândesc: Doamne, dar cum? Dar depinde de la persoană la persoană. Sunt sportivi care de asta au nevoie, eu eram în categoria vorbește mai puțin, dă-mi niște informații clare, dar nu taca-taca-taca, și mai ales încurajează-mă mai mult. Și să am eye-contactul până la urmă.

- Cum vezi apariția acestor sporturi care au așa, o anumită legătură cu tenisul, gen padel, pickleball etc? Citeam că poate fi mai productiv pentru cineva care are un club să construiască și întrețină infrastructura pentru padel, spre exemplu.
- Nu m-am gândit la asta. Cred că e o evoluție naturală și eu văd multe beneficii. Personal nu prea am jucat, am încercat padel mai de mult. Într-adevăr, e mult mai ușor să faci niște terenuri și să le întreții și atunci faci mai multe și mai multă lume vine și se creează un bulgăre, dar e mult mai ușor fizic pentru corp. Pentru cel care practică tenisul, și asta spun acum, după ce m-am lăsat, n-am prea mai jucat, joc așa, de câteva ori pe an și nu știu, mi se pare pentru genunchi, încheieturi, spate, un sport costisitor pentru corp. Adică eu, de exemplu, nu joc dacă nu mă încălzesc și am doar 35 de ani, nu sunt la o vârstă mai înaintată.

- Pickleball?
- Am auzit prima oară de pickleball, când încă nu era la nivelul la care astăzi, de la un cuplu de oameni mai în vârstă, pasionați de tenis, din Indian Wells, s-a nimerit ca acum vreo 10 ani să stau la ei, primeau sportivi în housing. M-am împrietenit foarte bine cu cuplul respectiv. Mă gândesc cu drag mereu la ei.

- Și cum ai ajuns la pickleball?
- Mi-au spus prima oară că „Noi jucăm pickleball, ne place și tenisul, jucăm”, erau abonați, dar, la fel, ziceau că e greu și mai nou e pickleball-ul. Și zic ce e asta, cum se joacă? Mi-au explicat, mi-au arătat și ziceau că e mult mai ușor să joace, că e o mișcare care ajută corpul. Repet, e bine să faci mișcare, dar în niște limite OK, nici să fie prea riscant pentru corp, mai ales după o vârstă. Legat de cât amenință tenisul, atâta timp cât premiile sunt cât de mari sunt în ziua de azi la simplu, că la dublu nu (râde), eu sunt convinsă că o să fie în continuare lume care vrea să joace tenis și să facă de performanță. Deci nu cred că se exclud neapărat, ci dimpotrivă, cred că pot merge mână în mână.

„Îmi place mult Ons Jabeur, mi se pare interesantă Sabalenka, fiindcă e deschisă cu jucătoarele”

- Cine sunt jucătoarele care-ți plac în momentul de față? Și jucătorii?
- Clar, îmi place mult de Jabeur. Bine, acum momentan nu prea joacă, e un an greu pentru ea, dar ca idee, și ca jucătoare, și ca persoană o admir și o respect. Mi se pare interesantă Sabalenka, e un stil diferit față de al meu, și de joc, și de personalitate, dar o admir. Îmi place faptul că e mai deschisă decât multe jucătoare și că nu se teme să fie ea și asta îmi place foarte mult. Și are un joc, adică clar e una dintre cele mai bune jucătoare. Eu o știu, am prins-o de la început de tot, am jucat un 100.000 la un moment dat, la Sankt Petersburg, și ea atunci cumva răzbea, nu știu cât era, 200 și ceva la simplu, și m-am antrenat de câteva ori fix pe teren cu ea, că era indoor, nu era multe terenuri, jucam patru pe teren și de atunci am văzut ce lovituri în forță are și din prima cumva, wow, impresionat!

- Și la masculin?
- Îmi place că în sfârșit e o trecere, era nevoie. Eu personal nu sunt foarte fană Djokovic, îmi place Sinner, clar, are un joc foarte agresiv. Alcaraz, îmi place, nu știu, e simpatic, îți place să te uiți la el. E și muncitor, îți vine și cu niște lovituri tot așa, incredibile. Și vorbește cu o foarte mare pasiune. Și parcă e un copil când îl auzi la interviuri. Îmi place de el.

- Dacă ar fi să schimbi o regulă în tenis, care ar fi?
- Calendarul!

- Cred că n-ai nicio șansă.
- Clar.

