EXCLUSIV Psihologia în sport. Dialog amplu cu Daniel David, preşedintele Asociaţiei Psihologilor din România: „Nu poți pune toată energia unei țări în succesul unui sportiv”

- Domnule David, vă place sportul? Practicaţi vreun sport?
- Îmi place. Am practicat şi îmi place fotbalul, tenisul de câmp, artele marţiale, într-o oarecare măsură.

- U Cluj sau CFR Cluj? 
- Le iubesc pe amândouă. U are legătură cu istoria Universităţii şi prin definiţie suntem parte a fenomenului U Cluj, dar apreciez şi ce face CFR.

- Câştigăm tot mai puţine medalii, nu avem o strategie naţională, iar ultimii noștri campioni par mai degrabă nişte apariţii meteorice, nişte produse ale unor părinţi care au avut timp şi bani să investească în ei. Care credeți că sunt motivele decăderii sportului în România? 
- E un fenomen mai general, noi avem o problemă cu instituţiile în această ţară. Nu avem nişte instituţii puternice, nici în educaţie, nici în sănătate, nici în economie şi nu avem instituţii puternice nici în sport. 

- Detaliați!
- Din acest motiv, nu avem proceduri, nu avem predictibilitate, apar fenomene neobişnuite, acum ne prăbuşim, acum creştem. Autorităţile au atitudini foarte proaste faţă de sportivi. 

Toţi apreciem o mare performanţă, dar când cineva ia două medalii şi te apuci şi îi dai premii de milioane sau cel mai înalt titlu pe care îl poate acorda o ţară, stai şi te întrebi ce o să se mai întâmple dacă mai câştigă două medalii. Ce facem? Îl facem cetăţean planetar?

- Oare e vorba de stima de sine pozitivă compensată, asa cum aţi descris-o dumneavoastră în "Psihologia poporului roman"? Vorbim exagerat de mult şi lăudăm nişte rezultate excepţionale, dar care sunt doar excepţii şi care nu sunt reprezentative pentru ţara noastră?
- Nu, eu cred că, pur şi simplu, avem noi tendinţa de a exagera şi de a polariza atributele pentru că dacă persoanele pe care le lăudăm azi fac mâine o greşeală dăm cu ei de pământ.

„Suntem încă o societate nematurizată”

 - Un bun exemplu în acest sens este cariera Simonei Halep. Când câştigă o ridicăm în slăvi şi suntem mândri de ea, când pierde o criticăm exagerat. 
- Cam aşa e. Asta arată o ţară care nu are instituţii serioase şi o societate încă nematurizată. Trebuie să ne bucurăm când un sportiv român câştigă, dar nu poţi să pui toată energia unei ţări în succesul unui sportiv. 

Succesul unui sportiv înseamnă mai multe lucruri, contează şi suportul pe care îl dă statul, angajamentul familiei, angajamentul unor privaţi, propria muncă.

- Legat de acest subiect, avem de ce să fim mândri ca români atunci când un sportiv român are performanţe? 
- Dacă îţi place sportul respectiv, te poţi bucura de performanţa obţinută. Dacă apreciezi pur şi simplu talentul şi dedicaţia acelui sportiv, iarăşi te poţi bucura. Dar una e să te bucuri într-o manieră echilibrată, sănătoasă, normală, alta e să te arunci în faţă cu cuvinte mari, premii de milioane, titluri sau medalii date de statul român.

- Aceste performanţe pe care le mai obţinem sunt de cele mai multe ori la sporturi individuale, la sporturile de echipă situația este dramatică. Încerc să fac o legatură între această lipsă de rezultate și ceea ce ați scris dumneavoastră în "Psihologia poporului român", că una dintre trăsăturile noastre este faptul că avem o încredere interpersonală scăzută și că nu colaborăm bine între noi. Poate fi acesta un motiv pentru care nu excelăm în sporturile de echipă? 
- N-aş generaliza fenomenul. Chiar dacă noi avem o încredere scăzută unii în ceilalţi şi faţă de instituţii, când se construiesc nişte echipe, acolo încep să se nască nişte legături între oamenii respectivi, inclusiv legături de cooperare şi de încredere. 

