Articol de Adrian Florea, Liviu Manolache - Publicat luni, 05 decembrie 2022 08:34 / Actualizat luni, 05 decembrie 2022 10:15
Iarna dintre anii 1976 și 1977 a fost una extrem de rece și cu precipitații abundente în România. Cantități mari de zăpadă au acoperit țara încă de la finalul lunii noiembrie '76. Nu și scandalurile din fotbalul nostru, iar cel care a ținut capul de afiș săptămâni la rând a fost unul atipic, dintre un fotbalist și un scriitor.
Într-un interviu acordat lui Ovidiu Ioanițoaia și publicat în „Flacăra” pe 10 februarie 1977, Cornel Dinu a făcut, ca de obicei, mai multe afirmații foarte interesante. Printre altele, a spus că la Mondialul din '70 selecționerul Angelo Niculescu făcea primul „11” în funcție de sfaturile ziariștilor prezenți în Mexic.
Care ziariști, a mai sugerat Mister, n-ar fi fost profesioniști, „precum cei din Anglia”, ci îndrăgostiți mai degrabă de alcool decât de fotbal. Dinu a oferit și un nume, Eugen Barbu, care ar fi fost „capul răutăților”.
Enervat teribil de acuzele dinamovistului, scriitorul care colabora și cu „Flacăra” l-a desființat pe „Procuror”! Într-un articol intitulat „Sfântul”, Barbu a amintit toate „păcatele” lui Dinu, învinuindu-l inclusiv de faptul că ar fi accidentat grav mai multe persoane în timp ce se afla la volan!
Gazeta a ales să vă prezinte azi atât editorialul lui Eugen Barbu, cât și interviul lui Ovidiu Ioanițoaia cu Cornel Dinu, cu mențiunea că la finalul anilor '80 relațiile dintre cei doi „cocoși” se normalizaseră. Îi împăcase un alt scriitor celebru al epocii, Fănuș Neagu, prieten bun cu Barbu și naș de cununie al lui Mister.
46 de ani de la un conflict nuclear între Cornel Dinu și scriitorul Eugen Barbu
De sfântul Fotie, de sfântul Sosipatru, de sfântul Sisinie aţi auzit probabil, dar de Sfântul Dinu, jucător la Dinamo, aţi auzit? Dacă nu, să vi-l descriu eu. Sfântul Dinu de la Dinamo a fost, până mai de curând, de profesie căpitan de echipă (citeşte: toate mingile trec pe la mine).
Venind vremea, ca orice slujbaş, a fost şi el pensionat, deocamdată de la echipa naţională şi, să sperăm, în curând şi de la echipa sa de club.
Sfântul Cornel Dinu, spre deosebire de Sfântul Simeon Stâlpnicul, nu stă într-un băţ şi nu mănâncă muşte, nu bea apă şi nu umblă pe jos. Sfântul Dinu umblă cu automobilul, bea whisky, mănâncă măduvioare la «Fraţii Chivu» şi dă interviuri.
„Cornel Dinu se îmbată în ziua meciului și e dus cu trăsura la aeroport”
Acum, de când nu mai trec toate baloanele pe la el, Sfântul Dinu este foarte îngrijorat: ne ameninţă că o să ne arate el, pe teren, ce jucător mare a rămas şi că o să-şi reia în curând locul printre tricolori. La drept vorbind, acest lucru ne-ar bucura.
Cum am mai spus şi altă dată, Sfântul Dinu este un fost jucător mare, un om care ne-a încântat şi care ne mai poate încânta, dacă n-o să mai meargă la Iaşi, ca să se îmbete în ziua meciului şi să fie dus cu trăsura la aeroport şi aruncat în cala avionului ca un balot sau dacă n-o să se mai trateze cu țuicomicină şi n-o să mai fie atât de gălăgios.
Dar eu nu despre fostul mare jucător Dinu vreau să scriu aici, ci despre etica acestui «sfânt» care a avut curajul să declare ceea ce a declarat în numărul trecut şi chiar pe această pagină, în această revistă...
