Articol de Marian Ursescu, Luminiţa Paul, Cristi Preda (foto) - Publicat miercuri, 06 august 2008 00:00
Estera Dobre luptă cu patru şuruburi în umăr, dar trage tare la antrenamente pentru că "altfel simt că mă păcălesc pe mine însămi"
De ce ar face o fată lupte? Estera Dobre (21 de ani) are răspunsul pentru ea. "Cred că am fost născută să fac sport. De mică am fost energică. Multă lume spune că luptele se potrivesc mai degrabă băieţilor, dar mie mi se pare că e un sport al inteligenţei". Micuţă de statură, cu ochii verzi care sclipesc încontinuu, pare o fată ca oricare alta. Pînă cînd îşi încordează puţin braţul. Atunci vezi că nu degeaba e atît de serioasă şi de dedicată la antrenamente. Tăria ei nu stă însă doar în muşchi. "Îmi plac luptele pentru că sînt un sport complex. Cer calităţi fizice şi psihice: plasament, forţă, viteză, mobilitate. E luptă pură, şi cu mintea, şi cu trupul", explică ea.
Ghinion după succes
Vicecampioană europeană anul trecut, la Sofia, Estera a avut la puţin timp după un ghinion teribil. S-a accidentat rău la umăr în timpul unui concurs organizat chiar în România. S-a operat şi i s-au implantat patru şuruburi de titan, după care a stat opt luni departe de saltea. "Sînt conştientă că sînt acolo, dar nu le simt", spune sportiva. De aceea, ia calificarea la JO şi concursul olimpic drept un nou început. "Olimpiada e cel mai înalt prag pe care îţl poţi atinge în carieră. Aici se poate întîmpla orice. Îmi doresc să fac un rezultat bun, dar luptele sînt imprevizibile, mai ales la fete. Ele nu sînt pe aceeaşi linie mereu, sînt mai labile decît băieţii. Poate atunci va fi însă ziua mea bună", speră Estera.
Prin forţele ei
A învăţat să se descurce singură de mică pentru că provine dintr-o familie cu 17 copii, 11 fete şi 6 băieţi, ea fiind a zecea născută. Cel mai mare frate are 36 de ani, iar mezina 10. "Ne-am obişnuit să ne realizăm singuri. Nu sîntem o familie dezorganizată. Şi tata a muncit şi tot ce a făcut a fost prin forţele lui. N-aşteptăm să primim nimic de la nimeni. Aşa am fost crescută. Şi la antrenamente dacă lucrez în plus, ştiu că o fac pentru mine. Altfel mă păcălesc singură". S-a născut la Rîmnicu Vîlcea, de unde e tatăl ei, dar, pentru că mama e bănăţeancă, la 12 ani s-a mutat împreună cu familia la Jimbolia. Acolo a descoperit-o antrenorul Cornel Dobîrcău. Acum e legitimată la Sf. Gheorghe, unde lucrează cu Matefi Arpad, iar la lotul naţional cu Daniel Ioniţă.
Face lupte doar de 6 ani. Cînd o întrebi, socoteşte în gînd, apoi se descoperă un pic uimită. "Chiar, şase ani. Ce repede au trecut! Nu mi-am dat seama că sînt atîţia!". Şase ani în care a crescut ca în poveste, a muncit, a avut ghinion, a urcat pe podium, a trăit experienţe noi. Iar timpul îi poate rezerva încă foarte multe. Poate chiar la Beijing. Începutul cel nou al Esterei.
Linişte în natură
Ce-i place Esterei să facă? "Caut locuri liniştite, la munte, o pădure. Niciodată nu mă plictisesc în natură. Cînd eram mică, mergeam pe deal şi stăteam ore întregi privind în jurul meu. Veneam acasă şi mătuşa mea mă întreba ce am făcut. Nu puteam să-i spun că am stat şi m-am uitat la cer, la copaci, la iarbă. Nu m-ar fi crezut, aşa că inventam ceva. Oricum, eu caut întotdeauna ceea ce e bun într-un loc, nu răul. Sînt o fire mai singuratică", mărturiseşte sportiva.
"Prefer realitatea"
Îi place Beijingul şi ar sta un an-doi în China "pentru că mi-ar plăcea să aflu mai multe despre lumea lor, despre cultura şi civilizaţia lor. Au multă răbdare, fac lucrurile cu migală". Cînd are timp, deseori se afundă în citit, dar numai cărţi de călătorie, despre civilizaţii diverse sau istorice. "Nu-mi place ficţiunea", spune abrupt Estera. Înseamnă că nici filmele. "Nu, mă plictisesc. Prefer realitatea pură".la antrenamente.
