EXCLUSIV Secretul carierei lui Andrei Cristea: „Am semnat de două ori cu Rapid, dar n-am jucat niciun minut pentru ei” + cum a plătit din cauza conflictului din familia Becali

Andrei Cristea e atacantul cu peste 400 de meciuri și 114 goluri în prima ligă unde a jucat atât pentru Steaua, cât și pentru Dinamo. Ajuns aproape de finalul carierei, băcăuanul a acceptat o discuție despre momentele fericite și oamenii importanți din viața sa, dar și despre greșelile și episoadele care i-au marcat cariera într-un mod negativ.

Secretul carierei lui Andrei Cristea: „Am semnat de două ori cu Rapid”

- Andrei, ce ți-a plăcut la acest Euro, până acum? 
Mi-a plăcut mult atmosfera de la Budepesta. Îmi era dor de un stadion plin. Am văzut Ungaria-Franța și am rămas impresionat de acest lucru. M-a impresionat Italia prin felul în care și-a dominat adversarele, dar să nu exagerăm. A avut niște adversari care nu vor ajunge în fazele superioare.

- Din punct de vedere tactic vezi ceva inovații la acest turneu final? 
- Da, multe echipe folosesc trei fundași centrali. Echipele cu valoare își permit să construiască de la fundașii centrali. Depinde și de adversari, dar unul dintre cei trei fundași încearcă să se elibereze și să urce, producând superioritate în zona de mijloc. În fotbalul actual, nu se mai construiește cu mingea de la portar direct pe atacant.

- Când tu ai debutat în fotbal, acum 20 de ani, sistemul cu trei fundași centrali era considerat învechit. Acum a revenit… 
- Sunt alte principii de joc acum. Acel trei de atunci însemna de fapt un 5-3-2, pentru că fundașii laterali nu prea urcau, fundașul central din mijloc era libero și își lua multă adâncime. Erau alte unghiuri de pasare. Cam așa a jucat Ungaria contra Franței. 

Acum 20 de ani nu exista construcție de la portar. Atunci, fundașul central punea minge pe 6 metri și dădea o degajare de 70 de metri. Așa începea fotbalul.

- Asta cu fundașul care degaja se întâmpla când era portarul accidentat… 
- Da, da. Sau când portarul avea un picior de lemn. 

- Spune-mi niște jucători care te-au impresionat la acest turneu final.
- Locatelli a avut cea mai mare explozie. Mi-a mai plăcut foarte mult suedezul Isak, făcea niște piruete fantastice prin careu împotriva Spaniei. Iar ca spirit de echipă mi-a plăcut Ungaria.

- Gazeta a făcut azi o analiză care arată că marile surprize de până acum de la turneul final sunt realizate de echipe care joacă un fotbal defensiv. Și aici apare paralela cu fotbalul ofensiv, dar fără rezultate, încercat de Rădoi. Cum vezi treaba asta? 
- Din punctul meu de vedere fotbalul defensiv despre care vorbiți voi este de fapt un fotbal organizat. Fără organizare tactică și fără disciplină e greu să ai rezultate. Dacă Ungaria a stat jos, s-a dublat bine, a închis spațiile, asta nu înseamnă că a fost o echipă total defensivă. 

Rossi a știut limitele pe care le are și a făcut o treabă extraordinară, chiar dacă nu se va califica. Îți mai dau un exemplu. Inter a luat Liga Campionilor cu Eto’o, Balonul de Aur, apărându-se ca un fundaș lateral. Despre asta e vorba în fotbalul modern. Organizare.

- Nouă ce ne lipsește la națională?
- Pe Mirel îl apreciez foarte mult. Am fost colegi la Steaua. E un antrenor de perspectivă, își impune ideile de joc și îl respect pentru asta. Nu știu dacă e încăpățânat, dar e bine că vrea să se formeze cu o anumită personalitate. El știe foarte bine ce vrea de la jucători.

Crucea lui Sandu Tudor și golul 100 al lui Andrei Cristea

- Care este viziunea antrenorului Andrei Cristea despre fotbal? 
- Nu am început cu adevărat meseria asta. E dificil să mă caracterizez eu. Eu am ceva în cap, cam cum aș vrea să joc, dar depinde și de ce material ai. Ce jucători ai. 