Nu aş generaliza la grupurile foarte mici care lucrează la un obiectiv comun, aşa cum este o echipă sportivă.

- Am fost în urmă cu doi în Islanda și am vorbit cu un profesor doctor în antropologie și sociologie care colabora cu federația islandeză de fotbal și care spunea că sportul pentru ei este un mod de educare a oamenilor și nu are drept scop crearea unor vârfuri. La noi pare invers. Ne lăudăm cu sportivii de top, îi premiem, facem poze cu ei, dar nu prea investim în sportul de masă. Cum e mai bine? 
- Islanda nu are nişte vârfuri excepţionale pentru că nu are o populaţie numeroasă, nu te poţi aştepta să iasă nu ştiu câţi campioni. Cred că modelul bun este acela în care ai nişte instituţii puternice care ridică un nivel general, iar după aceea pe fondul respectiv să scoţi în faţă şi nişte campioni. Aşa ar trebui să se întâmple şi în educaţie. 

- În ce sens?
- Nu ar trebui să ne aflăm pe ultimul loc sau penultimul la testele PISA şi apoi să ne lăudăm cu câţiva olimpici. Ar trebui să fim la testele PISA pe o poziţie onorabilă, iar pe acea platformă să scoatem şi olimpici. Aşa ar trebui să fie şi în sport. Noi avem o populaţie numeroasă, dacă am avea o bază sănătoasă aşa cum este în Islanda sau în alte ţări, am scoate mult mai mulţi campioni. Şi mai e o problemă. 

-Care? 
- Noi îi căutăm doar pe cei talentaţi şi îi ignorăm pe ceilalţi, pe când prima noastră filozofie ar trebui să fie să atragem cât mai mulţi copii către sport şi apoi să vedem care dintre ei sunt şi talentaţi.

Rectorul Daniel David: „Trecem uşor dintr-o extremă în alta” 

- Tot în "Psihologia poporului român" aţi scris despre potenţialul pe care îl avem noi, dar pe care nu reuşim să îl atingem de cele mai multe ori din cauza mai multor factori. Şi că reuşim să îl atingem mult mai uşor când lucrăm în străinătate, acolo unde sistemul e mai bine pus la punct. Acest lucru nu este valabil şi în cazul fotbaliştilor. Avem foarte multe exemple, când fotbalişti talentaţi nu au reuşit să se impună afară. Care credeţi că sunt motivele? 
- Dacă stăm şi ne gândim la Hagi, la Popescu, la Dan Petrescu, putem spune că ei şi-au atins potenţialul maxim când au jucat în afara ţării. Numele lor se leagă de succesul avut în străinătate. 

- Continuați!
- Sigur că nu au fost unde ne-am fi dorit să fie, nu au devenit un Messi sau un Ronaldo, dar faţă de cât de cunoscuţi erau când jucau în ţară, ei au ajuns renumiţi la echipele de afară. Iar cei care nu reuşesc în străinătate, poate chiar nu au talent, deşi noi credem altceva despre ei.

- Legat tot de trăsăturile noastre ca neam, credeţi că suntem un popor care dă rezultate doar prin pedeapsă sau printr-o disciplină extremă, ca să nu spun chiar abuzuri, aşa cum se întâmpla în trecut în gimnastică? 
- Eu cred că este vorba de altceva. Am trecut dintr-o extremă în alta pentru că asta facem noi de obicei. Trecem dintr-o extremă ca abuzul într-o extremă în care îi lăsăm pe toţi de capul lor, să nu supărăm. În loc să căutăm calea de mijloc, care înseamnă rigoare, disciplină, dar respect pentru omul cu care lucrezi. 

Dacă eşti împotriva abuzului asta nu înseamnă că nu trebuie să ai proceduri, disciplină, sancţiuni. Noi nu prea găsim această cale de mijloc, nu doar în sport, aproape în niciun alt domeniu.

Un specialist te ajută să depășești niște bariere, te eliberează de presiune, te motivează când e cazul. Te împinge să faci acel declic de care ai nevoie, e absolut necesar la o echipă.

