INTERVIU Cristian Tudor Popescu, apariție de marcă în episodul #5 din podcastul „Profu' de Sport” » Interviul integral cu CTP, despre problemele sportului românesc, Popovici și Hagi, Halep și Nadal, Orban și Putin

- Domnule Cristian Tudor Popescu, ați devenit din ce în ce mai cunoscut publicului de sport, pentru că sunteți foarte pasionat de această nișă și descifrați la fel de bine un meci de tenis sau o cădere de Guvern. Spuneți-ne, pentru început, cum v-ați apropiat de sport? Ați practicat destul de multe în copilărie.
- Am făcut, da. Și am început ca David Popovici.

- Cum așa? 
- Da. Eram rahitic când eram mic, eram o stârpitură. Slab, cu burta mare, pieptul scobit. Și aveam două umflături aici, pe cap, parcă urmau să îmi crească niște coarne, niște muguri de coarne. Și din condiția asta m-a scos înotul.

Cristian Tudor Popescu: „Când am timp mai mult, fac alergare 40 de minute și o oră antrenament de tenis”

- Asta a fost terapia potrivită?
- Da, am înotat. Și am reușit să mă compun ca fizic exclusiv prin antrenament, prin eforturi. Baza genetică pe care am avut-o a fost foarte săracă. David avea scolioză și așa a ajuns la înot. Și astăzi este cine este. Dar și dacă n-ar fi ajuns campionul de acum pe care îl știe o lume întreagă, părinții lui tot făcuseră un lucru excelent ducându-l la înot, pentru că așa i-au rezolvat problema de sănătate.

- Corect. 
- Ați spus adineauri că sportul e o nișă. Aveți dreptate, dar n-ar trebui nicidecum să fie așa. Oamenii mănâncă în fiecare zi și li se pare firesc. „Cum adică să nu mănânc? Mi-e foame, trebuie să mănânc”. Dar nu consideră că este absolut nefiresc și nenatural să nu te miști în fiecare zi. Asta e o funcție a omului pentru care el este construit de evoluție, de selecția naturală. El așa e construit. Omul, atunci când a apărut ca specie homo sapiens, știți prin ce s-a caracterizat? Fiind biped, i-a crescut foarte mult capacitatea de a se deplasa pe distanțe lungi și foarte lungi. Ceea ce un patruped nu poate face. Deci omul așa este construit. Dacă nu folosești organismul în fiecare zi ... Eu am un principiu: dacă nu transpiri zilnic, lac de transpirație să fii, înseamnă că sănătatea ta va fi afectată în timp. Iată, eu și la vârsta mea venerabilă fac mișcare în fiecare zi.

- Ce anume?
- Depinde de timp. Când am timp puțin, atunci doar înot 40 de minute. Când am timp mai mult, atunci fac alergare 40 de minute și o oră antrenament de tenis. Când am meci, nu mai fac antrenamentul. La final, înot iar. Rar, mai fac și sală, aparate.

- Adică sunt zile în care dedicați sportului și 3-4 ceasuri?
- Sunt și 4 ore câteodată, atunci când am meciuri lungi.

- Admirabil! Mulți încercăm asta, dar rămâne întotdeauna la stadiul de plan pentru noi.
- Da, mai ales că am niște probleme fizice acum, care sunt și din pricina tenisului.

CTP: „Eu alerg mai bine decât merg”

- Continuați să jucați în competiții de categorie de vârstă?
- Da, dar nu numai. Joc la seniori ITF, în turnele ITF, chiar acum am jucat la Politehnica, dar joc și în Sportya, care înainte se numea Tenis Partener. Acolo joc la nivelul 7 împotriva unor băieți. Acolo nu este pe categorii de vârstă, ci pe valoare. Și la nivelul valoric 7 pot să joc cu un băiat de 28-30-35 de ani.