Dacă vrei să mergi la o nuntă, una e să îți iei costum din Obor și alta de la o firmă cu pretenții. Ca antrenor, depinzi mult de grup. Trebuie să te adaptezi la ce jucători ai, să îți impui stilul de joc ținând cont calitățile și defectele din lotul tău.

- O să mai joci un an? Așa ai spus. 
- Aș vrea să mai joc la prima ligă. Nu cred că e cazul să fac pasul înapoi. Sunt în discuții cu niște echipe. Dacă nu iese nimic, asta e. Consider că mi-am făcut treaba foarte bine. Vreau să termin cariera cu capul sus și lumea să-și aducă aminte de mine ca de golgeterul campionatului, de atacantul care a dat goluri cu Valencia.

- Ce mai aștepți de la fotbal la 37 de ani? 
- Sunt motivat și încă mă duc cu plăcere la antrenament. Dacă mi-ar fi dispărut una din astea, m-aș fi retras. Nu ar mai avea rost. Ca să-ți răspund, îmi doresc să mai simt adrenalina, mă gândesc că se redeschid stadioanele.

- E vreun record care te mai motivează?
- Ceea ce mi-am propus, în mare am realizat. Mi-aduc aminte că în 2018, în anul Centenarului României, eu aveam vreo 96 de goluri. Un prieten foarte bun îmi spunea: “Dacă în anul Centenarului reușești să faci 100 de goluri ești cu adevărat un fotbalist mare!”. Am tras foarte mult să ajung acolo și mi s-a întâmplat într-un meci cu Chiajna.

- Un 6-3, pe zăpadă… 
- Aveam 98 de goluri și era ultimul meci din an. La centru, Alexandru Tudor, aflat la ultimul lui meci din carieră. Am dat un gol până la pauză, după o piruetă cu șut la colțul lung. Apoi, am avut o fază în care trebuia să avem penalty. Eu, disperat să dau golul 100, am început să strig: “Alex, Alex, e penalty!”. El: “Nu, nu, te rog, vezi că te dau afară!”. 

Ca să-l îmblânzesc, pentru că știam că e un tip cu experiență și personalitate, îi zic: “Îți dai seama, Alex, ce ar însemna pentru mine să dau golul 100 în meciul tău de retragere?! Ar fi extraordinar”. A început să râdă, și-a făcut o cruce și a spus: “Cu Dumnezeu înainte o să dai golul 100!”. 

În a doua repriză am dat golul 100 și m-am dus la el: “Ai avut dreptate. Ne-a ascultat Dumnezeu”. A fost un lucru bun pentru mine apoi am încercat să-mi pun nou ținte.

- Cum? 
- Dică avea 104 goluri, Sorin Cârțu avea 107, Gigi Mulțescu avea 111 goluri. I-am depășit. N-am mai urmărit lista, dar țintele alea au fost motivaționale pentru mine. La o anumită vârstă, dacă nu ai motivație e greu să mai reușești. Acum cred că am 114 goluri.

- Mateuț are 124, Dobay e la 127. Mai ai ținte. 
- (Râde). Și Dănciulescu la 215…Nu am cum să-l ajung, dar a fost o onoare că am jucat alături de el.

Cum îl înjura „Mister” Ilie Dumitrescu pe un jucător 

- Te întorc în timp. E adevărat că ai promovat la echipa mare a Bacăului la 16 ani după ce primarul Sechelariu a văzut un interviu cu tine în care vorbeai extrem de matur și de articulat? 
- Cred că așa s-a întâmplat. Sechelariu nu scăpa nimic. Fiind convocat la echipele naționale de juniori, era clar că e informat despre mine. Oricum, erau condiții foarte bune pe vremea aia la Bacău, din generația noastră au reușit să iasă mulți. Lovin, Goian, Baciu, Cursaru. Îmi aduc aminte că am învățat multe de la jucătorii cu experiență din vestiarul acelei echipe.