- Ionuţ Rada

- Credeți că angajarea unui psiholog care să lucreze cu sportivii este o idee bună? Cei mai mulți oameni din fotbal resping ideea prezenței unui psiholog la echipă, considerând că un antrenor bun poate juca și acest rol. Care este părerea dumneavoastră? 
- Aici nu e o părere, este vorba de ştiinţă, e vorba de o abordare pe care o numim "evidence base": un psiholog contribuie şi ajută enorm, şi sportivul individual, şi echipele. Sigur, trebuie clarificat totul împreună cu antrenorul şi cu alţi oameni implicaţi în managementul clubului. Dar un antrenor nu are cum să fie un bun psiholog, dacă nu a studiat psihologia, nu are cum să fie ceea ce nu este. 

- Dar?
- El poate crede că este un bun psiholog, se pricepe la oameni ca o vecină cu o experienţă bogată de viaţă, dar nu are ştiinţa avansată a tehnologiei psihologice. Acum depinde şi ce psihologi alegeam. Dacă îi angajăm pe cei care sunt rude cu nu ştiu cine sau pe cei cu care suntem prieteni, nici nu o să apară rezultate. Mai mult încurcă.

Eu sunt psiholog la echipă. Cât timp sunt eu aici nu vom aduce niciun fel de psiholog. Ce, vrei să râdă lumea de noi?!

- Gigi Becali, finanţator FCSB

- Această împotrivire faţă de prezenţa unui psiholog într-o echipă masculină poate avea la bază şi tendinţa bărbatului de a nu cere ajutor pentru că ar fi considerat slab sau vulnerabil? Poate un club să angajeze un psiholog, dar el să nu aibă rezultate pentru că lucrează cu nişte bărbaţi care nu vor să recunoască că au nevoie de ajutorul său? 
- Corect, doar că psihologul trebuie să dobândească încrederea. Dacă un psiholog este angajat de un club şi nu reuşeşte să stabilească o conexiune cu sportivii, nu e problema sportivilor, e problema psihologului, e un psiholog slab. 

Există acest stereotip, dacă mergi la psiholog eşti slab sau nebun. Şi, din acest motiv, mulţi nu vor să interacţioneze cu psihologul, mai bine discută cu prietenii, cu antrenorul care se crede psiholog, dar asta e pseudoştiinţă. A merge la un psiholog este astăzi un semn de educaţie.

- E adevărat că numărul bărbaţilor care acceptă ajutorul unui psiholog este mult mai mic decât numărul femeilor aflate în aceeaşi situaţie? 
- Sigur că există această tendinţă, dar nu e o diferenţă foarte mare, cel puţin din experienţa mea. Depinde foarte mult de nivelul de educaţie, depinde de mediul rural sau urban. Acolo unde există acel stereotip despre care vorbeam mai devreme oamenii ajung la psiholog doar în situaţii de criză atât de avansate încât aproape nu mai ai ce să faci. 

În zonele în care oamenii au înţeles că a merge la psiholog este un semn de educaţie, dispar diferenţele de gen sau încep să se atenueze.

4:1este raportul bărbaţi vs femei în privinţa cazurile de suicid în Europa. Unul dintre motivele pentru care există această diferenţă este că bărbaţii merg mai rar la psiholog decât femeile

Psihologia nu se ocupă doar de probleme. Psihologia se ocupă, uneori, de oameni sănătoşi care funcţionează bine, dar care doresc să se optimizeze personal, vor să funcţioneze şi mai bine.

- Daniel David, rector Universitatea Babeș-Bolyai

Daniel David: „Depresia la sportivii de top? E ca un cerc pătrat! Nu prea există”

Daniel David explică de ce un campion nu are cum să sufere de o tulburare mentală majoră, vorbeşte despre măştile masculinităţii pe care şi le pun sportivi şi spune ce riscuri îl aşteaptă pe David Popovici, dacă nu va fi consiliat psihologic să facă faţă presiunii.