„Cornel Dinu a băgat în spital niște nevinovați”
După cum ştie o lume întreagă, Cornel Dinu a studiat Dreptul. Cornel Dinu este autorul câtorva accidente de automobil şi are pe conştiinţă cel puţin doi oameni schilodiţi. Pe şleau, conducând maşina personală în stare de ebrietate, a băgat în spital nişte nevinovaţi şi n-a păţit nimic.
Alţi oameni, pentru mai puţin, nu mai au dreptul să mai joace fotbal, dar Dinu joacă la Dinamo. Şi atunci, chiar un accident de automobil devine numai o glumă. Stau şi mă întreb cum va aprecia acest individ pe alţi oameni când, pe lângă alte fapte pe care le face, mai minte şi cu atâta seninătate şi încă într-un săptămânal de mare tiraj ca Flacăra?
Cornel Dinu afirmă în interviul din numărul trecut, depănându-şi amintirile de la Guadalajara, că echipa naţională în Mexic (e vorba de echipa naţională a României) o făceam noi, gazetarii, «la o berică» pe la 11 dimineața când, probabil, mahmuri (asta n-o afirmă Dinu), coboram în patru labe pe scările hotelului unde era cantonat Sfântul Hababuc de la Dinamo care ne privea cu jale cum îl sfătuiam pe Angelo Niculescu.
Din fericire pentru noi, eram destui gazetari acolo pentru ca adevărul să fie restabilit. Sper că şi ceilalţi cronicari care au însoţit echipa noastră în Mexic îşi vor spune cuvântul curând şi acest «ziarist», adică coleg de-al nostru, colaborator la Scânteia tineretului, va fi eliminat din corpul jurnaliştilor pentru că o atât de mare lipsă de decenţă trebuie penalizată.
6 titluride campion a cucerit Mister: 1970-'71, '72-'73, '74-'75, '76-'77, '81-'82 și '82-'83. Plus două Cupe ale României, '67-'68 și '81-'82
„Nu beau niciodată ziua și nu-mi place berea”
În ce mă priveşte, vreau să fac următoarele precizări:
- la Guadalajara nu am locuit în hotelul în care erau cazaţi jucătorii naţionalei noastre, ci într-o casă particulară, a doamnei Arzapalo;
- nu beau niciodată în timpul zilei;
- nu-mi place berea («berica», așa cum scrie Dinu);
- n-am discutat niciodată cu Angelo Niculescu între patru ochi, nici în Mexic, nici în România, întrucât eram unul dintre cei mai acerbi critici ai acestuia;
- nu am fost la cantonamentul jucătorilor de la zgomotosul hotel din centrul Guadalajarei decât de două ori şi asta dintr-o curiozitate de ziarist (între altele fie zis, cum am scris şi în reportajele trimise de acolo, locul ales era foarte nefericit. Hotelul era foarte monden, plin de femeiuşti fără treabă, cu piscină, numai loc de recreere nu putea fi numit);
- în sfârşit, naţionala în Mexic n-o făcea Angelo Niculescu, ci Dinu, prin presiuni, aşa cum ştie o lume întreagă. Vina pentru că jucători care ar fi putut să facă din echipa noastră o echipă de mâna întâi ca Răducanu şi Dobrin să nu fi intrat în rândurile tricolorilor (Răducanu a avut o scurtă apariţie) i se datoreşte în special lui. Caracterul hidos pe care-l are acest jucător (e vorba de Dinu) a fost ilustrat în nenumărate partide internaţionale, când interesele tricolorilor au fost sacrificate intereselor de club, cum am scris la vremea sa.
Cu asta cred că am spus totul despre acest «judecător» al altora, despre «ziaristul» Cornel Dinu, adică despre un individ care a ratat prea devreme o carieră strălucită, din vina proprie, dar n-a lăsat pe alţii să trăiască".