- Ce ai învățat atunci și pui în aplicare și acum, la 37 de ani? 
- Cineva îmi spunea că antrenorul trebuie să-i învețe pe cei mici. Nu sunt de acord. Într-un mod firesc, când intră în vestiar, jucătorul tânăr fură meserie de la jucătorii mai în vârstă. Pe mine m-a influențat mult Narcis Răducan. Stăteam în cameră cu el, era un băiat care citea Eliade. Făcea foarte mult stretching, mă învăța ce să mănânc, cum să mă antrenez. Am stat pe lângă el și faptul că am ajuns să joc până la 37 de ani arată că mi-au prins bine sfaturile lui.

- Cum a fost experiența cu antrenorul Ilie Dumitrescu? A fost printre primii tău antrenori. 
- Parcă a fost ieri. Mister este cel care m-a promovat. Era diferit față de ce văzuse Bacăul cu “Macea Nedelcu”, cu Ghiță Poenaru. Când începeai pregătirile cu 12 bucăți de câte 1000 de metri, în a doua zi erai varză. 

Ilie Dumitrescu a venit cu trasee de pasare, cu faze fixe, cu posesie. Mulți jucători nu se adaptau, ei erau obișnuiți în întreaga lor carieră să alerge, să facă trasee fizice pe teren. De la două ore și jumătate de antrenamente, Mister ne cerea doar 70-80 de minute intense. Era foarte bine documentat.

- Era și un personaj în vestiar…
- Da. Avea un client, Nivaldo, care a fost pe la Rapid. El vedea în Nivaldo un jucător de la Real Madrid, care să iasă cu mingea la picior. Nu mai voia bufa. Dar nu-i prea ieșea lui Nivaldo și Ilie îi spunea “la putissima de tua madre” (n.r. - înjurătura în spaniolă). 

Unii dintre jucători nici nu înțelegeau ce spune. Cu unii vorbea în engleză, cu alții în spaniolă. Era din alt film față de ce era Bacăul acum 20 de ani. Ar fi fost nevoie de mai mulți ca Mister în fotbalul românesc la momentul ăla. Cred că am fi progresat mult mai repede.

 Întâlnire cu Gigi Becali în foișor, la o brânză cu roșii

- Povestește-ne culisele transferului la Steaua, în 2004. 
- Ca să fiu sincer, nu știu dacă am mai spus-o public…dar Rapid a fost clubul cu care am semnat de două ori și pentru care n-am jucat niciun minut. 

Primul contract a fost în 2003, când Giovanni Becali era președinte, venise Petrescu antrenor. Mă înțelesesem cu nea Giovanni, a venit la Bacău să negocieze cu Sechelariu, dar din păcate - sau din fericire - Sechelariu nu mi-a dat drumul să plec la Rapid. Eu voiam la Rapid, voiam să fac pasul afară după aia. 

Din ce mi s-a spus erau discuții cu Dinamo Kiev și cu Șahtior Donețk. Veniseră să mă vadă la un meci cu Craiova în care am dat trei goluri.

- Și a doua oară când ai semnat cu Rapid? 
- Nu vă pot spune când. E o discuție mult mai recentă, de acum câțiva ani. Dar transferurile se fac doar când jucătorii și cluburile sunt de acord. Dacă vrea doar jucătorul, rezultă o înțelegere fără valoare.

- Cum ai plecat la Steaua? Ioan Becali și Gigi Becali erau certați.
- Am plecat la Steaua pentru că Sechelariu era mult mai apropiat de Gigi Becali. Era perioada cu PNG, cu politicul… Într-o după-amiază, eram cu Florin Prunea la un restaurant în Bacău, mă luase pe sub aripa lui. 

Mă sună un viceprimar: “Vino repede la domnul Sechelariu acasă că plecăm”. Eu eram cu gândul că era nea Giovanni. Când am ajuns la Sechelariu acasă, Gigi Becali era într-un foișor, mânca brânză cu roșii. 

Seche avea un bucătar care îi făcea saramură de crap. Când m-a văzut, m-a luat: “Ce faci, copile, vii la Steaua?! Hai să semnăm!”. Eu eram blocat, eram cu gândul să plec cu nea Giovanni.

- La Rapid… 
- Da. Mi-a plăcut foarte mult la nea Gigi un lucru. I-am zis că impresarul meu e Giovanni Becali, iar el a zis: “Da, tată, sună-l și spune-i că te vreau la Steaua!”. L-am sunat, i-am zis și l-am întrebat cum să procedez. I-am zis că aș vrea să merg, voiam siguranță. El mi-a zis: “Te rog, nu face pasul ăsta acum! Sunt echipe de afară care te vor”. 

