VIDEO + FOTO Georgeta Andrunache, desemnată Legendă GSP 2024: „Am trecut prin multe, fiindcă am vrut să câștig medalii. Accepți durerea sau te retragi” + Modul inedit în care i se manifestau emoțiile

Ani la rând, de la mijlocul decadei 1990, numele i-a apărut constant pe lista medaliaților în probele de rame, dublu și 8 plus 1. Brunetă, înaltă și zveltă, serioasă și mereu concentrată, părând că ține totul înăuntru, până la momentul bucuriei finale.

„Chiar și din cei apropiați îmi spuneau că «Tu nu ai emoții, că ești foarte puternică, că nu se vede». Nu, nu există sportiv, nu există competiție la care să nu ai acele emoții. Depinde cât reușești să le stăpânești sau să nu le arăți”, recunoaștea recent, într-un lung dialog cu GSP, Georgeta Andrunache.

SUPERLATIVE 2024

CAMPIONII Superlativelor GSP, cea de-a 59-a ediție: Dennis Man (Fotbalistul Anului), Edward Iordănescu (Antrenorul Anului), Risto Radunovic (Jucătorul Străin al anului) și David Popovici (Sportivul Anului)!

A plecat de acasă, ca mulți alți copii, la o vârstă la care lumea nu are granițe, e un teritoriu viu, interesant, care promite să se dezvăluie sub ochii tăi. Avea doar 13 ani și jumătate și un mare atu înainte de a urca în barcă și a începe primele lecții de canotaj: știa să înoate.

De atunci s-au scurs decenii marcate de „muncă, muncă și iar muncă. Fără muncă, fără dăruire, fără pasiune, nu poți să faci performanță. Orice antrenor ai avea în spate, orice manager ai avea în spate, fără să-ți dorești tu, fără să-ți setezi tu target, obiective, n-ai cum să faci”, insistă cea care acum este vicepreședinte al clubului Dinamo și care conduce Comisia Tehnică Olimpică pentru Sportul de Performanță în cadrul COSR.

Este între cele mai medaliate sportive olimpice ale României, cu 5 distincții de aur și una de bronz și pentru fiecare dintre ele a strâns din dinți și și-a umplut palmele cu bătături.

„Eu am făcut-o cu mare pasiune, mi-am dorit și de aceea nu consider niciun moment ca fiind sacrificiu”, subliniază acum, când trofeele stau cuminți acasă, la vedere, pentru a arăta cât de mare a fost și rămâne. „Sunt ale mele, sunt frumoase, sunt acolo, îmi aduc aminte cu drag. Dar, pas cu pas, viața merge înainte”, spune Georgeta Andrunache.

Distinsă cu unul dintre premiile rezervate Legendelor GSP în 2024, campioana ne-a condus preț de aproape o oră în călătoria carierei sale, de la începuturi și până la retragerea asumată, privind lucid spre prezentul și viitorul canotajului tricolor. Din care va face parte în continuare, dar dintr-o altă postură.

Georgeta Andrunache: „Nu mi-a fost greu să plec de acasă”

- Mulțumim că ați acceptat invitația noastră, să vorbim despre carieră și despre cum sunteți acum. Prima întrebare ar fi: vă e dor de canotaj în forma lui competițională? În forma lui de, poate, plăcerea de a ieși pe apă?
- Nu, nu mai îmi este dor de canotaj. În ultimii ani tinerii noștri canotori ne bucură și e o bucurie, nu știu, dacă nu chiar mai mare decât atunci când concuram eu. Fiind sportiv, trăiești emoțiile cu totul și cu totul altfel. Sunt mult mai mari de pe margine. Nu m-am mai întors în barcă și nu-mi este dor să mă întorc în barcă. Au fost foarte mulți ani de muncă, de efort și am zis că e mai bine să sprijin dintr-o altă postură, nu de acolo, de pe baltă, nu din cantonament.

- Privind în urmă, a meritat tot acest sacrificiu și tot acest efort?
- Da, eu am spus-o și nu știu, mă repet, n-am făcut un sacrificiu. Să faci performanță nu cred că trebuie să considerăm un sacrificiu pentru că tot ceea ce am făcut am făcut de bunăvoie și de plăcere. Eu am făcut-o cu mare pasiune, mi-am dorit și de aceea nu consider niciun moment ca fiind sacrificiu. Chiar dacă au fost dureri, a fost greu, a fost al naibii de greu!, dar după fiecare obiectiv pe care mi-l planificam – întotdeauna mi-am planificat și mi-am setat obiective, unele au fost îndeplinite cu succes, altele mai puțin – bucuria de după a fost mult mai mare decât tot greul pe care l-am parcurs în perioada dinainte. Și atunci da, aș lua-o de la capăt oricând și nu consider un sacrificiu nimic din ceea ce am făcut.