3 trofeede "Fotbalistul anului" în tradiționala Anchetă a Gazetei Sporturilor a obținut Dinu: 1970, 1972, 1974
Interviul din „Flacăra” din 10 februarie 1977: „Cronicarii sunt prea subiectivi”
- Cornel Dinu, de la bun început vreau să te rog ceva, ca între colegi de generaţie. Vreau să te rog ca în cele ce urmează să joci cinstit.
- Ai vreun motiv special să te îndoieşti de sinceritatea mea?
- Bănuiesc că nu te omori cu dragostea pentru „Flacăra”.
- Îmi place cum începi. Tragi direct la poartă, din prima. E și ăsta un stil, recunosc.
- Firește că ar fi mai cinstit dacă ai răspunde la întrebare.
- Uite că răspund. N-am nimic cu „Flacăra”, niciun resentiment, chiar dacă revista m-a criticat de multe ori cu asprime, uneori fără discernământ. Asta nu mă împiedică, socotindu-mă eu un fotbalist sau un cetăţean, cum vrei, care iubeşte jocul cu mingea până la patimă, să recunosc marile ei merite în sprijinirea fotbalului. Nu e puţin să acorzi o pagină, o pagină și jumătate de revistă fotbalului când alții abia dacă-i dau câteva rânduri. Cât despre subiectivismul cronicarilor de la „Flacăra”, asta e altă căciulă.
- N-ai vrea să dai un exemplu?
- Îl cunoști pe Ovidiu Ioanițoaia?
„S-a izbit singur de crampoanele mele ascuțite”
- Oarecum.
- Ei bine, cel despre care vorbeam a scris despre mine un articol după meciul din toamnă de la Oradea, unde Dinamo a pierdut cu 3 la 0. A pomenit că l-aş fi călcat în picioare pe Eugen Naghi, că mi-am făcut numărul şi aşa mai departe. Pe teren lucrurile au stat exact invers.
454de meciuri și 53 de goluri are Mister ca jucător în prima divizie
- Cum au stat?
- Orădeanul a vrut să mă lovească, m-a urmărit cu încăpățânare tot meciul, s-a repezit, iar eu n-am făcut altceva decât să ridic piciorul, e drept, o idee mai sus decât mi-ar fi permis regulamentul, și să-l las să se izbească singur de crampoanele mele ascuțite. Asta a fost tot.
- Frumoasă poveste. Mai spune una!
- Aș mai putea să spun o sută. Cea cu Iordănescu a apărut în „Flacăra”, се-ar fi să amintesc cum a fost cu suspendarea dinaintea meciului de la Târgu Mureș?!
- Sunt numai ochi și urechi.
- Nu-mi aduc aminte ce s-a scris în presă, dar sunt sigur că la televiziune s-a zis că Dinu a fost pedepsit de club pentru unele abateri, între care neprezentarea la antrenament. N-a fost aşa, poate și pentru simplul motiv că eu am iubit şi iubesc cu atâta înverşunare fotbalul încât nu l-am înşelat niciodată. Totdeauna am jucat cinstit, nu doar cele 90 de minute ale unui meci oficial, ci toate antrenamentele: pe frig, pe ploaie, pe arşiţă şi aşa mai departe. Atunci a fost altă chestie.
- O spui sau n-o spui?
- O spun, de ce să n-o spun? Înaintea plecării la Târgu Mureş aveam un antrenament la trei după-amiaza şi o şedinţă la zece dimineaţa, la care trebuia să ni se proiecteze un film cu ASA. Pe la opt l-am sunat pe Nelu Nunweiller şi l-am rugat să mă păsuiască de la film, considerând că i-am văzut de atâtea ori pe mureşeni că n-are niciun rost să mai vin din Balta Albă, unde stau cu părinţii, tocmai pe Ştefan cel Mare. A fost de acord. Când am venit la trei la antrenament, n-am mai găsit pe nimeni, băieţii se antrenaseră dimineaţă, întrucât nu venise pelicula! Asta a fost tot.