- Erai între ciocan și nicovală… 
- Exact. Nu am putut să mai aștept. Pe la 3-4 dimineața, ne-am hotărât, am semnat, m-am suit în mașina lui Gigi Becali și am plecat la Mierlo în cantonament. Am ajuns la aeroport, Argăseală mi-a adus echipamentul și am plecat în Olanda.

 Impactul scaunului scrijelit cu numele “Lăcă"

- Cum a fost experiența unui puști de 20 de ani, ajuns în București la o echipă foarte importantă, cu presiune? Sunt fotbaliști tineri care se pierd. 
- Era un vis devenit realitate. A fost o experiență care pe mine m-a dezvoltat. Când am intrat în vestiar, îmi era și rușine să-i salut pe colegi. M-am așezat pe un loc, în dreapta mea era Dorinel Munteanu, în stânga Florentin Dumitru. 

În fața mea era Mirel Rădoi. Mă blocasem un pic. Când m-am ridicat de pe scaun să mă încalț, pe lemn era scrijelit “Lăcă”. Când am văzut asta, am zis: “Doamne, unde am ajuns!”.

Când mergeam și jucam pe la Bistrița, pe la Piatra Neamț…erau tot felul de spectacole pe tunel. Strigăte, urlete. Onomatopee. Nu-mi plăcea. Îmi plăceau jucători ca Rădoi, Tamaș, Lobonț, știau să vorbească, impuneau respect. Alea cu trântit ușa și spart frigiderul nu mai erau de actualitate.
- Andrei Cristea

- Spune-ne povestea meciului cu Valencia, meciul de referință al carierei tale. 
- Ne-a marcat cariera tuturor. În primul meci am pierdut cu 2-0, dar în minutul 90 Corradi a avut o lovitură de cap foarte bună, iar Hamutovski a scos-o din vinclu. Dacă s-ar fi terminat 3-0 era pierdut totul. 

Mi-aduc aminte o discuție în avion. Zenga a venit de la Business Class, unde stătea cu Becali, și ne-a zis: “Băieți, credeți-mă că avem toate șansele să ne calificăm! Uitați-vă la mine. Eu vă garantez că ne calificăm în retur”. 

Eram la 10.000 de metri în aer, ne-a dat încredere. El intrase deja în sufletul și în creierul nostru pentru că eram încântați de antrenamentele lui, de modul cum gândea schimbările și îi ieșeau. Ne câștigase încrederea. Era foarte credibil.

- Și a venit returul… 
- Noi ne doream doar să câștigăm. Asta ne-a spus Mirel Rădoi. “Și dacă batem Valencia, fără se ne calificăm, intrăm în istorie!”. E ca și cum ai juca azi cu Chelsea și spui că vrei să bați. Valencia reprezenta mult în fotbalul european atunci. 

Golurile au venit exact cum ne-a zis Zenga. Își dorea foarte mult ca un atacant să vină la primit, adică Diniță, iar altul să atace în profunzime. Ăla eram eu. Diniță lasă la un mijlocaș care juca direct pe o zonă liberă unde apăream eu, care aveam o viteză foarte bună. Eram tânăr, între timp am pierdut două sau trei viteze.

- Pe reluări pare că mingea îți sare la unul dintre goluri, dar tu o lovești cumva și dai gol. 
- Da. Și acum mă doare tibia de la cum am lovit mingea, chiar dacă aveam apărătoare. M-am mai uitat și eu la fază și, fără falsă modestie, apreciez viteza, dorința și lipsa de trac pe care le-am avut. Eram un copil. 

Noi acum forțăm juniorii să crească, impunem doi în teren. Eu la 20 de ani am înscris două goluri cu Valencia și eram golgeterul echipei în campionat. Și ăla a fost un moment important, când nea Giovanni m-a sunat, dar din păcate nu s-a putut…

De ce s-a prăbușit forma sa la Steaua 

- Un transfer? 
- Da, nu știu la ce echipă. Mi-a zis doar: “Du-te la Gigi și ia acum o hârtie de transfer pentru 4 milioane de dolari!”. M-am dus la nea Gigi, el și-a dat seama despre ce e vorba și atunci a dat declarațiile acelea pompoase că vrea 20 de milioane pe Cristea și că nu vinde români. 

