)
Articol de Luminița Paul - Publicat miercuri, 20 noiembrie 2024 14:19 / Actualizat miercuri, 20 noiembrie 2024 14:56
Poate din cauza obscurității din arena cu 11.000 de locuri, poate grație importanței momentului, nu știu exact, dar am avut o senzație ascuțită de intimitate marți, după miezul nopții. Ca și cum vorbind acolo, în zona luminată, lângă fileu, Rafael Nadal era acasă, într-un living enorm și totuși cald, primitor.
Despărțindu-se de tenisul competițional, cu un discurs simplu, în care cuvântul „gracias” s-a auzit de nenumărate ori, a închis o epocă. Atât de mult a însemnat prezența lui în tenis, în sport, întinzând tentacule prietenoase către alte fragmente alte societății.
De la adolescentul cu plete la tatăl pe al cărui chip s-au desenat riduri unice (a avut mereu, din copilărie, gestul acela de a ridica sprânceana stângă în timp ce vorbea 🙂).
Sunt un pic mai mult de 20 de ani de când începuse să se vorbească despre el cu semne de exclamare alăturate. La început, sincer, m-am întrebat de ce ar ține cineva cu el când exista Roger Federer, cu eleganța și eficiența tenisului său, cu prezența felină și totuși puternică pe teren. Apoi, în scurt timp, am înțeles. Și de aceea nu întotdeauna pun preț pe primele impresii, pot fi înșelătoare.
Pentru că, la fel de sincer, nu cred că am mai văzut un jucător care să transmită pe teren atât de vie, vibrantă pasiune. Energie molipsitoare, dăruire față de sportul său, încăpățânare de a lupta până la capăt, indiferent de scor. Un amestec de senzații atât de fosforescente încât nu puteau lăsa indiferent pe aproape nimeni dintre cei care urmăresc tenisul. Consecința surprinzătoare, poate, e că el, un spaniol, a ajuns să fie iubit și aclamat la Paris, în miezul fierbinte al zgurii.
E greu să alegi momente, sunt prea multe. La capătul dureros este, pentru mine, finala de la Australian Open 2012, de aproape 6 ore, la capătul căreia și el și Novak erau consumați fizic până la os. La cel luminos, tot de la Australian Open, cea din 2022, întoarsă incredibil în fața lui Daniil Medvedev, o mostră definitivă a competitivității lui.
Ar mai fi multe de spus, dar nu-mi amintesc să fi auzit, citit, șoptit ceva sau pe cineva vorbindu-l de rău. În primul rând, ca persoană. A fost și va rămâne mereu, cum spunea chiar el azi noapte, băiatul simplu dintr-un oraș mic din Mallorca.
Și în același timp eroul, Superman-ul câtorva generații amestecate. Cu el și Roger retrași, da, se termină o eră. Dar emoțiile trimit ecouri și fiori încă mult timp de acum înainte.
Așa că spun și eu, la final, Gracias, Rafa! Por todo.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