- Și îi surprindeți. 
- Păi, îi mai surprind. Mi-au cam luat frica. La un moment dat, un băiat de vreo 30 de ani, bun jucător, m-a atacat tot timpul. Cum prindea o dreaptă tare să mă scoată din teren, în unghi, venea în fileu și încheiat punctul. Zic „dar tu puteai să mă bați și fără să vii la fileu”. Zice „nu, nu, că am vorbit cu băieții și mi-au zis că dacă mă iau cu dumneavoastră de pe fundul terenului stânga-dreapta s-ar putea să am probleme”.

- Mi-a spus cineva care v-a văzut jucând că sunteți foarte șiret, înșelător. „Domnule, când îl vezi spui că îl rezolvi foarte repede, după care îți dai seama că e complicat. Adică omul știe”.
- În primul rând, eu alerg mai bine decât merg.

- Cum așa? 
- Păi uite-așa. Dacă mă vezi mergând, zici că mai am puțin și mă așez în căruțul cu rotile. Dar după primele 5-10 minute, până se încălzesc articulațiile, cu care am probleme ... Și problemele sunt de la tenis.

- Ați spus în trecut că ceea ce jucați este practic un „tenis aproape fără picioare”. 
- Da. Astă-iarnă era rău de tot. Și în general când e frig să simte imediat în articulații. Nici puteam să mă întorc să lovesc, trebuia să lovesc din față, aproape fără să torsionare. Greu să joci așa. Acum sunt ceva mai bine, e cald și articulațiile își revin vara.

- Aveți 65 de ani.
- Da, în curând fac 66. Așa e la vârsta asta, îți trece una, te apucă alta. Acum, umărul nu mă lasă să servesc ca lumea, pentru că tenisul, domnule Țepelin, e un sport rău.

Cristian Tudor Popescu: „Vreau să văd o țară de oameni în mișcare”

- De ce spuneți asta?
- Dacă ar fi să discut cu părinții să își dea copilul la sport, i-aș întreba „dom'le, ce vrei să facă? Dacă vreți să facă performanță, sigur că puteți să-l dați la tenis și vă asumați ce înseamnă performanță, care înseamnă și suferință, foarte multă suferință”. Sampras, când s-a retras la doar 31 de ani, spunea că are o îndelungată experiență în a juca cu dureri. Te doare spatele, te dor genunchii. Tenisul e un sport nenatural, să o spunem. Deci n-aș recomanda unor părinți să își dea copilul la tenis pentru a face sport. 

- Dar?
- Să-l dea la înot, este un sport complet care și pe mine m-a scos din condiția aia fizică ridicolă în care mă aflam. Înot, alergare, dar nu tenis. Tenisul este compus din frâne, accelerații, frâne, accelerații. Și apnee, apnee. Tot timpul când te duci la minge nu respiri. Apoi, mișcarea de rever este o crimă și în special reverul cu două mâini.

- Activează toate grupele de mușchi. 
- Și solicită coloana, care suferă enorm. Umărul, de pildă, nu e construit de, mă rog, eu nefiind credincios nu spun Dumnezeu, nu e construit de evoluție ca să fie folosit la tenis. Serviciul, de pildă, este o lovitură care uzează groaznic umărul. Smash-ul, la fel. Nu e un sport recomandabil decât dacă îți asumi și vrei să faci performanță. Și atunci asta este, o să suferi consecințele. Poate o să ajungi mare campion, poate nu. Dar pe lângă performanța sportivă, aș vrea să văd oamenii gândindu-se la sport ca la mâncare. Adică dacă mănânci, trebuie să te și miști în fiecare zi.

- Dar ... 
- Acum s-au mai schimbat lucrurile, domnule Țepelin, dar acum vreo 25-30 de ani, când era văzut cineva alergând pe stradă în chiloți de sport, în șort, lumea se uita la el așa ...„Dom'le, nu e-n regulă, e penibil". Mai ales dacă era și mai în vârstă și alerga. Sau dacă era o femeie mai în vârstă care alerga ... „Aaa, e nebună, dom'le”.