- Deci nu aveai nicio șansă să iei hârtia… 
- Șanse nule. Nea Giovanni îmi spusese că avionul e pregătit și că, dacă iau hârtia, în 20 de minute am plecat. I-am zis: “Nu mi-a dat hârtia!”. El a insistat, nu s-a putut, i-am mulțumit și aia a fost. Regretul carierei mele e că nu am făcut un transfer adevărat alături de Giovanni Becali.

- Dacă cei doi nu erau certați, crezi că s-ar fi făcut transferul? 
- Cu siguranță cariera mea ar fi fost alta. Nu cred că acum ar mai fi pus un copil să ia hârtia de la Gigi, acum sunt în relații bune. Oricum, trenul nu oprește de multe ori în gară. Radu Ștefan a jucat cu Lazio, a plecat. Pantilimon a jucat cu City, a plecat.

- Când te gândești acum, la 37 de ani, la momentul ratării transferului, te gândești că în mintea ta a apărut o relaxare, poate chiar o depresie că nu ai plecat? 
-Sută la sută. Era clar că intervenea o cădere. Nici nu prea cred că am mai fost ajutat, susținut. 

- Cine ar fi trebuit să te ajute? Antrenorul? 
- Nu aș vrea să dau nume acum. Un club înseamnă jucători, organizare, prieteni, familie. Probabil, nu am mai avut aceeași motivație, eram dezamăgit de ratarea acelor discuții.

A intervenit o scădere a randamentului. Așa a fost destinul. Dar, sincer, dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș pleca direct la aeroport și aș spune: “Nea Giovanni, hai să mergem și vedem după aia ce se întâmplă cu hârtia!” Trebuia să forțăm lucrurile!

- Ai plecat la Poli Timișoara...
- A fost un moment greu. Poli avea mulți bani, dar era un club mai puțin organizat. Erau 40 de fotbaliști în vestiar. Au fost momente uluitoare. Steaua era un club foarte organizat și făcusem un pas înapoi. Nu mi-a fost simplu.

- Cum te-ai adunat? 
- Mi-a trebuit o perioadă să mă pun pe picioare. Până la urmă, cred că cel mai important pas a fost transferul la Iași. Acolo l-am întâlnit pe Ionuț Popa, Dumnezeu să-l ierte, un antrenor căruia îi datorez foarte multe. Era un personaj incredibil. Cum pregătea antrenamentele, glumele pe care le făcea… Deși era în vârstă, avea ceva din stilul italian. Se documenta foarte bine, nu risca foarte mult

La Poli Iași, am jucat în atac cu Bâlbă. Avea o mașină poleită cu aur, era un personaj special. Țin minte că avea un salariu foarte mare, dar tot timpul se împrumuta de bani. Nu știu ce făcea cu 10.000 de euro, era un salariu incredibil.
- Andrei Cristea

Ce n-a mers între el și Bonetti, la Dinamo

- Cum îți explici că ai fost golgeter cu un antrenor, Dario Bonetti, în primul mandat și apoi nu ai mai jucat aproape deloc cu același antrenor, în al doilea lui mandat la Dinamo? 
- Când a venit prima dată la Dinamo, Dario a fost un om, când s-a întors a fost alt om. I-am spus în față lucrul ăsta. Îl respect, ne-am mai întâlnit și a încercat să-mi explice părerea lui legată de mine. 

În a doua perioadă, m-am întors pentru că el m-a dorit foarte mult. Avusesem ofertă de la Vaslui, dar am preferat Dinamo. Lucrurile nu s-au potrivit. Poate nici eu nu eram în cel mai bun moment al meu, voiam neapărat să revin, să am șanse. El nu mi-a dat foarte multe șanse. Poate era normal, poate nu eram foarte bine pregătit fizic, dar poate că nici el nu s-a făcut înțeles.

- Cum te-ai simțit când nu ai jucat în amicalul de lux cu Barcelona? 
- Am fost singurul care n-a intrat pe teren. Aia m-a pus pe gânduri și atunci mi-am dat seama că trebuie să plec. Atunci am ales Brașov și cred că am făcut patru pași înainte. Am dat goluri importante și mi-a revenit încrederea. Un atacant are nevoie de cifre, de încrederea colegilor.

