Articol de Luminița Paul - Publicat duminica, 22 decembrie 2024, 14:22 / Actualizat duminica, 22 decembrie 2024 15:38
Rafael Nadal (38 de ani), retras din tenis în noiembrie anul acesta, s-a deschis într-o confesiune amplă pentru The Player’s Tribune, dezvăluind lucruri inedite din copilăria sa, expunându-și slăbiciunile și reafirmându-și crezul dintotdeauna: „să îi tratez pe ceilalți cu profund respect”.
„Darul”. Așa se numește confesiunea amplă, emoțională și plină de momente cunoscute, dar și de altele inedite, pe care a oferit-o Rafael Nadal pentru The Player’s Tribune.
Campionul spaniol a traversat în 2024 ultimul an al carierei, una fenomenală, încrustată cu realizări unice, momente de splendoare și de durere, victorii și temeri. Mai multe victorii însă decât temeri.
A disputat ultimul meci, la Malaga, în luna noiembrie, în cadrul turneului final al Cupei Davis, la 38 de ani și 5 luni, pierdut în fața olandezului Botic van de Zandschulp. A avut apoi, la finalul zilei, o festivitate pe care mulți, fani, jucători, jurnaliști, au considerat-o prea modestă pentru statura lui Nadal.
Au fost însă emoții, lacrimi și o ultimă fluturare a palmelor în semn de salut, în tricoul Spaniei, pentru Rafael Nadal. Și multe aplauze. La o lună după, câștigătorul a 22 de trofee de Grand Slam a lăsat această mărturie extinsă. Despre lecții, bucurii, suferințe, provocarea mintală și moștenirea pe care o lasă sportului pe care l-a practicat cu o pasiune rar întâlnită. Mai degrabă unică.
Redăm textul în întregime mai jos.
Când eram tânăr, am învățat o lecție pe care încă o am în minte
„Nu știu exact ce vârstă aveam, dar cred că în jur de 12 ani. La acea vârstă, îmi plăcea să merg la pescuit. Iubesc marea, pentru că sunt din Mallorca, iar în cazul meu marea face parte din viața mea. Este vorba despre sentimentul de a fi lângă mare, de a sta pe stânci cu familia și prietenii sau pe o barcă - deconectarea și pacea pe care le simți înseamnă ceva special.
Într-o zi, am ieșit la pescuit când aș fi putut să mă antrenez. A doua zi, am pierdut meciul pe care l-am jucat. Îmi amintesc că plângeam în mașină pe drumul de întoarcere acasă, iar unchiul meu, care la acea vârstă fragedă a avut o mare influență asupra mea și care a fost cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc de tenis, mi-a spus: «Este în regulă, este doar un meci de tenis. Nu plânge acum, nu are rost. Dacă vrei să pescuiești, poți să pescuiești. Nicio problemă. Dar vei pierde. Dacă vrei să câștigi? Dacă vrei să câștigi, atunci trebuie să faci mai întâi ceea ce trebuie să faci».
A fost o lecție foarte importantă pentru mine. Dacă oamenii mă văd ca fiind perfecționist, atunci asta vine de la acea voce interioară care mă striga în drumul spre casă cu mașina. Vocea nu m-a părăsit niciodată. Într-o zi, pot fi la mare. Astăzi, și mâine... trebuie să exersez.
Nu am fost un copil care să aibă idoli sportivi
Presupun că are de-a face cu caracterul meu mallorquin. Eroii mei erau oameni pe care îi cunoșteam în viața reală. Dar când aveam 12 ani, am avut ocazia să joc pentru prima dată cu Carlos Moyà. Un coleg spaniol, tot din Mallorca. Campion la Roland Garros și primul jucător spaniol care a ajuns numărul 1 mondial.
Eram atât de emoționat doar să lovesc câteva mingi cu el. A fost o experiență de neuitat, o fereastră către o altă lume. Tenisul se transformase din ceva care era doar pentru distracție - un joc de copii - într-un obiectiv real care devine o meserie. Asta m-a făcut să visez un pic mai mult. Într-o zi, poate voi putea juca la Roland-Garros
Dar durerea este unul dintre cei mai mari profesori ai vieții
M-am accidentat când aveam 17 ani și mi s-a spus că probabil nu voi mai juca niciodată tenis profesionist. Am învățat că lucrurile se pot termina într-o clipă. Nu este doar o mică fisură în picior, este o boală. Nu există leac, doar tratament pentru a o gestiona. Sindromul Mueller-Weiss. Ce înseamnă asta? Treci de la cea mai mare bucurie la a te trezi a doua zi dimineață și să nu poți merge.
Am petrecut multe zile acasă plângând, dar a fost o mare lecție de umilință și am fost norocos să am un tată - adevărata influență pe care am avut-o în viața mea - care a fost întotdeauna atât de pozitiv. «Vom găsi o soluție», spunea el. «Și dacă nu, există și alte lucruri în viață în afară de tenis». Auzind aceste cuvinte, abia am putut să le procesez, dar, slavă Domnului, după multă durere, operații, reabilitare și lacrimi, s-a găsit o soluție și, în toți acești ani, am putut să răzbesc în ciuda bolii.