- Sportul este văzut ca o măsură a bărbăției, cu cât ești mai atletic sau un sportiv mai bun cu atât ești considerat mai bărbat. Ne educăm de cele mai multe ori băieții pe baza acestei idei, iar ei învață că masculinitatea lor este strâns legată de performanțele sportive. Ce părere aveți de această mască a atletului, pe care și-o pun mulți bărbați, și când devine ea toxică? 
- Faptul că vrei să îţi dezvolţi abilităţile fizice este foarte bine, dar, în acelaşi timp, nu trebuie să ignori nici abilităţile cognitive. Sigur, sunt văzuţi bine cei care sunt mai sportivi, cei care pot să impresioneze prin abilităţile fizice, dar, în ultimul timp, sunt văzuţi bine şi cei inteligenţi şi creativi. 

- Continuați!
- Cele două lucruri ar trebui să meargă bine împreună. Cu alte cuvinte, orice cale este bună dacă nu o duci în extrem şi dacă laşi loc pentru a completa cu celelalte lucruri. O dezvoltare armonioasă înseamnă o sănătate a corpului, dar şi o sănătate a minţii. Sănătatea minţii înseamnă două lucruri: o sănătate pe zona cognitivă şi o sănătate pe zona socio-emoţională.

Pleistocen vs holocen

- În istoria omenirii, bărbatul a fost agresiv, dominant, tipul "vânător" o mare parte din timp. Cum se poate face această trecere de la acest prototip la cel despre care vorbeaţi mai devreme? 
- Aşa este, specia noastră a evoluat şi s-a format pe zeci de mii de ani, ca să nu spun pe sute de mii de ani, într-un anumit mediu. Un mediu în care diferenţa de gen era foarte accentuată. Abia de vreo 10 mii de ani, am trecut într-o altă logică, din pleistocen în holocen şi am început să ne adunăm, să construim societăţi mai mari. Când trecem de la un grup mic la nişte aşezări mai mari, societatea ajunge să valorifice şi alte atribute, cum ar fi adaptarea socio-emoţională, pentru că trebuie să te înţelegi cu cei cu care locuieşti. 

- Detaliați!
- Problema este că holocenul, care întăreşte această componentă socio-emoţională, nu a intrat încă în tendinţele noastre, ne spune psihologia evoluţionistă. Din acest motiv, în multe ţări încă există acest prototip al bărbatului, care trebuie să fie dominant, puternic, agresiv, sportiv. 

Dar în diverse culturi mai avansate, mai ales în zona nordică, dacă tot vorbeam de Islanda, încep să fie apreciaţi şi băieţii empatici, iar abilităţile socio-emoţionale sunt valorizate social şi în cazul băieţilor. E foarte bine că un băiat face sport, dar nu mai este suficient într-o societate avansată. 

Pentru a intra în profilul aşteptat de societate, el trebuie să fie şi inteligent, creativ, dar şi sensibil la nevoile celorlalţi.

- În urma unui studiu sociologic realizat în fotbalul britanic s-a constatat că sportivii învață de mici să "normalizeze" durerea și să accepte să joace în continuare deși simt durere. De asemenea, fanii și presa laudă un sportiv care joacă accidentat și îi critică pe cei care lipsesc prea mult din cauza accidentărilor. Acesta este un motiv pentru care numărul deceselor în rândul sportivilor de sex masculin este mult mai mare decât în rândul sportivelor. E asta o dovadă de bărbaţie? 
- Sigur că nu cred aşa ceva. Este un stereotip care vine din zona asta a unor societăţi nu foarte avansate, nu foarte echilibrate sub aspectul genului, acolo unde discrepanţa dintre cele două genuri este foarte mare. Şi aici este o chestie de echilibru. 

- Adică?
- E normal ca în sport să mai apară lovituri, momente când simţi durere şi treci peste situaţia asta, dar până la momentul în care devine un risc pentru sănătatea ta şi viaţa ta. Să nu trecem din nou dintr-o extremă în altă, de la a-mi pune viaţa la risc să ajung în situaţia în care nu mai niciun fel de toleranţă la frustrare şi să renunţ la cea mai mică durere.