67 de selecțiia strâns Dinu la prima reprezentativă, pentru care a marcat de 3 ori
„Antrenorii noștri nu citesc decât Sportul”
- Chiar aşa?
- De la trei la cinci m-am pregătit singur, sub o ploaie groaznică, executând un exerciţiu englezesc foarte pretenţios, lansat la Arsenal în urmă cu vreo zece ani, preluat de vreo şase în fotbalul vest-german şi aflat, fireşte, în drum spre antrenorii români. Nu mint când zic că poate niciodată n-am alergat ca atunci, slăbind câteva kilograme. Când am terminat, a venit Nelu la mine şi mi-a spus că nu mai merg la Târgu Mureş pentru indisciplină. Te întreb, се-aş fi putut să fac?!
- Ce spuneai de antrenorii noştri?
- N-am spus nimic, dar o să spun acum că, exceptând câţiva, pe Angelo, Teașcă, Cosmoc, Ionescu de la Timişoara, ceilalţi nu citesc decât „Sportul”, aşa cum e el. Cam puţin, nu-i aşa?
- Îmi place cum cauţi mereu un părtaş la răspunsurile tale. Suntem de acord, dar asta nu rezolvă, desigur, nimic. Cât despre simpatia ta pentru Angelo Niculescu, e chestie veche.
- Nu văd de ce m-aş ascunde. Mi se pare singurul tehnician competitiv din fotbalul românesc, singurul care a avut o idee cât de cât realizabilă la adevărurile sportului nostru. Poate că Teaşcă are mai multe, dar părerea mea e că ele se pot aplica mai greu sau deloc. Altă personalitate nu cred să avem şi dacă mă încearcă vreun regret în privinţa asta, atunci e acela că Angelo n-a avut răgazul să încerce să-şi îmbunătăţească atât de înjurata temporizare, apelând la jucători mai rapizi pe margine. Baza jocului ar fi rămas tot pe centru, tot la Radu Nunweiller, la Dumitru şi la mine, pentru că acolo se cădea să rămână, aşa cum au făcut şi fac toate echipele mari. Poate din cauza asta şi poarta e aşezată în centrul gazonului şi nu la fanionul de la una dintre tuşe. Nu e mai puţin adevărat că Angelo a avut la dispoziţie şi o generaţie de fotbalişti de excepţie.
- Crezi că Angelo Niculescu ar face din lotul actual mai mult decât face Covaci?
- N-am spus asta şi nici nu e treaba mea. În fotbalul românesc jucătorii n-au fost chemaţi niciodată să-şi dea cu părerea, poate de aici mi se trag multe ponoase, că n-am ştiut să-mi ţin gura. Am vrut însă să spun că, după mine, adevărata dramă a fotbalului nostru pleacă de la lipsa lui de răbdare şi de la lipsa lui de competenţă, ajunsă, Doamne fereşte-mă!, până în vârful ierarhiei sportive.
Piști era un cozeur, ca mai toți ungurii evrei, însă era un om care îți vorbea frumos, se distra alături de tine și apoi îți înfigea cuțitul în spate, că doar era din neamul lui Attila!
- Cornel Dinu pentru GSP, în aprilie 2020
„Covaci nu mă mai cheamă pentru că aș avea prea mulți dușmani”
- Evident că actuala conducere a naţionalei nu-ți stă la inimă şi nici nu e de mirare, doar te-au scos din lot, în ciuda celor 65 de selecţionări de până acum şi chiar în ciuda vârstei, socotind că abia la 2 august vei împlini 29 de ani.
- Vrei, probabil, un răspuns tranşant, dar n-ai să-l capeţi. Mă doare imens faptul că nu mai joc în naţională, însă mă doare mai puţin atunci când mă gândesc cum s-a judecat excluderea mea.
- Cum s-a judecat?