- Ați plecat de acasă foarte mică, aveați 13 ani. Cum a fost desprinderea de părinți, de locul natal, de toate obiceiurile?
- Am fost un copil foarte independent, de mică, și nu mi-a fost greu să plec de acasă, probabil și datorită faptului că ai mei nu au fost de acord și a fost așa, o dorință de a pleca, încât n-am simțit greul din spate. Clar, copil fiind, mi-a fost dor de frați, mai am o soră și un frate, de părinți, de colegii de școală, de tot ce a însemnat locul de unde am plecat, dar n-am avut probleme, nu știu, mari, psihologic vorbind, nu. Am trecut cu ușurință peste prima etapă, să spunem așa, încât m-am acomandat foarte bine și probabil că mi-a plăcut ceea ce fac. Am și intrat într-un grup bun, într-o atmosferă bună, n-am simțit atât de tare lipsa celor de acasă.

- Cum a fost selecția, cum se făcea în mod tradițional: venea un profesor sau un antrenor la la școală și alegea copii?
- Da, se făceau selecții în școli, veneau antrenorii din zonă sau nu neapărat. În cazul canotajului, este nevoie de anumiți parametri, să ai o anumită anvergură, înălțime. Atunci nu îndeplineam aceste condiții, dar pentru că aveam o vârstă mai mică decât targetul care se căuta atunci, profesorul de sport de la școală, unde eu eram elevă, i-a spus doamnei antrenoare de la Botoșani, Elena Iacob: „Este o fire foarte energică, cu siguranță va face față” și așa am plecat și la o vârstă mai fragedă, și fără parametri. Dar, așa cum am mai spus-o, mie mi-a plăcut competiția foarte mult și cred că asta m-a ținut atât de bine ancorată în performanță.

Temerile mamei, întinse pe toată cariera

- Ați spus la un moment dat că părinții au fost un pic mai reticenți să vă lase, pentru că exista o poveste tristă în spatele acestui lucru.
- Da, mama. Mama nu a acceptat plecarea mea de acasă. Nu doar faptul că plecam departe de casă la 13 ani și un pic, ci și pentru faptul că a avut un frate decedat înecat. Și atunci tot ce însemna apă era exclus. Și eu n-am putut să mă despart de apă. Am trăit pe malul iazului, acolo m-am născut. Cum eram obișnuită, nu era ceva nou, mai nou a fost cu bărcuța. Eu îmi imaginam cu totul și cu totul altceva. Dar, da, mamei i-a fost greu până m-am retras, deși aveam medalii olimpice, îmi spunea: „Nu ai de gând să te oprești?” Dar am depășit toate aceste obstacole. Așa cum le numea mama, nu eu.

- Și cu barca? Prima dată când ați văzut cum e.
- M-am acomodat foarte repede cu barca. De obicei, în canotaj se începe cu a învăța să înoți, ceea ce în cazul meu nu a fost nevoie. Știam să înot când am venit la canotaj și atunci antrenorul cu care am început era foarte atent cu fetele care nu știau să înoate, încerca să le învețe, iar eu știind foarte bine să înot, a zis „Bine, hai, tu urcă în barcă” și la un moment dat nu știa unde sunt și eram departe pe lac (zâmbește). M-am adaptat foarte repede. Mi-a plăcut, mi-a plăcut foarte mult de la început.

- Aveți doi copii. Vreunul dintre ei face sport?
- Nu. Cât au fost mai mici au trecut prin mai multe sporturi. Băiatul nu s-a apropiat de sport mai deloc. Fetița a cochetat mai mult cu voleiul, dar momentan ne-am oprit pentru că programa școlară... Nu, nu, e prea mult pentru ea și să faci sport doar de plăcere este una, dar la o anumită vârstă, la un moment dat, când trebuie să treci spre performanță, necesită un program mult mai serios. Și între școală și sport a ales școala în momentul ăsta.

+38 FOTO

- În ce moment le-ați povestit despre cariera dumneavoastră sau nu le-ați povestit niciodată atât de mult?
- Eu m-am retras și am revenit și iar m-am retras și iar am revenit. Cumva, ei m-au prins în competiție, erau mărișori, au urmărit competițiile mele, au stat mult cu mine în cantonament amândoi și nu le-a fost greu să înțeleagă ce face mama. Dar mai urmărim, mai urmărim din când în când cursele în care eu am concurat, tot ce înseamnă competiție, tot ce înseamnă Jocurile Olimpice. Acum am urmărit împreună aproape tot ce s-a putut. Iubesc sportul. Nu îl practică ei, dar au cunoștințe din istoria sportului.