- Vorbeaţi de agresivitatea specifică bărbaţilor şi aş vrea să vorbim despre agresivitatea pe terenul de sport. De multe ori este acceptată şi chiar încurajată, iar mulţi sportivi ajung să îşi verse mânia asupra adversarului din teren, cu riscul unor accidentări grave. Cum pot fi aceşti sportivi ajutaţi? 
- Arena devine pleistocenul de care vorbeam mai devreme. Ei pot fi ajutaţi de un psiholog bun la echipă şi învăţaţi să se bată pentru interesele, scopurile sale, respectând în acelaşi timp nişte reguli, dar şi scopurile şi interesele celorlalţi. Dacă le respecţi, asta se cheamă asertivitate. 

- Și dacă nu?
- Dacă nu le respecţi şi calci în picioare drepturile şi obiectivele celorlalţi, se cheamă agresivitate. Opusul agresivităţii nu este pasivitatea, nu înseamnă că eşti mai puţin motivat sau competitiv. 

Agresivitatea ar trebui transformată în asertivitate. În cultura noastră, diferenţa nu se face foarte clar, oamenii nu înţeleg diferenţa dintre cei doi termeni. Mai mult, asertivitatea nu e apreciată la noi. Noi apreciem, din nou, extremele. Pe cei pasivi, despre care spunem că au bun simţ, sau pe cei agresivi.

Diferenţa dintre starea negativă şi depresie

- Un studiu din 2021 al Universităţii din Toronto a relevat faptul că sportivii de top sunt mult mai predispuşi la tulburări mentale ca depresia, anxietatea sau tulburări de alimentaţie faţă de un om obişnuit. Care ar fi motivele, cum ar putea ei să prevină aceste stări?
- Aş fi vrut să văd studiul pentru că aş fi vrut să văd cum măsoară acele tulburări. Eu mă îndoiesc că sunt tulburări clinice, cred că sunt forme de distres, adică simptome de tip anxios sau depresiv. Acestea rezultă din obiectivele pe care le au, stilul de viaţă pe care îl au şi, foarte important, cred că este vorba despre un factor pe care noi în psihologie îl numim "gândire absolutistă". 

- Adică?
- Adică foarte mulţi sportivi sunt învăţaţi de către antrenorii lor că trebuie să îşi formuleze scopurile şi dorinţele în termen de "trebuie cu necesitate": trebuie să fie primii, trebuie să reuşesc, nu pot concepe să nu se întâmple, etc. Ori gândirea asta rigidă este o gândire care ne predispune la distres şi chiar la tulburări psihice. 

Pentru că atunci când ce trebuie să se întâmple nu se întâmplă, nu câştigă de fiecare dată sau nu se califică de fiecare dată, au tendinţa să catastrofeze, au tendinţa să se evalueze global că nu sunt buni şi asta este asociat cu suferinţa psihologică.

- Cum poate şti un sportiv că este vorba de depresie sau anxietate şi nu o stare normală de tristeţe sau nesiguranţă? 
- Da, sunt niveluri diferite. Unele emoţii negative sunt absolut normale şi sănătoase pentru că te motivează, inclusiv pentru performanţă. O stare de îngrijorare sau o stare de nemulţumire te poate stimula. O stare de anxietate sau o stare de depresie începe să interfereze cu performanţa sportivă. 

-Dar?
- Dar, deşi eşti afectat psihologic, afectarea funcţională generalizată nu este atât de puternică. Adică poate interfera cu performanţa sportivă, dar nu interferează cu activitatea de acasă sau de la şcoală. Când se transformă în tulburare de tip depresiv sau anxios, ai şi simptome, ai şi afectare funcţională mai generalizată.

- Cum e posibil atunci ca Michael Phelps, câştigător a 23 de medalii olimpice de aur, să obţină asemenea performanţe incredibile deşi a recunoscut că se luptă cu depresia de ani de zile? 
- În primul rând aş sta de vorbă cu el să văd ce înţelege prin depresie. Cred că e vorba de stări negative şi distres. Nu poţi să ai tulburare depresivă şi să obţii performanţe. E ca şi cum ai spune cerc pătrat. Cu siguranţă atunci când se pregătea pentru concursuri şi dobora recorduri, el nu suferea de depresie. Nimeni nu ar pune diagnostic de tulburare depresivă pentru că nu ţi-a fost afectată funcţionarea socială la un nivel global. 