- Mi s-a transmis că nu forma mea a decis scoaterea din lot, cât teama antrenorilor, faţă de care am sentimente bune şi stimă, de eventualii mei duşmani! Nu-l selecţionez, se pare că a zis Ştefan Covaci, pentru că are prea mulţi duşmani. Ăsta nu mi se pare un criteriu.
- Crezi că vei reveni?
- Sper. Am fost totdeauna un mare optimist, dar cu siguranţă că nu voi decide eu. Poate chiar presa va decide.
- Presa?!
- Da, da.
- Chiar aşa?
- Aşa şi nu altfel, pentru că marile mele belele mi s-au tras de la presă şi poate de la faptul că n-am ştiut să-mi fac prieteni. Abia acum, când am rămas, ca să zic aşa, afară din căruţă, îmi dau seama că am greşit gândind că numai valoarea unui fotbalist are puterea să hotărască destinul lui. Am fost, din acest punct de vedere, un dulce copil. Păcat că oamenii puşi să mă judece, cu note şi comentarii, au dat rareori cu piciorul în minge, iar uneori n-au văzut niciun antrenament cum arată, ce urmărește el.
- Nu e prea frumos ce spui, dar, mă rog, fiecare are dreptul la opinie.
- Am să povestesc o întâmplare de la Guadalajara, din 1970. Stăteam la Gran Hotel, împreună cu englezii, adică și cu ziariștii lor, foști mari fotbaliști. Billy Wright, Danny Blanchflower, Tom Docherty şi aşa mai departe. La opt dimineaţa englezii ieşeau pe peluză şi, între două pase şi un stop perfect, comentau fazele meciului disputat sau făceau anticipări. Vorbeau la obiect şi ajunseseră să ne cunoască pe noi mai bine ca ziariştii noştri, trimişii ziarului de specialitate. Ai noştri, în frunte cu Eugen Barbu, ieşeau pe terasă pe la unsprezece, să bea o berică şi să hotărască pe cine să susţină în faţa antrenorilor. Poate şi din cauza lor, Dobrin şi Răducanu au rămas afară. Pentru că presa noastră de fotbal n-a plecat niciodată de la dragostea faţă de fotbal, de la respectul faţă de jucători. Nu exagerat, dar aşa, ca între oamenii care au, şi unii, şi alţii, dreptul la un punct de vedere.
„Dobrin ar fi fost cel mai mare, dacă nu era Dumitrache”
- Poate că şi jucătorii au ajutat la crearea unui asemenea climat, dacă el există. Poate chiar Dinu. Ce zici?
- Aşa e. Am făcut şi eu o sumedenie de greşeli, însă am plătit mereu un preţ mai mare decât ar fi fost cazul. Am explicat cum a fost treaba cu Iordănescu, am explicat cum a fost cu Târgul Mureş şi aş putea explica şi altele. Asta nu vrea să însemne că nu rămân destule pe care n-aş putea să le explic.
- Cu Dobrin cum a fost?
- Ce să fie cu Dobrin?!
- Se zice că a existat la naţională o epocă în care Dobrin a fost, hai să fiu foarte clar, sabotat.
- Asta mi se pare o mare nerozie. Personal, l-am considerat și-l consider pe Dobrin un foarte mare jucător, chiar cel mai mare pe care l-am avut în ultimii zece ani, dacă n-ar fi fost Dumitrache, pe care îl pun în fruntea listei. Înaintea meciului cu Cehoslovacia, de exemplu, m-am deplasat la Piteşti, împreună cu preşedintele de atunci al federaţiei, Mircea Angelescu, şi cu ziaristul Valeriu Mironescu, spre a-l convinge pe Dobrin să joace la naţională. Nu prea voia, dar l-am convins. Apoi, după câteva săptămâni, am avut marea surpriză să citesc, scris chiar de gazetarul amintit, că băieţii de la Dinamo l-au sabotat pe Dobrin, atunci şi altă dată. Cine a jucat cât de cât fotbal, fie şi cu o minge de cârpă, știe că în decursul unui meci, mai ales în decursul unui meci cu miză în care toate interesele converg, un fotbalist n-are timp să-l vâneze pe altul cu mingi pasate în dreptul genunchiului sau al gâtului. Jur că n-am făcut niciodată în cariera mea așa ceva, nici cu Dobrin și nici cu altcineva!