Georgeta Andrunache, primul sfat de oferit: „Muncă, muncă și iar muncă. Și totul de bunăvoie”

- Dacă ar fi făcut sport, care ar fi fost primul sfat pe care li l-ați fi dat?
- Muncă, muncă și iar muncă. Și totul de bunăvoie, așa cum le spun tuturor. Nu există un secret în a face performanță. Nu iei o pastilă, nu înghiți nimic și apar rezultatele! Fără muncă, fără dăruire, fără pasiune, nu poți să faci performanță. Orice antrenor ai avea în spate, orice manager ai avea în spate, fără să-ți dorești tu, fără să-ți setezi tu target, obiective, n-ai cum să faci. Și viceversa, poți să-ți dorești orice, dar dacă n-ai o echipă în spate... Clar că în spatele unei medalii, în spatele unei performanțe trebuie să fie un nucleu complet. Nu se poate una fără alta.

- Spuneați că v-ați fixat obiective încă de când erați mică, când se termina cantonamentul, în noaptea de Anul Nou, puneați un obiectiv pentru anul următor. Ați rămas la fel organizată și de atentă la ce urmează și la ce trebuie făcut?
- Da, aș putea spune că sunt organizată, că îmi planific lucrurile. Nu-mi place să fiu luată prin surprindere, să fiu nepregătită. Unii spun că sunt chiar exagerată cu planificări sau cu perfecțiune (râde). Nu cred că există perfecțiune. Nu suntem perfecți, nu e nimeni perfect, dar cred că ne este mai ușor să ne planificăm lucrurile, putem lucra pentru a le îndeplini. Și da, în continuare încerc să fiu cât pot de organizată.

- Vă mai aduceți aminte de sentimentele, de tot ce prin ce ați trecut la prima medalie, în 1991, Sevilla, bronzul acela în patru rame?
- Prima medalie la Campionatul Mondial. Mi-aduc aminte fiecare cursă, îmi aduc aminte fiecare medalie. N-aș putea spune că în spatele fiecărei medalii există o poveste. Aș putea spune că în spatele fiecărei medalii există multă muncă, multă seriozitate. În spatele fiecărei medalii sau pentru fiecare medalie am suportat foarte multă durere, durere din toate punctele de vedere, durere de efort, durere de palme, că aveam răni în palme, dar cu siguranță totul a meritat.

- Dar ce se simțea?
- De la prima cursă de la Sevilla, prima cursă de la Campionatul Mondial la care eu am concurat și până la ultima cursă când m-am retras, aș putea spune că la toate am avut emoții. Deși multă lume, chiar și din cei apropiați, îmi spuneau că «Tu nu ai emoții, că ești foarte puternică, că nu se vede», nu, nu există sportiv, nu există competiție la care să nu ai acele emoții. Depinde cât reușești să le stăpânești sau să nu le arăți. Dar pentru fiecare medalie am trăit sentimentul de împlinire, în primul rând pentru mine, dar și o mândrie aș putea spune de țară, națională. Am fost mândră de tot ceea ce am realizat și de fiecare medalie pe care am adus-o pentru România.

Georgeta Andrunache: „Mi se rupeau dinții din cauza emoțiilor”

- Apropo de aceste emoții, înțeleg că la Sydney s-au transformat într-o formă ieșită din comun și cu care cred că nu va mai întâlniserăți până atunci.
- Într-adevăr, nu m-am întâlnit până la Sydney, dar după aceea a continuat. Da, la Sydney s-a întâmplat prima dată chiar înainte de competiție: mi se rupeau dinții. Fiecare sportiv care intră într-o competiție europeană, mondială, sportivii care sunt componenți ai loturilor naționale și olimpice, de două ori pe an au obligația să aibă controlul medical efectuat la INMS, cu viza medicală în spate, să fie apt medical pentru sport. Deși le aveam pe toate și controlul făcut amănunțit, da, la Sydney s-a întâmplat prima dată când au început să mi se rupă efectiv dinții. A fost vorba de doi, două măsele, dar s-a mai repetat lucrul ăsta și cu siguranță a fost din cauza emoțiilor. Așa îmi măcinam eu nervii, așa se manifesta la mine. Fără durere, ce-i drept. Am trecut peste, mi-am îndeplinit obiectivul.