-  Aveai un ritual anume când nu dădeai gol? 
- Nu, aveam superstiții când dădeam goluri. Jucam cu aceleași ghete, îmi puneam aceleași apărători, făceam același stil de stretching, ascultam o anumită muzică. Dar nu era neapărat o superstiție, sunt o fire credincioasă. Era doar repetarea unor lucruri cu care mi-a mers bine, păstram karma.

- Ce simțeai când nu dădeai gol? 
- Dacă nu dai goluri, grupul își pierde încrederea în tine. Ei încearcă să-și caute alibiuri în faptul că n-am dat gol. Un atacant spune mai rar că am pierdut pentru că am luat trei goluri. Simțeai tensiunea din vestiar. Pe final de carieră, când intram în vestiar, îmi trebuiau două minute să-mi dau seama ce se va întâmpla în ziua respectivă.

- Din ce? 
-E o chestie de simț. Din privirea unui jucător, din felul în care se adunau doi-trei colegi, din energiile pe care le simțeai. Sunt lucruri pe care le miroși. În fotbal contează mult mirosul, vorba lui nea Sorin Cârțu.

Cum a dus-o Stoican pe Poli în play-off, cu cântece de saxofon 

- Ce n-a mers la Craiova? Ce a lipsit în chimia dintre tine și Mangia?
-  Eram în discuții cu Gigi Becali să mă întorc la FCSB. A intervenit pe parcurs domnul Rotaru și mi-a demonstrat că parcă mă dorea mai mult decât eram dorit la FCSB. 

Am lucrat cu Devis Mangia, un antrenor foarte bun. E unul dintre cei mai mari antrenori pe care i-am avut. Un antrenor carismatic și nu are rost să mai vorbesc despre partea tactică. Fantastic antrenor. An luat partea bună din experiența Craiova. Am jucat și am dat gol pentru trei forțe din fotbalul românesc: Steaua, Dinamo și Craiova.

- Dar nu ai răspuns la întrebare. Ce nu a mers cu Mangia? 
- Așa a fost să fie. Probabil concurența, probabil presiunea. Mangia prefera să joace mult cu Nuno Rocha. Era și Elvir Koljic. Nu am nimic să le reproșez lui Mangia și celor de la Craiova.

- Care a fost cel mai dur adversar din cariera ta? 
- Nu-mi vine un nume acum. Dar nu-mi plăceau fundașii care te scuipau, te călcau, te înjurau, îți vorbeau mereu. Mereu m-au dezgustat chestiile astea. 

Îmi aduc aminte o lovitură primită de la Amedeo Carboni în meciul cu Valencia, de aia am și fost schimbat în minutul 87. La un corner mi-a dat un genunchi în coastă de n-am putut să respir bine două săptămâni. Eram tot vânăt. Marius Constantin mai era dur, dar foarte țăpănos. Scăpam însă pe zone libere și nu mă mai prindea.

- Povestește-ne o anecdotă din relațiile tale cu antrenorii. 
- Cel mai haios era Flavius Stoican. Știa să se facă plăcut, știa cum să-ți ceară și cum să-ți câștige respectul. Stăteam la Iași în același complex rezidențial. După victorii, ne adunam toți jucătorii la o cafenea, Flavius era primul acolo. Totul era organizat, cu saxofon. Cânta, ne binedispunea. Așa am intrat în play-off. Ăsta a fost probabil și talentul lui de a ne strânge.

M-a prins pescuitul în ultimul timp. Am niște prieteni în zona Iașiului, am avut niște senzații unice când scoți pești de 15-20 de kilograme. Când te lupți cu el de te dor umerii până îl scoți la mal. E un hobby pe care l-am căpătat de curând, m-a detensionat în momentele grele.
- Andrei Cristea

VEZI AICI EMISIUNEA GSP LIVE INTEGRALĂ CU ANDREI CRISTEA

Citește și:

Ciprian Marica explică ce se întâmplă cu locul Farului din Liga 2: „Cu siguranță așa va fi”

Uhrin a făcut anunțul legat de viitorul lui Dinamo: „90% asta se va întâmpla! Am vorbit cu fanii”