Tenisul este un sport care te solicită mintal foarte mult, dar sunt multe momente de bucurie pe care nu le voi uita niciodată
Cupa Davis în 2004, Roland Garros în 2005, desigur Wimbledon în 2008. Dar mai sunt și primul meu US Open, și când am închis cercul turneelor de Grand Slam câștigate la Melbourne. Și nu uit acele turnee precum Madrid și Barcelona în țara mea, sau Indian Wells, Miami, sau Cincinnati, unde am câștigat pentru prima dată în 2013, sau frumosul Monte Carlo, sau sentimentul special de la Roma, sau Shanghai și Beijing cu acei fani extraordinari ... Canada, Mexic, Chile, Brazilia, primele mele zile în Buenos Aires ... atât de multe.
Sunt plin de amintiri incredibile. Cu toate acestea, nu te poți opri niciodată din a te forța. Nu te poți relaxa niciodată. Întotdeauna trebuie să progresezi, iar aceasta a fost constanta vieții mele. Să-mi depășesc mereu limitele și să mă perfecționez. Acesta a fost modul în care am devenit un jucător mai bun.
Timp de 30 de ani, imaginea pe care o transmiteam lumii nu a fost întotdeauna ceea ce simțeam în interior
Sincer, am avut emoții înainte de fiecare meci pe care l-am jucat vreodată - nu te părăsesc niciodată. În fiecare seară dinaintea unui meci, mă culcam cu sentimentul că aș putea pierde (și la fel când mă trezeam dimineața!) În tenis, diferența dintre jucători este foarte mică, iar între rivali cu atât mai mult. Când intri pe teren, se poate întâmpla orice, așa că toate simțurile tale trebuie să fie treze, vii. Acel sentiment, focul interior și nervii, adrenalina de a intra pe teren și de a vedea un teren plin, este o senzație foarte greu de descris.
Este o senzație pe care doar câțiva o pot înțelege și ceva ce sunt sigur că nu va mai fi niciodată la fel, acum că mă retrag ca profesionist. Vor mai fi acele momente când voi juca meciuri demonstrative și poate și alte sporturi. Întotdeauna voi concura și voi încerca să dau tot ce pot, dar nu va fi același sentiment ca atunci când mă aflu în fața fanilor într-o arenă.
În cea mai mare parte a carierei mele, am reușit să-mi controlez aceste emoții. Cu o singură excepție
Am trecut printr-un moment foarte dificil, mintal, în urmă cu câțiva ani. Cu durerea fizică eram foarte obișnuit, dar au fost momente pe teren când am avut probleme în a-mi controla respirația și nu am putut juca la cel mai înalt nivel. Acum nu mai am probleme în a o spune. La urma urmei, suntem ființe umane, nu supereroi. Persoana pe care o vezi la centrul terenului cu un trofeu este o persoană. Epuizată, ușurată, fericită, recunoscătoare - dar doar o persoană. Din fericire, nu am ajuns în punctul de a nu putea controla lucruri precum anxietatea, dar există momente la fiecare jucător în care este dificil să îți controlezi mintea, iar atunci când se întâmplă acest lucru este dificil să ai control total asupra jocului tău.
Au fost luni în care m-am gândit să iau o pauză completă de la tenis pentru a-mi curăța mintea. În cele din urmă, am lucrat la acest lucru în fiecare zi pentru a mă simți mai bine. Am învins-o mergând mereu înainte și, încet-încet, am redevenit eu însumi. Lucrul de care sunt cel mai mândru este că poate că m-am luptat, dar nu am renunțat niciodată. Am dat întotdeauna maximum.
Tenisul este, de asemenea, un profesor de viață în sine
De cele mai multe ori, nu câștigi turneul pe care îl joci. Nu contează cine ești, la sfârșitul multor săptămâni, ai pierdut. Viața reală este la fel. Înveți cum să trăiești cu momentele de bucurie și cu cele de durere și încerci să le tratezi la fel. În momentele bune, nu am crezut niciodată că sunt Superman, iar în momentele rele, nu am crezut niciodată că sunt un ratat. Ceea ce te face să crești ca persoană este viața însăși - eșecurile, nervii, durerea, bucuria, procesul de a te trezi în fiecare zi și de a încerca să fii un pic mai bun pentru a-ți atinge obiectivele.
În fond, când totul este spus și făcut, primești ceea ce dai
Sper că moștenirea mea este că am încercat întotdeauna să îi tratez pe ceilalți cu profund respect. Aceasta a fost regula de aur a părinților mei. Când eram copil, tatăl meu îmi spunea mereu: «Să inventezi este greu. Să copiezi este mult mai ușor». Nu vorbea despre tenis. Era despre viață. Uită-te în jurul tău și observă oamenii pe care îi admiri. Cum tratează oamenii. Ce vă place la ei. Comportă-te ca ei și probabil că vei trăi o viață fericită.
Am purtat această lecție cu mine în fiecare meci pe care l-am jucat. Nu am fost alimentat de ura față de rivalii mei, ci de un respect și o admirație profunde. Pur și simplu încercam să mă trezesc în fiecare dimineață și să devin un pic mai bun, pentru a putea ține pasul cu ei. Nu a funcționat întotdeauna! Dar am încercat.... Întotdeauna am încercat.
Timp de mai bine de 30 de ani, am dat tot ce am putut pentru acest sport.
În schimb, am primit bucurie și fericire.
Bucurie și fericire, iubire și prietenie și multe altele....
Cu sinceritate,
Rafa”
)
)
)
)
)
)
)
)