- Spuneai când călătoreai că aveai o valiză cu cărți. Mai citești la fel de mult sau citești mai nuanțat? Pomeneai la un moment dat de cărți de dezvoltare personală, de autocunoaștere. Ai rămas în zona asta?
- Sunt în continuare pasionată de cărți și am, și îmi cumpăr mereu. E o plăcere să intru într-o librărie și să mă uit, să mă plimb, să frunzăresc, să văd ce mă atrage și automat mereu ies cu ceva în mână. Însă recunosc că, de când cu pandemia și cu, să zicem, un nivel mai crescut de anxietate, care a ținut niște ani, abia acum simt că se diminuează semnificativ, am citit mult mai puțin. La un moment dat nu mai puteam. Ajunsesem, într-adevăr, să citesc predominant dezvoltare personală, ceva din categoria asta și creierul meu nu mai putea. Recent, de vreun an, șase luni am reînceput să citesc romane, beletristică, povești.

- Asta mă gândeam să-ți sugerez.
- Nu citesc mult încă. Înainte aveam o rutină foarte bine pusă la punct. Citeam în fiecare seară înainte de culcare, indiferent că citeam o pagină, 10, nu știu, până mă lua somnul ca lumea, dar citeam. Cu pandemia n-am mai putut și mi-a ieșit din rutină și chiar îmi doresc să reiau. E pe listă acolo undeva să reintroduc să citesc seara zilnic.

- Te-ai mai împrietenit cu rețelele sociale? Spuneai la un moment dat că nu prea îți vine să postezi...
- M-am mai împretenit față de anii trecuți. E o luptă, o bătălie așa, în mine, legat de asta, pentru că pe de o parte, asta e lumea în care trăim și nu poți să negi asta, ori te integrezi, ori ai de pierdut, cred, dar e prea mult. Nu știu, mie nu-mi place deloc ce se întâmplă. Faptul că toată lumea stă cu ochii în telefoane... Eu, de exemplu, pe Instagram activez, m-a atras inițial când mi-am făcut cont. Atunci nu postam, dar mi se părea foarte interesant să urmăresc lucruri sau categorii de lucruri care îmi plac, de la chestii cu citate motivaționale, mereu mi-a plăcut partea asta, la chestii de design, arhitectură sau design interior, sunt atrasă de lucrurile astea. Clar, tenis.

+7 FOTO

- Și ce s-a schimbat?
- Acum, de când cu chestia asta în care automat îți bagă acolo sugestii și lucruri pe care nu le urmărești, te fură efectiv, și pe mine mă fură, deși sunt total împotrivă. Deci îți dai seama cât de grav e (râde). Clar sunt beneficii, 100%, am aflat foarte multe lucruri interesante citind chestii și în ziua de azi observ că foarte multă lume a început să vorbească de experiența personală. Lucruri mai personale și procesele prin care au trecut, e un fel de a da sfaturi, dar din experiența ta și asta face foarte multă lume. Deschid aplicația și toată lumea îți spune ceva. Multe lucruri mă pot ajuta sau m-au ajutat în trecut, dar momentul în care vezi doar asta, efectiv, creierul e suprasolicitat.

- Ce îți displace, concret?
- Eu sunt genul mai privat. Nu-mi place să postez și am o foarte mare dificultate aici să postezi chestii non-stop din viața ta. Principiul meu e că viața mea e pentru mine, viața ta e pentru tine ș.a.m.d. Ok, da, dacă ești o persoană publică sau semipublică, cum sunt, de exemplu, se extinde puțin plaja, mai postezi lucruri legate de activitatea ta sau poți fi mai vocală, dar tot mi se pare că ce e prea mult strică până la urmă și atunci încep să găsesc un echilibru. Nu știu dacă merge sau nu, între a fi totuși cumva în pas cu moda și să mă adaptez la lumea în care trăim și a nu lăsa să fie ceva care mă consumă până la urmă.

Interviul GSP cu Raluca Olaru integral

- Și pe final, niște întrebări scurte, de genul da sau nu. Mic dejun sau cină?
- Mic dejun!

- Culoarea momentului preferată pentru tine?
- Galben.

- Dimineață sau seară?
- Seară.

- Roger Federer sau Rafael Nadal?
- Roger Federer. E simpatic și Rafa, dar...

- Sinner sau Alcaraz?
- Maybe Alcaraz.

- Sabalenka sau Swiatek?
- Sabalenka.

- Rever sau forehand?
- Dacă e vorba de mine, forehand.

- Zgură sau hard?
- Zgură, să zicem...

- Filme sau seriale?
- Filme.

- Europa sau alt continent?
- Depinde.

- Jocuri Olimpice sau BJK Cup?
- Greu... Ambele.

- Tăcere sau conversații?
- Depinde de moment.

- Vară sau iarnă?
- Vară.

- Casual sau elegant?
- Ambele.

- Machiaj sau fără?
- Ambele.

- Mulțumesc mult!