„Rică? Clovn de geniu. Lucescu? L-am iubit mereu”
- Spune două vorbe şi despre Răducanu.
- Portar de geniu şi clovn de geniu, Rică mi se pare în continuare cel mai mare din România. Cred că ar trebui să joace la naţională şi mai cred că va juca. Nu că n-am încredere în tânăra generaţie, pe care am impresia că o preţuiesc cum se cuvine, dar parcă mai avem și noi, cei de pe Wembley, din seara de 15 ianuarie 1969, un cuvânt de spus.
- Căpitanul de pe Wembley a decis să se retragă. Asta nu-ți sugerează nimic?
- Ba da, iar hotărârea lui Lucescu mi-a întărit convingerea că, pierzându-l pe el, fotbalul românesc a pierdut o mare personalitate. Poate nu pe cel mai dotat dintre jucători, dar în orice caz pe cel mai echilibrat şi mai lucid. L-am iubit întotdeauna pentru calităţile lui, însă acum, că a anunţat că se retrage, îl iubesc şi mai mult, ştiind câtă durere se poate ascunde în spatele unei asemenea decizii. Numai cine n-a jucat fotbal nu simte ce simte Mircea.
- Dar Radu Nunweiller? Dar Dumitru?
- Ambii de foarte mare calibru. Jucători fără cusur. Păcat de Dumitru că a fost învăţat să nu mai facă deposedări. Sigur că se trăieşte şi aşa, se trăieşte chiar mai uşor pe teren, însă Liţă a pierdut unul din primele sale argumente. I-am spus-o şi cred că mi-a dat dreptate, i-am spus-o pentru că aşa sunt eu. Sau aşa suntem noi, fotbaliştii, vedem mai uşor defectele altora.
- Se mai întâmplă și la alte case, dar nu despre asta e vorba. E interesant ce va însemna Dinamo fără Radu. Ce va însemna?
- Cea mai bună echipă din fotbalul românesc, singura capabilă să-l joace mai aproape de ceea ce se practică în alte colţuri ale Europei. Echipa care, cu siguranţă, va câştiga ediţia în curs a campionatului.
- Nu eşti prea optimist?
- Nu!
- Pe ce te bazezi?
- Pe pregătirea noastră de iarnă, mai completă şi mai serioasă ca niciodată, cu zeci de kilometri de alergări şi cu mii de kilograme ridicate. Apoi, să nu mi se ia în nume de rău, pe lipsa unei concurenţe.
- Dar Steaua?! Dar Craiova?!
- Craiova e abia o formaţie în proces de închegare, cu talente temeinice, dar încă necoapte, o echipă care s-ar putea să însemne ceva peste câţiva ani, cu condiţia ca Teaşcă să ducă la bun sfârşit ceea ce a început. Steaua, da. Steaua, dacă mă gândesc bine, are unele argumente.
Absența mea de la națională în anii '76-'77 a fost provocată de faptul că domnul Liță Dumitru voia să fie el căpitanul. Și i-a transmis lui Piști Covaci că-l mai făceam bozgor. Așa au stabilit ei, că era bine să fie și un căpitan de la Steaua, nu numai de la Dinamo. Cred că am pierdut vreo douăzeci de selecții în acea perioadă, înainte să fiu readus la lot.
- Cornel Dinu pentru GSP, în aprilie 2020
„Nu Federația decide, cât telefoanele pe care le primește”
- Care?
- Gândiţi-vă, de pildă, la situaţia lui Dumitru, după numai cinci ani, la Steaua, şi la situaţia lui Radu Nunweiller, după 12 ani, la Dinamo...