- Chiar dacă spuneți că lucrurile au evoluat, diferența între cum arată un parc din București și un parc dintr-un oraș din Occident este în continuare vizibilă.
- Știți unde am văzut diferența asta de care spuneți dumneavoastră? La Campionatul Mondial pentru seniori din 2013 la Antalya, în Turcia, unde am jucat. Am văzut selecționatele Australiei, Statelor Unite, Angliei, Franței, Cehiei. Aveau doamne la 70 de ani cu care n-aș fi vrut să intru pe teren. Erau într-o condiție fizică extraordinară! Aveau reprezentante la toate categoriile turneului. România nu avea pe nimeni la feminin. Deci, iată o diferență de educație fizică, de cultură a sportului, care e clar diferită. Totuși, parcă s-au mai schimbat lucrurile în ultimele decenii în România, vezi mai mulți oameni care aleargă totuși fără să mai râdă lumea de ei.

- Așa e. 
- Vă dați seama, dacă vezi un tip ieșind ieșind beat rangă dintr-o cârciumă, spui „aaa, e supărat, săracu” ... A tras și el la măsea, că e supărat, are necazuri. Sunt salariile mici, pensiile la fel, d-aia bea”. Există această nespusă capacitate de înțelegere, de complicitate cu respectivul. În schimb, dacă vezi un om alergând zici „dom'le, e nebun”. Eu asta sper să se schimbe în țara asta. În primul rând, înainte de performanță, aș vrea să văd o țară de oameni în mișcare.

Îmi amintesc cum a închis Ceaușescu Tenis Club-ul Dohery, ăla de lângă Operă, baza pe care și acum cresc bălării. În vara lui 1989, a trecut cu elicopterul p-acolo, era spre prânz. Și erau oameni pe terenuri, jucau, se antrenau. Mai bătrâni, mai tineri... Ceaușescu s-a uitat din elicopter: „Ce fac ăștia în chiloți la ora asta? Nu muncesc? Ia să închidem, să-i redăm agriculturii!”. 

Din elicopter a făcut cu mâna și s-a închis în 24 de ore, cu toate că TCB-ul era atunci plin de securiști, de oameni cu funcții pe la partid, care n-aveau nicio legătură cu tenisul, dar jucau întotdeauna pe terenul 1. Domn' colonel, domn' ministru și așa mai departe. Nici măcar ei n-au fost în stare să salveze TCB-ul de mâna lui Ceaușescu, care rădea tot.

Cristian Tudor Popescu: „Nu poți ajunge campion prin impostură”

- Care ar trebui să fie intervenția statului în educarea populației în această direcție? Avem aici, pe de o parte, nevoia de a răsplăti performanțele de vârf și, pe de altă parte, o nevoie destul de slab alimentată: sportul de masă. Statul are destui bani pentru a finanța sportul, dar îl finanțează fără cap. Cum poate fi reechilibrată situația asta? Să avem grijă și de performanța de vârf, dar mai ales de sportul de masă. 
- E aceeași problemă ca în sistemul școlar sau ca în sistemul de sănătate. Și în materie de sport este problema alocării de resurse, care este decisă de factorul politic. Și-atunci rezultatele sunt astea care sunt ... Baza mișcării sportive într-o țară este sportul școlar. De acolo se începe. Cum erau înainte de '89 școlile sportive. Copiii să fie angrenați, obișnuiți de către școală, de către profu' de sport, cum se numește emisiunea dumneavoastră. Profu' de sport ar trebui să aibă un rol esențial, dar el e tratat așa, undeva la coada cancelariei. Ar trebui să existe o legătură strânsă între Ministerul Educației și Ministerul Sportului, să acționeze coordonat în direcția asta. De la clasa întâi să existe program de sport, nu o oră de sport. Și copiii să fie selecționați de mici, selecțiile să se facă în interiorul școlilor, să vină reprezentanți de la federații, antrenori care să-i vadă de la 6-7 ani.

- Așa se făcea, așa se descopereau talentele, se mergea din școală în școală. 
- Asta ar fi cheia, după părerea mea, de acolo trebuie pornit.