- Care credeți că v-au fost atuurile ca sportivă? Cum v-ați descrie acum, privind în urmă la atâția ani de când ați pus punct carierei?
- Atuurile mele? În primul rând, mi-am dorit să obțin acele medalii și în al doilea rând am făcut-o de bună voie și cu drag. N-am fost forțată, nu m-a împins nimeni de la spate. Mi-am făcut antrenamentele conștiincios și nu doar antrenamentele. Ce faci după antrenament este la fel de important ca și antrenamentul. Cred că am reușit să am o viață bine organizată și, așa cum spunem noi, o viață de sportiv. Mi-am respectat ceea ce înseamnă alimentație, odihnă, refacere, pentru că sunt foarte bine legate unele de altele. Mergând la, știu eu, la plimbare sau făcând cu totul altceva în afară de a te odihni, nu poți să faci următorul antrenament. Și am fost un un sportiv conștiincios, din toate punctele de vedere.

- Când ați ajuns la lotul mare, erau deja niște nume importante acolo, ați și concurat alături de ele. V-a fost vreuna model sau pur și simplu v-ați urmat propriul instinct, propriul fel de a face sport?
- Când am terminat junioratul în 1994 și am venit în lotul mare, lotul olimpic de la Snagov, am întâlnit acolo deja multe campioane olimpice, campioane mondiale. N-aș putea spune că una din ele a fost model. Toate au fost model, toate erau la fel de conștiincioase, la fel de hotărâte, determinate și de la fiecare am avut de învățat. Iar Doina Ignat, Veronica Cochela, Elisabeta Lipă și multe, multe alte colege aveau același țel, același vis, același caracter. Toate voiau o medalie de aur. Toate voiau echipa cea mai bună, toate erau perfecționiste.

- V-au integrat.
- Norocul nostru, al celor mai tinere, a fost că atunci când am intrat în lotul olimpic, n-am simțit două loturi, nu ne-am simțit alăturate, ne-am simțit incluse în lotul olimpic. Întotdeauna a fost lotul întreg. Lotul a fost echipă, nu doar barca de dublu sau de opt. Întreg lotul la noi a fost echipă, ne-am susținut, ne-am încurajat, ne-am ajutat. Deci, nu erau cele mici și cele mari. Și atunci trecerea a fost mai mai ușoară și de la fiecare ai avut ce lua, ai avut ce învăța și a fost benefic pentru toată lumea.

- Ați spus de multe ori cuvântul muncă. În canotaj, ce e mai important: munca sau talentul?
- Nu există una fără alta. Sau aș putea spune că fără muncă talentul nu se conservă și nu te-ar ajuta foarte mult, dar este nevoie de un cumul. Să îți dorești, să muncești, să ai și talent, să ai și noroc, dar aceste lucruri țin și de individ, ți le construiești, ți le așezi ca să poată la un moment dat să dea rezultatul.

Georgeta Andrunache: „Este al naibii de greu să dublezi, canotajul e sport de colaps”

- Privind acum spre Jocurile Olimpice și spre titlurile olimpice, au fost dacă nu două titluri, măcar două medalii de fiecare dată când ați fost pe podium și venind un pic în prezent, anul acesta, la Paris se tot vorbea că românii dublează, ca și cum ar fi fost ceva nemaivăzut. De fapt, la noi s-a făcut acest lucru și în urmă cu mai mult timp.
- Da, au fost în ultima perioadă în spațiul public tot felul de discuții. Nu sunt o persoană foarte activă pe rețelele de socializare sau nu sunt. Nu că nu sunt foarte activă, nu sunt pe rețelele de socializare! (zâmbește) M-a deranjat foarte mult acest aspect. Sunt puține echipe la start, trag de două ori, lucruri care n-au fost bine documentate. Au vorbit persoane care nu știu ce înseamnă. România dublează. Un singur sportiv concurează în două echipaje, deoarece nu sunt atât de mulți sportivi valoroși și uneori chiar nu au fost bani să deplaseze un număr mai mare de sportivi încât să poată concura în ambele probe.

- Cum e să dublezi?
- Este al naibii de greu să dublezi, să cobori dintr-o barcă, să n-apuci să te refaci și să urci în cealaltă barcă și cu același scop, să câștigi, pentru ca asta se dorea și asta ne doream și noi. Nu suntem 30 de națiuni la start pentru că nu permite regulamentul. Cei care vor să știe, ca să nu spun cei care vorbesc ce nu știu, ar trebui să se informeze. Este un regulament al Federației Internaționale de Canotaj care nu permite mai multe ambarcațiuni decât sunt stabilite. Pentru că în canotaj efortul este de colaps. Este unul dintre sporturile cele mai grele posibil. Și eu am rămas surprinsă la un moment dat când am citit că este canotajul mai greu decât maratonul și mi-am zis: «Nu, nu se poate». Eu, care practic canotajul. Este un sport de anduranță. Este un sport de colaps, șapte minute în care toate grupele musculare, de la degetuțele de la mâini până la degetele de la picioare, și alea sunt antrenate și folosite în canotaj, lucrează. Și atunci, atât se permite la start.