- Ce gândeşte jucătorul de fotbal Cornel Dinu despre Federaţia de fotbal?
- Cred că greşeşte când nu-i lasă pe fotbalişti să-şi spună opinia într-un cadru general în care îşi spun opinia prea mulţi nechemaţi, ba chiar şi-o impun. Nu doresc ca jucătorii să hotărască, departe de mine un asemenea gând, însă măcar să fie ascultaţi! În rest, nu atât Federaţia decide, cât telefoanele pe care le primeşte. Până nu va deveni independentă de CNEFS, vis mai vechi şi vis posibil, Federația nu va avea putere. În general, nu e vina ei că treburile merg cum merg, mai mult stând pe loc, iar noi, practicanţii jocului cu mingea într-un cadru organizat, am iertat-o de mult. Sau mi se pare mie. Sau așa ar trebui să fie.
- Nu ești dintre cei pe care-i dă modestia afară din casă!
- E adevărat, dar am avantajul față de alţi jucători că ştiu exact ce sunt și ce vreau. Uneori nu mă exprim cum ar trebui, nu exclud o asemenea posibilitate, însă de gândit doresc să cred că gândesc corect. Omenește și cinstit.
- Am ajuns la capăt. Se cuvine să aflăm ce şanse acorzi naționalei în sezonul care bate la uşă.
- Îi doresc succes, dar mi-e teamă că nu-l va avea. S-a apelat, cred, la prea multe soluţii de moment. Iată, Vigu e una dintre ele, iar formaţia mi se pare firavă, ca un fel de cavalerie uşoară în faţa spaniolilor şi a sârbilor. Am convingerea că pe ultimii îi vom învinge la Bucureşti, mai mult nu pot spune şi nici spera.
„Vigu nu e o soluție la națională”
- Cred că ştiu unde vrei să baţi cu Vigu! La ancheta revistei?
- În niciun caz.
- Atunci?
- Vigu rămâne un excelent meseriaş, disciplinat şi modest, ajuns pe merit în fruntea unei anchete, fireşte şi ea subiectivă, ca orice anchetă, ca orice cuvânt care se pronunţă sau se scrie pe marginea fotbalului. Dar el nu mi se arată ca o soluţie în faţa lui Popivoda sau a mai ştiu eu cui, dat fiind faptul că nici sârbii şi nici spaniolii nu vor juca împotriva noastră cu aripi clasice, lipite de marginea terenului. Mai mult ca sigur că şi unii, şi alţii vor trimite pe teren vârfuri de atac echipate în tricouri de extreme, iar Vigu nu are, cred eu, la peste 30 de ani, nici stilul şi nici ştiinţa să le contracareze jocul. Problema fundaşilor de margine rămâne mai greu de rezolvat.
- Cum?
- Ei, dac-aş şti!
Premiant Herder, a fondat „România Mare”
- Născut pe 20 februarie 1924, la București, Eugen Barbu a fost unul dintre cei mai talentați și mai controversați romancieri și jurnaliști din perioada postbelică.
- Autor al mai multor romane cu mare succes la public, printre care amintim "Groapa" și "Săptămâna nebunilor", Conu' Jean a scris și lucrări despre fotbal, "Balonul e rotund" și "Unsprezece".
- În 1974 a primit Premiul Herder, care se acorda marilor personalități culturale ale lumii, iar în 1975 a devenit deputat în Marea Adunare Națională.
- A fost căsătorit 33 de ani cu actrița Marga Butuc/Barbu, iar după '89 a fondat, alături de Vadim Tudor, Partidul România Mare.
- A murit pe 7 septembrie 1993, la 69 de ani.
Citește și alte articole din categoria #Retro GSP:
Gigi Becali a răspuns în direct la întrebarea „Ați accepta să fiți premier?” » „Să vă mai spun ceva”
)
)
)
)
)
)