- Discutam aici, la acest podcast, cu un vechi coleg din presa de sport, Cătălin Oprișan, despre cât de important era maidanul sau, în orașele mai mari, bătătorul de covoare. El spunea că picajul sportului românesc a început când au dispărut bătătoarele din spatele blocurilor, pentru că acolo ieșeam și ne jucam, făceam diverse sporturi. Acum nu mai există nici obișnuința asta de a ieși și a face sport pe stradă, că nu mai ești nici în siguranță, nici nu mai ai unde, la fel cum nu poți să intri nici în curțile școlilor, că sunt închise. Și-atunci, de unde să apară copiii? 
- Sportul mai are ceva important. Dincolo de mișcare, de fizic, pentru mine sportul a însemnat totdeauna un loc unde impostura e mai puțin probabilă. Se poate și în sport se poate, sigur, există ...

- În cel de performanță există. În cel de masă, nu prea. 
- Păi, da. Că nu e miză. Și în sportul de performață se mai pot truca meciuri, mai sunt arbitri care viciază scoruri, mai sunt echipe împinse în față. Totuși, în sport nu poți să ajungi Gică Hagi sau Dobrin prin pile, prin impostură, prin confuzie. Nu poți să ajungi nici Nadia Comăneci, nu poți să ajungi nici David Popovici. Nu poți, pentru că oricâte aranjamente ai face, lumea te vede și te bați cu adversari care nu te cruță.

- Plus că la un moment dat ieși din bula asta așa protecționistă și te bați cu ăia de afară. Acolo ce faci? 
- Exact. Deci din punctul ăsta de vedere, sportul este mai corect decât politica. În politică este posibil ca președintele țării să fie un impostor. Sunt grămezi de politicieni în diverse funcții, niște impostori care n-au ce să caute acolo, care nu au nici ținuta morală, nici cea culturală, nici cea mentală să fie în funcțiile acelea și totuși sunt. Ajung acolo, rămân în ele, după aia li se spune „domnu' ministru", „domnu' președinte”, „domnu' deputat” și așa mai departe. Și uite așa se poate trăi cu impostura maximă. E, în sport nu merge chiar așa. La început de drum, poți să fii protejat, favorizat. Și am văzut destule cazuri de felul ăsta de băieți și fete care au fost împinși în față, pentru că părinții erau cine erau. 

- Dar?
- Dar asta merge până la un punct, după aia, așa cum spuneați, vine momentul confruntării internaționale, unde n-ai cum să mai trișezi. Din punctul ăsta de vedere, sportul ar face foarte mult bine educației morale din țara asta. În sport înveți ce înseamnă fair-play, ce înseamnă jocul de echipă, ce înseamnă să ai voință și să îți controlezi suferința, durerea asta. E foarte important să joci, deși te doare. Deci iată câte lucruri ar putea să aducă sportul în modificarea, în ultimă instanță, a tipului uman de la noi din țară.

Cristian Tudor Popescu: „Pe vremuri, sportivii erau niște roboței”

- Discuția de azi ne prinde pe un val neașteptat de rezultate foarte bune în sport - ne-am pomenit brusc cu medalii de aur la europene și mondiale, cu recorduri, cu personaje. Să fie doar o întâmplare? Sau un semn că avem resurse nebănuite și un model prin care, iată, reușim din când în când să le valorificăm?
- M-am tot gândit și eu, m-am gândit mult. Avem înot, canotaj, gimnastică, atletism, tenis de masă. Am încercat să identific o posibilă cauză și cred că răspunsul este într-un interviu mai vechi al Cristinei Neagu. Ea spunea un lucru foarte important la un moment dat: a venit Tomas Ryde în 2015 antrenor străin la naționala femină de handbal, el a început lucrul cu fetele, cerându-le feedback. Adică, după ce le făcea programul, strategia de antrenament, voia de la ele să știe: „Dom'le, e bine, nu e bine, cum crezi că ar trebui să fie?”. A obținut o tăcere mormântală. Fetele dădeau din colț în colț, se uitau gol ...