- Și calificări...
- Ca să ajungi la un Campionat Mondial, trebuie să te califici, să ajungi la o ediție de Jocuri Olimpice, trebuie să te califici. Dublăm pentru că nu suntem atât de mulți sportivi la nivelul pe care noi ni-l dorim, cel de medalii, încât să putem merge cu o delegație completă. Nu doar că este foarte costisitoare, în schimb efortul este aproape supraomenesc. După unele competiții, mi-a luat poate mai bine de o lună de zile să-mi revin. Și vă spun cu toată sinceritatea.

- Credeți că sportivii din ziua de azi sunt un pic mai bine decât erați dumneavoastră acum 15-20 de ani pentru că metodele de recuperare au evoluat?
- Da, aș putea spune că acum condițiile, din toate punctele de vedere, de la alimentație, refacere, tot ceea ce înseamnă informație directă de pe barcă la antrenor, totul este mult mai bine pus la punct decât atunci când când concuram eu, când mă antrenam eu. Dar să știți că tot greu este, ușor n-are cum să fie. Urmăresc antrenamentele sportivilor actuali și chiar am spus că eu nu aș veni să mă antrenez, că programul pe care îl fac acum nu cred că aș fi capabilă să-l îndur. S-a schimbat cu totul față de ceea ce făceam noi. Este o altă școală, este o altă viziune, dar e o școală care dă rezultate, însă cu foarte, foarte multă muncă. Acum, eu nu am fost o sportivă foarte puternică, am fost o sportivă ambițioasă, am fost o sportivă tehnică, dar la forța și programul pe care îl fac acum nu cred că m-aș băga! Acum, că știu ce înseamnă (zâmbește).

- Se făceau și înainte cantonamente, nu?, dacă tot am ajuns în zona asta a discuției.
- Perioada de antreament, aproximativ 11 luni pe an, se face și acum, o făceam și noi în trecut.

„Mergeam în Turcia, Italia, Grecia, acum se merge la sigur”

- Mă refeream la cele din străinătate...
- Nu stăteam atât de mult la apă caldă, cum spunem noi, e o expresie a noastră. Mergeam aproximativ o lună, o lună jumătate, schimbam locația. Acum obișnuiesc să meargă mai mult în Italia, sunt niște condiții pe care noi nu le-am avut, n-au fost atât de bune cum e varianta de acum. Dar am tot schimbat. Am stat foarte mult timp în Turcia, am fost în Italia, Grecia. Noi am căutat. Acum nu se mai caută, se merge la sigur, dar da, perioada asta de frig, de iarnă, când la noi îngheață sau este foarte frig, se merge unde se găsesc condiții de vâslit. Cantoamentul însă tot 11 luni pe an este și că îl facem la Snagov, că îl facem în Italia, că îl facem la Năvodari sau la Orșova. Este același lucru pentru un canotor, tot departe de casă, de familie, de cei apropiați este.

+38 FOTO

- Dar se creează și legături aparte pentru că stați atât de mult împreună, sunt multe familii de canotori, cum e să să stai atâta timp împreună? Mai există și probleme?
- Există problemele care există în orice familie și acasă, cu copiii, cu soțul, chiar și cu părinții tot există discuții. Clar că și în cantonament mai apar discuții, dar cel puțin la noi nu au fost așa probleme încât să nu ne mai vedem, să nu ne mai vorbim, și, stând atât de mult în cantonament, clar că acolo se leagă. Și eu, soțul mi l-am cunoscut tot în cantonament și foarte mulți colegi și actuali sportivi.

- Restul timpului...
- Da, nu mai ai timp pentru altceva. Foarte puțin timp există de viață normală. Pentru noi viața normală este cea de cantonament, dar am făcut tot felul de petreceri, aniversări. Și cu bune și cu rele, ne-am fost aproape, ne-am sprijinit, n-au fost răutăți încât să nu știu... Mai auzi la unele sporturi, cel puțin astea de contact, că o mai accidentez pe aia, s-o scot, la noi nu e cazul. E un sport curat, e un sport corect. Te aliniezi la start, cine e cel mai bun câștigă, nu ne putem împiedica, să ne incomodăm unii pe alții.