Asta nu înseamnă că nu era teribil de trist, dar nu era în niciun caz depresiv. Nu trebuie să luăm foarte în serios aceste declaraţii ale unor sportivi sau artişti care spun că tulburările psihice îi motivează sau îi stimulează să fie creativi sau mai buni. Un om depresiv nu se antrenează, nu are motivaţie să participe la concursuri.

- Atunci e posibil ca depresia să fi apărut după ce a renunţat la înot? 
- E foarte probabil. Să intre dintr-o emoţie negativă în tulburare depresivă majoră. Nu ştiu exact cazul lui, dar cred că sportul era pentru el o cale prin care îşi ţinea aceste emoţii negative în frâu, iar când a terminat cariera sportivă a intrat în depresie.

„David Popovici nu trebuie să ia în serios presiunea” 

- Încerc să fac o paralelă între el şi David Popovici, campionul nostru de 17 ani care a uimit lumea nataţiei în ultimul timp. Toata lumea îl laudă, toată lumea vrea să-l vadă doborând recorduri. Cât de mult rău poate să îi facă această presiune şi cum ar putea el să îşi păstreze echilibrul emoţional de care dă dovadă acum? 
- Dacă nu e bine pregătit psihologic, îi va face rău. Ca să fii sigur că rămâi în zona de sănătate psihologică, scopurile şi obiectivele tale ca sportiv ar trebui formulate în termeni preferenţiali. 

De exemplu, să spui: "mi-ar plăcea să reuşesc, fac tot ce depinde de mine, dar accept faptul că sunt anumiţi factori pe care nu îi poţi controla şi s-ar putea ca uneori să nu reuşesc". Aceasta este o perspectivă raţională. 

- Și cea irațională?
- Cea iraţională este "trebuie să reuşesc, trebuie să fiu primul, nu pot să concep să pierd". Dacă ai perspectiva iraţională şi nu câştigi, s-ar putea să te prăbuşeşti. Poate să fie un risc dacă nu ai setul mental bine pregătit pe latură de psihologie.

- El lucrează cu un psiholog, iar acest lucru se vede şi în declaraţiile sale, pare un adolescent cu picioarele pe pământ. 
- Da, i-am auzit şi eu declaraţiile, mi s-a părut că este foarte ok până acum. Dar e important ca persoanele cu care lucrează să îl înveţe să nu ia prea în serios presiunile astea exterioare, din zona politicului sau din zona spaţiului public.

- El este un caz fericit, e un adolescent care face sport din plăcere şi care are şi alte preocupări. Dar sunt foarte mulţi copii care sunt forţaţi de părinţii lor şi antrenamentele sunt un chin, aşa cum povestea Andre Agassi. Până la ce punct îşi pot împinge părinţii copiii către sport? 
- Spun din nou că trebuie să fie un echilibru. E normal să nu cedeze la primele obstacole, dar e foarte important ca micului sportiv să îi placă. Sunt multe cazuri de atleţi cu performanţe remarcabile, dar care au răni mari fizice şi psihice şi atunci te întrebi dacă a meritat. 

- Continuați!
- Dacă răspunsul este da, este ok. Dacă este nu, a fost o greşeală. E important să îi transmiţi copilului ce înseamnă sportul de performanţă şi cum îi va marca viaţa

"Noi am avut curajul la fondarea Universităţii Cluj să spunem că scopul nostru nu este neapărat câştigul. Scopul este să încerci, să ai camarazi, să fii sănătos, să te bucuri. Eu nu am spus că nu vrem să câştigăm, dar nu este o obsesie.

- Daniel David, rector Universitatea Babeș-Bolyai

Mi-ar plăcea ca sportivii români să fie şi nişte buni cetăţeni. Să fie prezenţi în spaţiu public, să se proiecteze ca modele, dacă greşesc să îşi corecteze comportamentul. Şi, cel mai important, să nu se exprime în domenii în care nu se pricep.

Una dintre cele mai grave probleme este că sportivii care ajung vedete au păreri despre absolut orice, de la psihologie la sănătate sau economie. E ok să ai o opinie sau să pui întrebări, dar mulţi fac confuzie între convingeri şi cunoştinţe. Sunt foarte siguri despre puţinele lucruri pe care le ştiu.