- Erau obișnuite să fie conduse. 
- Exact, domnule Țepelin, exact! Cristina Neagu i-a spus lui Thomas că la noi nu-i așa. La noi vine antrenorul care spune se face așa. Fetele execută și nu crâcnesc, că așa este obiceiul. E, de aici am încercat să găsesc o explicație. Pentru că într-adevăr, în dictatură, înainte de '89, sportivii erau niște roboței. Aveai antrenorul, peste antrenor venea federația și peste federație venea partidul. Se transmiteau semnale de sus în jos. Partidul dădea castane federației să scoată rezultate, ca să se poată lăuda tovarășu' Nicolae Ceaușescu și cu sportul, „iată ce minuni face socialismul sub Ceaușescu în România”. Federația, la rândul ei, presa antrenorii și antrenorii sportivii, că așa se întâmplă în sistemele dictatoriale, pleacă de sus, de la dictator, acest mesaj de putere, de autoritarism, de "nu crâcnești în fața mea"

- „Tu când vorbești cu mine să taci!”. 
- Exact! Se transmite de sus în jos, până la ultimul sportiv din Divizia B sau C. Așa este structura dictatorială, se știe cum au fost tratate gimnastele, ca niște animale care trebuie dresate și nimic altceva. În anumite momente, sportivii, dacă deranjau, dacă cineva avea vreo opinie, să putea să zboare cât erau ei de buni. Să ne amitim cazul lui Cristian Țopescu. Asta era atmosfera și această atmosferă s-a transmis după '89. Ea s-a mai dizolvat, dar a rămas ani și ani sistemul ăsta sovietic - ca să fie foarte clar, sportul românesc a funcționat anii '50-'60-'70 cu sistemul sovietic

- Control, presiune ... 
- Înjurături, chiar violențe fizice asupra sportivului, amenințări. Așa să discută, nu? La ruși așa este și acum. Și au mulți dintre antrenorii români așa s-au format. Am putut vedea până recent astfel de indivizi, gen acel Tadici de la handbal. Ei, eu cred că după atâția ani a început să se dizolve în clipa de față acest sistem. Sistem care și-a scos rezultatele lui în dictatură.

- Într-o altă epocă.
- Altă epocă, dom'le. Cu metodele astea brutale și cu desconsiderare a sportivului ca personalitate, ca opinie, ca rol în construirea programului sportiv al echipei. Mi-l amintesc pe pe Doroftei, a spus o frază după un meci pierdut rău. A spus că „s-a greșit”. Așa, impersonal. Nu se știe cine a greșit. Asta era fraza tipică înainte de 1989 și care se transmisese și după '89, până la marele nostru campion Doroftei.

- Spuneți că s-au schimbat generațiile, cumva. Perspectiva. 
- Da, pur și simplu s-au schimbat generațiile și au început să dispară astfel de inși atât de la federații, cât și dintre antrenori. A scăzut și presiunea politică asupra sportului după '89, pentru că politicenii au considerat că sportul nu mai e calea spre popularitate, voturi și câștig electoral. Au slăbit presiunea, ceea ce a fost bine, dar și rău, pentru că nu s-au mai dat fonduri, n-a mai existat preocuparea asta pentru sportul de masă, care era mult mai mare înainte de '89. Acești antrenori și oficiali formați în sistemul sovietic de dinainte '89, în care presau jucătorii, au dispărut pe cale biologică. Și au apărut acum alte tipuri umane de campioni. De pildă, fetele de la canotaj, care au fost desconsiderate de ministrul Novak, de ministrul sportului, care nu s-a dus la aeroport să le întâmpine.

- Dacă n-a fost anunțat omul (ironic) ... 
- Ce invitație să ai nevoie? Mai ales dacă spui că sunt eroi, că-i admiri.