Georgeta Andrunache: „A lipsit cercetarea, a lipsit partea de medicamentație, de refacere”

- Ați revenit de două ori după nașteri, cât de dificil a fost?
- (suspină) Nu mai mi-aduce aminte! Am revenit pentru că mi-am dorit să revin. Cu succes după prima naștere. Din păcate, după a doua naștere, nu am reușit să mai obțin o medalie, dar am tras un semnal de alarmă atunci, chiar înainte de curse, după curse. Pentru 2012, pentru Jocurile Olimpice de la Londra, m-am pregătit mult și bine. Nu am ce să-mi reproșez și totuși am venit pe locul cinci. Mi-am făcut recorduri personale, recorduri personale pe uscat, pe acele aparate, ergometre, pe care vâslim noi, ele nu te mint, nu a bătut vântul, n-ai ce interpreta. Deci am fost foarte bine pregătită, mai bine decât la Beijing și Atena.

- Și totuși...
- Și totuși am venit pe locul cinci și atunci am spus: «De ce? Ce am greșit? Eu nu cred că am greșit ceva». Am avut același antrenor, aceeași echipă în spate, aceeași colegă de barcă cu care am făcut recorduri. A lipsit mult mai mult, a lipsit cercetarea, a lipsit partea de medicamentație, de refacere. Și am spus de atunci, de la finalul cursei, dacă noi, România, nu vom reuși să ne adaptăm, s-o luăm repede din mers și să le aliniem cu toate lângă celelalte națiuni, nu vom mai aduce performanța. Ca drept dovadă, și astăzi reușesc să facă performanțe doar cei care au o echipă în spate.

- Credeți că sportul acesta, canotajul, este cel mai aliniat dintre cele din România cu ce se întâmplă afară?
- Nu știu dacă chiar suntem aliniați la ceea ce se întâmplă afară, dar în spatele sportivilor de la canotaj este o echipă puternică. Este o echipă care își dorește la fel de mult ca și sportivul. Este o echipă care studiază, este o echipă care este permanent implicată în tot ceea ce se întâmplă afară. Și chiar este o echipă. E o echipă numeroasă, fără de care sportivii n-ar putea. Ați văzut și voi, s-a văzut și pe televizor, coborau de la din barcă, ieșeau de la cursă și-și făceau recuperarea imediat acolo, ceea ce nu s-a văzut la alte discipline sportive din România. Numai așa putem. Nu știu, nu știu dacă sunt națiuni care au mai mult sau dacă nouă ne lipsește ceva, dar cu siguranță suntem preocupați să fie cât mai aproape de o normalitate.

- Când a venit momentul să vă gândiți la retragere, a fost ușor de luat decizia sau dimpotrivă?
- Având în vedere că deja știam cum e să te oprești din activitate și având în vedere că erau doi copii acasă care plângeau în fiecare weekend când plecam în cantonament, nu a fost greu. Iar așa cum am mai spus, eu îmi setam obiectivele. Clar știam că după ce se încheie ediția aceea de Jocuri, de fapt, a urmat și Campionatul European, mi-am încheiat anul competițional, m-am retras. Era stabilit și atunci nu a fost atât de greu să mă retrag, dar rămâne acea nostalgie a sportului.

- Și apoi?
- Am continuat, am făcut mișcare, am fost o perioadă mai activă pe lângă cei care erau încă în activitate, după care a trebuit să mă așez într-un alt loc în care să sprijin dintr-o altă poziție. Pentru că familia, copiii mei nu mai îmi permiteau sau timpul pe care trebuia să-l aloc lor nu mai permitea să mai faci atât de multe deplasări sau să stai în cantonament.

Medaliile sunt la vedere, „mai ștergem praful din când în când”

- Sunteți una dintre cele mai medaliate sportive ale României la Jocurile Olimpice. Sunteți genul de sportiv care îți ține medaliile la vedere acasă sau le-a pus într-o cutie, a fost ce-a fost și gata?
- Nu, nu sunt într-o cutie, sunt la vedere. Mai ștergem praful din când în când (râde). Ne mai aducem aminte cu plăcere de tot ceea ce s-a întâmplat. Dar nu sunt nici eu nostalgică, să mă duc, să stau, să le iau, să mă uit la ele, să le mângâi. Nu. Fiecare etapă a vieții cred că trebuie să o luăm așa cum este. Sunt ale mele, sunt frumoase, sunt acolo, îmi aduc aminte cu drag. Dar, pas cu pas, viața merge înainte.

