)
Articol de Marius Mărgărit - Publicat marti, 25 martie 2025 14:04 / Actualizat marti, 25 martie 2025 15:38
În toamna lui 2017, am avut ocazia să văd un meci U17 între naționala lui Sorin Colceag și Luxemburg. N-a fost o sarcină de serviciu, am zis să mai ies din birou, să nu mai scriu despre fotbal fără să-l văd, să-l simt, fără să știu nimic, vorba lui nea Mircea Lucescu.
A fost 0-0, un scor greu de digerat de români, cu liliputanii din Ducat, pe care de obicei îi umileam. Mai ales că jocul a fost la discreția lor. M-a impresionat că adversarii aveau vreo 5-6 jucători, din toate compartimentele, care îi cam luau la mână pe ai noștri, cu tupeu, în toate zonele terenului. Adică, ce naiba, parcă noi eram ăia tehnici, cum să ne dribleze așa luxemburghezii?!
Normal că mi-a trezit curiozitatea, așa că după meci m-am dus să vorbesc cu antrenorul lor, să aflu și eu de unde și cum a apărut acest Luxemburg. Era un neamț, Reinhold Breu, director tehnic, dar și antrenor la federație la ei, de mai bine de 15 ani.
Lasă-ne un comentariu după ce citești acest articol.
Fii parte din comunitatea noastră ca să poți posta comentarii și să accesezi multe alte beneficii.
Intră în cont ca să poți comenta Continuă fără contMi-a explicat simplu că, în 2004, pe când Luxemburg naviga prin preajma locurilor 150-160 din ierarhia FIFA, a venit un nou președinte, un fost jucător, profesionist și antrenor, Paul Philipp. Care a decis să schimbe tot. Adică indiferent de nivel, să nu mai fie echipa aia care doar încearcă să se apere, să nu ia multe, ci să crească jucători cu calitate individuală, pe care lumea, când îi vede, să spună „Wow!”. Și să ajungă să joace un fotbal de calitate.
Disecând jocul României, Breu observa că „da, jucați bine tactic, plimbați mingea, dar sunteți ușor de citit fiindcă nu încurajați creativitatea, jocul unu la unu. Lăsați jucătorii să fie mai creativi, mai liberi!". M-a lovit asta, recunosc. Dar pe atunci, în 2017, Luxemburg urcase deja pe locurile 80 în clasamentul mondial. Nimic întâmplător, un plan bine gândit, care funcționa și continuă s-o facă, chiar dacă a mai căzut vreo 10 locuri la FIFA.
La 8 ani distanță, Mircea Lucescu tot vorbește despre cum România trebuie să domine adversarii prin posesie, prin angajament, prin joc tactic, amintind, de fiecare dată, de perioadele '70 sau '84, care îi sunt atât de dragi. E un fel de înapoi spre viitor, imposibil de realizat.
Spune că e mulțumit de primele 60 de minute cu San Marino, chiar dacă se auzea de pe margine cum tot striga, nemulțumit, dezamăgit, la ai lui. Spunându-le ce și cum să facă, să deblocheze jocul ăla infinit de posesie, posesie, posesie, dar fără creativitate, fără curaj. Să schimbăm jocul, să centrăm. Cui? Că Dudu Georgescu și Cămătaru nu mai joacă demult. Și cu cine, cu liceenii ăia din San Marino!
A mai spus că nu i-a plăcut ultima parte, că băieții au făcut abuz de devieri, de pase din prima. Că ăsta nu e „calcio" care îi place. Mda, aici avem o problemă.
Ei bine, mie chiar mi-a plăcut ultima parte, când „triciolorii" au început să joace, să combine, să dribleze, să arate și partea aia frumoasă a fotbalului. Și nu știu de ce, dar cred că și oamenilor le-a plăcut. Sincer, în prima repriză, am fost la un pas să ațipesc de vreo două ori. De plic-ti-sea-lă!
Dar chiar mi-a plăcut cum au intrat Mitriță, Politic, Alibec, cum Man și-a amintit că poate să fie și incisiv. Nu înțeleg de ce Ianis a continuat să fie atât de șters, de anonim. Dar asta e altă poveste. Da, s-a mai și greșit, n-au ieșit toate, nu a fost un joc „coral", dar a fost mai viu, am văzut ceva, combinații scurte, infiltrări în careu, ocazii, adică ce dă sarea și piperul acestui joc. Și ce ar fi trebuit să facem tot meciul cu ultima echipă din lume.
Știu, am auzit-o și pe asta, sunt unul d-ăla care comentează și critică din birou deși habar nu are ce înseamnă fotbalul. Da, la 80 de ani, Mircea Lucescu chiar poate spune orice și își poate permite tot. Îl înțeleg, chiar dacă poate că nu are mereu dreptate.
Noi care comentăm deși nu am jucat fotbal nu știm nimic! Deși s-o fi prins și de noi câte ceva în deceniile petrecute și pe stadioane, nu doar la birouri. Dar așa profani cum suntem, știm, la fel ca și cei din tribune, ce ne place, ce am vrea să vedem la națională.
Cu câteva ore mai înainte de meciul din San Marino, un alt selecționer român, fost elev al lui Mircea Lucescu, se plângea că „fotbalul românesc e un amalgam de idei, e o ciorbă, o amestecătură", acuzând că nu avem un sistem, o viziune care să creeze jucători, relații de joc.
Daniel Pancu a fost atacant și acum e un antrenor care chiar promovează jocul ofensiv. Nici el nu crede doar în posesia oarbă, în jocul tactic până la vestiare. Lui nu-i mai putem reproșa că nu știe, că n-a jucat fotbal, că nu înțelege. Și mai spunea că suntem tot în urmă, că lumea fotbalului de la noi e refractară la schimbare, la nou, la progres.
Deocamdată am bătut-o pe San Marino. Cu ăștia de Divizia C suntem încă lei. Ca să mergem mai departe însă, e nevoie de mai mult. Dar cine se încumetă să dea tonul schimbării?! Că de proiecte pe hârtie, care să dea bine pe la UEFA, suntem sătui. Cum or fi făcut luxemburghezii? Că doar n-au inventat mersul pe jos...
Nu, nu mai putem să fim ca în '70 sau '84, nea Mircea! Fiindcă nu mai avem fotbaliștii de atunci. Ca să pasezi, să faci posesie, ai nevoie de calitate individuală, să încurajăm creativitatea, curajul. Cine îl are! Cine nu, poate să plece. Dar ce naiba știu eu?! Așa zicea un antrenor neamț din Luxemburg, prin 2017. Cred că bătea câmpii...
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