- Dar ministrul n-a mai ratat și venirea lui David Popovici de la Roma. 
- Păi, nu, că acolo i s-a spus „dom'le, vezi că aici e cu suprafață mare de imagine, du-te că mai ai și tu ceva de câștigat”. Deci, revenind, aceste fete de la canotaj au fost jignite de domnul în cauză. Cu niște ani în urmă, reacția era una de tăcere. Cum să zici de ministru? Asta e, n-a venit, n-a venit. Acum, Simona Radiș i-a spus, foarte calmă și ironică fata, „vă urez distracție plăcută în concediu”. Iar Mădălina Bereș a zis că mai bine că n-au fost politicieni la sosire. Iată, deci, două fete care n-au mai tăcut. Iată-l pe David Popovici.

CTP despre extraordinarul David Popovici

- Ce-i cu el?
- La început, după ce am văzut un prin interviu, am avut un moment de rezervă în legătură cu un anume tupeu pe care l-ar avea, excesiv în raport cu vârsta lui.

- E o dezinvoltură nemaivăzută la campionii noștri. 
- Exact. Și în primul moment zic „băi, cam devreme să fie atât de sigur pe el”. După care l-am văzut pe acest băiat vorbind în Slovacia, unde i s-a acordat premiul pentru "cel mai bun tânăr sportiv european", era înainte de performanțele astea uluitoare din ultima vreme la seniori. Premiul Piotr Nurowski a fost acordat de 50 de comitete olimpice și un ultim criteriu a fost un discurs. Erau 5 tineri nominalizați și fiecare dintre ei trebuia să rostească, în fața unei săli pline cu comitete olimpice, un discurs în limba engleză prin care să fie o inspirație pentru alți tineri, să își dovedească această capacitate de a promova sportul. Ei bine, l-am auzit pe David Popovici, domnule Țepelin, într-o engleză mai bună decât a oricărui sportiv și oricărui politician și oricărui actor și oricărei persoane publice din România.

- Și în același timp vorbind cu substanță. 
- Deci, unu: engleză impecabilă. Excelentă, mă rog, nu impecabilă, că nu e nativ totuși, dar excelentă. Pentru mine a fost o zgâriere pe creier să-i ascult pe politicieni în toate aceste decenii.

- „Ză dac come from ză tracs”. 
- Și „Sulaina cenăl”.

- Da. 
- ... să-i ascult pe politiceni cu engleza aia groaznică, să-i ascult și pe sportivi cu o engleză sărăcuță.

- Alte generații, alt context în care au crescut. 
- E, a venit David Popovici, care vorbește excelent și vorbește cu conținut, cu idei, cu atitudine, cu coerență în ceea ce spune. Adică reții ceea ce spune. Este tușant, pregnant. A fost aplaudat la scenă deschisă, a primit premiul fără niciun fel de problemă. Mai mult, a fost întrebat „vă așteptați să luați acest premiu?”. „Da”. „De ce?”. „Când am auzit că va fi un discurs, am știut că voi lua acest premiu". Deci pur și simplu acest băiat știe cine este. Ăsta e un lucru extraordinar! Am mai văzut astfel de mari campioni, care încă de la o vârstă fragedă știu cine sunt. Sunt suprapuși cu sine, nu afișează vreo falsă modestie, știu cât muncesc pentru ceea ce fac, își știu valoarea și și-o afirmă.

8 medalii de aurși una de argint a câștigat David Popovici până la final de august 2022, la Mondiale și Europene de seniori și juniori

- Da, încrederea este absolut necesară pentru a ajunge la un astfel de nivel.
- Sigur că da! Acest băiat are personalitate care se manifestă de la 17 ani. Iată, nu mai este un roboțel pe care îl duce antrenorul la masă, la culcare, îi spune cât să mai stea în sală și așa mai departe, și el zice "da, să trăiți!", "da, Mister!", "da, șefu'". Cu siguranță, David Popovici are un cuvânt de spus în ceea ce face. Antrenorul lui este tânăr, l-am văzut pe domnul Adrian Rădulescu, cu siguranță acolo au loc discuții în legătură cu ce are de făcut, cu strategia, cu starea pe care o are și așa mai departe. Același lucru, cred, e în toate aceste sporturi de care acum au dat rezultate foarte bune. Cred că se întâmplă lucrul acela pe care îl dorea Thomas Ryde la echipa feminină de handbal a României. Asta cred că se schimbă acum, se schimbă atmosfera în pregătire. E un alt tip de antrenori.