- Daniel David, rector Universitatea Babeș-Bolyai

CV Daniel David

• profesor "Aaron T. Beck" de psihologie clinică şi psihoterapie (ştiinţe cognitive clinice) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca
• directorul fondator al Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul UBB 
• profesor asociat la prestigioasa instituţie medicală Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New-York 
• director al programului de cercetare la Albert Ellis Institute, New York 
• este cel mai citat psiholog din România în literatura științifică de specialitate 
• a obţinut titlul de doctor în psihologie în 1999 
• în 2017, a fost ales preşedintele Asociaţiei Psihologilor din România
• în 2020, a fost ales rectorul Universităţii Babeş-Bolyai

STUDIU: Sportul vs tulburările mentale

Cercetătorii de la Universitatea din Toronto au realizat un studiu prin care au dorit să vadă care este prevalenţa simptomelor tulburărilor de sănătate mintală, în special depresia, anxietatea și tulburările de alimentație (ED), în rândul sportivilor olimpici canadieni.

186 dintre aceşti atleţi au răspuns la un sondaj, iar datele au fost procesate de profesorii din Toronto. A reieşit faptul că 41,4% dintre sportivi au îndeplinit criteriile de limitare pentru una sau mai multe tulburări mintale, de 4 ori mai mare decât în cazul oamenilor care nu fac sport de performanţă.

Robert Enke, drumul de la depresie la sinucidere

Robert Enke, portar cu 8 prezenţe în naţionala Germaniei, este unul dintre cei mai cunoscuţi fotbalişti care s-a sinucis din cauza problemelor mentale. El şi-a luat viaţa în noiembrie 2009. Tatăl său, care era psiholog sportiv, era printre puţinii oameni care ştiau că Robert se confrunta cu depresia. 

"Boala sa a fost diagnosticată după transferul la Barcelona, când îi era teamă că nu va reuşi. În cele mai critice perioade, avea o frică intensă de fiecare dată când un jucător şuta, îi era teamă să nu primească gol. Nu voia să mai meargă la antrenamente. 

A fost aproape să fie internat într-o clinică psihiatrică, dar a refuzat pentru că spunea că acest gest ar fi sfârşitul carierei pentru el", a povestit Dirk, tatăl său.

5 mari sportivi care au trecut prin stări depresive

Michael Phelps:

O parte din mine nu voia să mai fie în viață. Am avut niște suișuri și coborâșuri înfricoșătoare. Această boală nu dispare niciodată. 

Ian Thorpe:

Sunt o persoană care s-a luptat cu probleme de sănătate mintală încă de când eram adolescent. A avea atât de multe, dar să simțim atât de puțin, poate fi boala de care suferim majoritatea dintre noi, în lumea dezvoltată modernă.

Gianluigi Buffon:

Pentru câteva luni, nimic nu a mai avut sens în viața mea. Părea că nimănui nu-i pasă de mine ca om, doar ca fotbalist. Toată lumea întreba de Buffon, dar nimeni nu voia să știe nimic de Gigi. A fost o perioada extrem de grea.

Oscar de la Hoya:

E cea mai mare luptă din viața mea. Pot să adun toți adversarii din lume, să-i pun în același ring și să mă bat cu ei toți, în același timp, și tot nu se compară cu monstrul cu care mă lupt în depresie,

Tyson Fury:

Conduceam mașina și tot ce visam e să intru cu ea într-un perete, să sar de pe pod cu viteză maximă. Pur și simplu nu îmi doream să mai trăiesc. Am tras de volan și am oprit undeva. Mi-am spus că trebuie să cer acum ajutor sau va fi prea târziu pentru mine.

Vezi și: 

PROFU' DE SPORT

Câți bani de buzunar le dă copiilor Gică Popescu? » „Baciul” a surprins la „Profu' de Sport": „Vrei mai mult, muncește pentru mai mult”

PROFU' DE SPORT

Gică Popescu, primul invitat la podcastul GSP „Profu' de Sport”: „Marea problemă a fotbalului românesc e lipsa curajului!”