- Altă întrebare clasică: dacă ar fi să alegeți un moment, cel mai emoționant, cel mai important, cel mai frumos din carieră, care ar fi? Sau poate nu e unul singur.
- Cu siguranță Jocurile Olimpice. Toate edițiile de Jocuri Olimpice sunt aparte. Nimic nu se compară cu această competiție. Momentul acela al deschiderii. Statul în Satul Olimpic, stat împreună cu toate națiunile, cu toate sporturile, dau o emoție mult mai puternică și o trăire mult mai amplă a competiției. În afară de, efectiv, competiția în sine, te așezi la start și acolo ești antrenat, ești pregătit pentru aia. Dar toată perioada aceea a Jocurilor are o încărcătură emoțională aparte. Așteptam cu mare nerăbdare, se terminau Jocurile și așteptam următoarea ediție pentru acea plăcere a competiției în sine. Jocurile Olimpice sunt diferite de tot ce înseamnă altă competiție și n-aș putea... Poate că, nu știu, am avut emoții mai mari la Sydney, la prima competiție, dar pe toate le-am trăit cu aceeași intensitate.

- A existat și un moment dificil, moment de cumpănă? Poate o accidentare sau o perioadă mai puțin fastă în pregătire...
- Au fost multe. Au fost multe momente grele în pregătire, momente cu dureri. La Bejing, de exemplu, am concurat cu acea mănușă cu atele. Câteva luni înainte de Jocurile Olimpice n-am mai putut să-mi folosesc mâna, nu o mai simțeam. Am făcut infiltrații, am trecut prin multe, dar am trecut, am vrut să trec prin ele fiindcă am vrut să câștig acea medalie. Orice sportiv trece prin accidentări. Renunți sau nu renunți, accepți durerea sau te retragi. Nu există alternativă și am acceptat durerea. Am acceptat efortul, am acceptat că eu mi-am propus și nu altcineva și te duci până la capăt, nu, n-avem ce face.

- Ce v-a ajutat?
- Au fost multe momente când, chiar înainte de antrenament, mă gândeam: «Mă duc spre poartă sau spre ponton?» (râde), dar am avut o colegă de cameră, care mi-a fost și colegă de barcă, și a știut sau am știut că și ea a trecut prin aceleași momente. Să ne aducem aminte pentru ce am venit aici? «Hai, mișcă-te, că acolo ți-e locul, că pentru asta ai venit aici». Și respirăm adânc și ne luam de mână, ne luam de braț și plecam să facem ceea ce noi ne-am stabilit. A existat întotdeauna această susținere între noi, dar motive de a renunța, de a suporta au fost multe.

Georgeta Andrunache: „Am spus: «Și eu vreau ca Nadia!»”

- Care au fost oamenii care v-au influențat cel mai mult nu cariera?
- Când m-am apucat eu în 1989 și nu știam foarte multe despre canotaj și nu știam nici foarte multe despre competițiile acestea majore, Jocuri Olimpice, Mondiale, am fost întrebată la un moment dat: «Ce te-a determinat, ce vrei?». Și am spus-o atunci, că nu știam să spun altceva. Urmărisem, văzusem niște imagini cu Nadia și Nadia, 10, cea mai bună, perfecțiune și am spus: «Și eu vreau ca Nadia!». După ce am văzut eu ce înseamnă canotaj, am zis că nu poți să fii perfect în canotaj, că nu-ți dă nimeni note. Dar mi-am spus că trebuie să mă duc către perfecțiune, trebuie să mă duc către maximum din ce pot scoate. Ușor-ușor, am stat, am analizat, am urmărit, și am făcut-o cu toată dăruirea, pentru că i-am promis mamei că dacă mă lasă să plec, nu o voi face de rușine. A spus ea niște vorbe și am spus nu, eu nu te voi face de rușine.

- Pentru că ați pomenit de palme mai devreme și pentru că ori de câte ori apare o competiție importantă și se să iau medalii, revin și palmele în poze, pe video, le vede lumea mult mai des acum. Când dispar acele bătături?
- Nu dispar definitiv acele bătături. Și acum mai am bătături, nu mai sunt rănile, dar urme încă există.

- Au fost ani de glorie ai canotajului românesc. A fost acea perioadă tulbure, în care a trebuit să se restarteze totul. Acum lucrurile din nou stau bine. Cum ați caracteriza, pentru final, generația actuală?
- E o generație care a conștientizat că poți să te realizezi prin sport, că poți să ai satisfacții, că bucuriile pe care ți le dă sportul sau aceste competiții majore aș zice că sunt unice. Și faptul că au conștientizat și faptul că fac de bunăvoie. Spuneam de pregătirea care se face acum, că e o altă școală, că e o altă metodă, că e un pic diferită de ce am făcut eu, canotorii de astăzi fac antrenamente singuri, neurmăriți, neîmpinși de la spate. Cred că spune foarte mult. E o generație foarte bună. Sunt copii foarte inteligenți, nu doar bine dotați și bine pregătiți.