Estera Dobre luptă cu patru şuruburi în umăr, dar trage tare la antrenamente pentru că "altfel simt că mă păcălesc pe mine însămi"
De ce ar face o fată lupte? Estera Dobre (21 de ani) are răspunsul pentru ea. "Cred că am fost născută să fac sport. De mică am fost energică. Multă lume spune că luptele se potrivesc mai degrabă băieţilor, dar mie mi se pare că e un sport al inteligenţei". Micuţă de statură, cu ochii verzi care sclipesc încontinuu, pare o fată ca oricare alta. Pînă cînd îşi încordează puţin braţul. Atunci vezi că nu degeaba e atît de serioasă şi de dedicată la antrenamente. Tăria ei nu stă însă doar în muşchi. "Îmi plac luptele pentru că sînt un sport complex. Cer calităţi fizice şi psihice: plasament, forţă, viteză, mobilitate. E luptă pură, şi cu mintea, şi cu trupul", explică ea.
Ghinion după succes
Vicecampioană europeană anul trecut, la Sofia, Estera a avut la puţin timp după un ghinion teribil. S-a accidentat rău la umăr în timpul unui concurs organizat chiar în România. S-a operat şi i s-au implantat patru şuruburi de titan, după care a stat opt luni departe de saltea. "Sînt conştientă că sînt acolo, dar nu le simt", spune sportiva. De aceea, ia calificarea la JO şi concursul olimpic drept un nou început. "Olimpiada e cel mai înalt prag pe care îţl poţi atinge în carieră. Aici se poate întîmpla orice. Îmi doresc să fac un rezultat bun, dar luptele sînt imprevizibile, mai ales la fete. Ele nu sînt pe aceeaşi linie mereu, sînt mai labile decît băieţii. Poate atunci va fi însă ziua mea bună", speră Estera.
Prin forţele ei
A învăţat să se descurce singură de mică pentru că provine dintr-o familie cu 17 copii, 11 fete şi 6 băieţi, ea fiind a zecea născută. Cel mai mare frate are 36 de ani, iar mezina 10. "Ne-am obişnuit să ne realizăm singuri. Nu sîntem o familie dezorganizată. Şi tata a muncit şi tot ce a făcut a fost prin forţele lui. N-aşteptăm să primim nimic de la nimeni. Aşa am fost crescută. Şi la antrenamente dacă lucrez în plus, ştiu că o fac pentru mine. Altfel mă păcălesc singură". S-a născut la Rîmnicu Vîlcea, de unde e tatăl ei, dar, pentru că mama e bănăţeancă, la 12 ani s-a mutat împreună cu familia la Jimbolia. Acolo a descoperit-o antrenorul Cornel Dobîrcău. Acum e legitimată la Sf. Gheorghe, unde lucrează cu Matefi Arpad, iar la lotul naţional cu Daniel Ioniţă.
Face lupte doar de 6 ani. Cînd o întrebi, socoteşte în gînd, apoi se descoperă un pic uimită. "Chiar, şase ani. Ce repede au trecut! Nu mi-am dat seama că sînt atîţia!". Şase ani în care a crescut ca în poveste, a muncit, a avut ghinion, a urcat pe podium, a trăit experienţe noi. Iar timpul îi poate rezerva încă foarte multe. Poate chiar la Beijing. Începutul cel nou al Esterei.
Linişte în natură
Ce-i place Esterei să facă? "Caut locuri liniştite, la munte, o pădure. Niciodată nu mă plictisesc în natură. Cînd eram mică, mergeam pe deal şi stăteam ore întregi privind în jurul meu. Veneam acasă şi mătuşa mea mă întreba ce am făcut. Nu puteam să-i spun că am stat şi m-am uitat la cer, la copaci, la iarbă. Nu m-ar fi crezut, aşa că inventam ceva. Oricum, eu caut întotdeauna ceea ce e bun într-un loc, nu răul. Sînt o fire mai singuratică", mărturiseşte sportiva.
"Prefer realitatea"
Îi place Beijingul şi ar sta un an-doi în China "pentru că mi-ar plăcea să aflu mai multe despre lumea lor, despre cultura şi civilizaţia lor. Au multă răbdare, fac lucrurile cu migală". Cînd are timp, deseori se afundă în citit, dar numai cărţi de călătorie, despre civilizaţii diverse sau istorice. "Nu-mi place ficţiunea", spune abrupt Estera. Înseamnă că nici filmele. "Nu, mă plictisesc. Prefer realitatea pură".la antrenamente.
)
)
)
)
)
)
)