Și atunci când faci de bunăvoie, când faci cu plăcere, n-are cum să nu iasă rezultatul. Iar ei au tot ce le trebuie. Au echipă în spate, sunt bine dotați de la natură, sunt deștepți, sunt inteligenți, sunt dornici și cu siguranță canotajul va continua această ascensiune – Georgeta Andrunache, cvintuplă campioană olimpică

- V-ați uitat la cursele de la Vaires-sur-Marne, a fost vreo surpriză sau vreun rezultat diferit decât poate să se fi prevăzut înainte de start?
- Știam că vor fi rezultate bune pentru că știam timpii cu care au plecat de acasă. La noi, fiecare antrenament cronometrat, și aproape toate sunt cronometrate, se raportează la recordul olimpic, procentajul din record olimpic. Au fost echipaje care, de exemplu dublu de băieți, care toată lumea spunea: «O surpriză!». Nu, n-a fost o surpriză, băieții erau, ca procent, peste 100% erau peste recordul mondial acasă și acasă, nu întâmplător o dată, ci constant. Au mers foarte bine. Așa spuneam și noi, dacă suntem bine acasă, suntem bine și la competiție.

- Deci ați prevăzut.
- Știam că vor fi rezultate bune. Nu au fost surprize. Din punctul meu de vedere, mi-aș fi dorit ca dublu, atât de categorie ușoară, cât și cel de open, să reușească să cucerească medalia de aur. La dublu de categorie ușoară am spus că doar Anglia poate să le sufle medalia. Și s-a întâmplat pentru că trebuie să recunoaștem, când ești bun, ești bun. Englezoaicele etapă de etapă au fost câștigătoare și atunci le-a fost foarte greu fetelor. La dublul de open mi-aș fi dorit acea medalie de aur, dar am văzut cu toții și de anul trecut, și de la Campionatul European, că vine o vreme, când, na, apar și altele mai bune, că bine pregătite au fost și ale noastre. Poate că la băieți ne-a scăpat o medalie, aș spune că la băieți ne-a scăpat o medalie. În rest, cam astea ni le planificasem și noi, dar e loc de mai bine.

5 medaliiau cucerit canotorii la Jocurile Olimpice de la Paris, două de aur, la 8 plus 1 rame feminin și dublu vâsle masculin, și 3 de argint, la dublu rame feminin, dublu vâsle feminin, dublu vâsle categorie ușoară feminin

- Și pentru următorul ciclu olimpic?
- Cred că ne vom bucura la fel. Nu mulți s-au retras, sunt câțiva care s-au retras din activitatea de performanță, dar din urmă, de la juniori, de la lotul de tineret, vin sportivi foarte bine pregătiți, foarte bine ancorați și cu siguranță se vor completa locurile care s-au eliberat și mare lucru în echipă nu s-a schimbat, deci n-ar trebui să se schimbe nici rezultatele.

- Le așteptăm în continuare și vă mulțumim pentru timp.
- Și eu vă mulțumesc și vă mulțumesc pentru premiu. Și așa cum am spus, chiar dacă nu voi mai concura, voi sta alături de cei care sunt în competiții astăzi și o să fac tot posibilul, așa cum am făcut ca sportivă, să le ofer și să aibă tot ceea ce e nevoie ca să aducă rezultate pentru România.

CV Georgeta Andrunache

• Născută pe 14 aprilie 1976
• Căsătorită cu Vasile Andrunache, fost canotor, participant la Jocurile Olimpice de la Sydney 2000. Au doi copii, Ștefan, 19 ani, Miruna, 15 ani
• Palmares
• Jocuri Olimpice
• 5 medalii de aur la dublu rame Sydney 2000, Atena 2004, Beijing 2008, la 8 plus 1 rame Sydney 2000, Atena 2004
• o medalie de bronz la 8 plus 1 rame Beijing 2008
• Campionate Mondiale
• 5 medalii de aur la dublu rame Lucerna 2001, Sevilla 2002, la 8 plus 1 rame Lac d'Aiguebelette 1997, Koln 1998, St. Catharines 1999
• 4 medalii de argint la 8 plus 1 rame Lucerna 2001, Milano 2003, Munchen 2007
• 2 medalii de bronz la dublu rame Milano 2003, Munchen 2007
• Campionate Europene
• 3 medalii de aur la dublu rame Marathon 2008, la 8 plus 1 rame Poznan 2007, Varese 2012