- Adică ... 
- În tenis am văzut de-a lungul timpului, la copii și juniori, așa-numitul fenomen al părintelui la gard.

- E în toate sporturile, să știți. Și în unele ceva mai agresiv decât la tenis. La fotbal, de exemplu, e groaznic. 
- Tot așa, deci, stă pe margine și îi spune cum să joace ... Da, deci este îngrozitor să vezi copiii alergați prin parcare după meci, insultați de părinți, urlat la ei, "așa ți-am spus eu să joci", să bagă peste antrenor ... Ăsta e un fenomen care face foarte mult rău și care trebuie stopat prin prestigiul antrenorilor. Trebuie să apară o generație de asta de antrenori de școală nouă, pentru că antrenorii vechi erau cam din aceeași zeamă, cu înjurăturile, cu presiunea, cu "băi, nu ți-am spus, bă, să dai reverul ăla?!". Revenind, cred că rezultatele de acum se datorează pur și simplu schimbării generațiilor de antrenori în România. Și chiar schimbării oficialilor de la diverse federații. Se schimbă atmosfera. Și atunci sportivul devine un colaborator, nu mai este un roboțel, are părerile lui, spune "dom'le, cred că ar fi mai bine așa pentru mine, pentru echipă" și antrenorul ascultă, ia ce este bun din ceea ce spune sportivul. E altfel decât sistemul sovietic care s-a întins nepermis de mult după căderea comunismului în România.

Ironizează expunerea masivă a fotbalului

- În acest context, cu performanța lui David Popovici, cu personalitatea lui foarte pregnantă despre care vorbeam mai devreme, ce ar trebui să facă România pentru David Popovici pentru a-l câștiga de model pe termen lung pentru copii, pentru toți cei care se apropie de sport. 
- Să-l promoveze.

- Nu doar așteptându-l ministrul la aeroport. 
- Nu, bineînțeles. David Popovici cred că trebuie să fie și un lider de opinie în România. Cât este de compus psihic, la vârsta de 17 ani, este extrem de țintit în ceea ce spune. E controlat, știe foarte bine ce are de făcut, ce are de spus. Cred că poate fi utilizat în acest sens, dar asta nu o poate face statul. În primul rând trebuie să o facă presa. Adică să-i acorde lui David Popovici cel puțin tot atâta spațiu cât lui, nu știu, cine vreți dumneavoastră de la FCSB, care a avut acum un meci, o ciocnire a titanilor, un meci epopeic cu Viking Stavanger, alături de alte "Clash of the Titans" (n.r. Înfruntarea titanilor) pe care le-am văzut și în GSP la prima pagină. Avem acolo niște înfruntări homerice, aici este "Iliada și Odiseea", dom'le. Joacă CFR Cluj cu Maribor, joacă Craiova cu Beer-Sheva și să apucă un ins de pe la Craiova să dea un pumn adversarului pe culoar și lucrurile acestea sunt esențiale. Se duc 30.000 de oameni pe stadion să vadă "Clash of the Titans".

- Întotdeauna fotbalul a luat caimacul și nu doar la noi.
- Dar nu-i drept! Nu e drept așa ceva. Suporterii, iată, acordă atâta atenție și atât a dăruire și dragoste jucătorilor. Se duc 30.000 de oameni pe stadion ca să-i vadă pierzând în felul ăsta în ceva ce pentru mine este un soi de turneu de consolare, acest Conference League.

- Atât s-a putut, vorba românească.
- Atât s-a putut, da. Și avem știri la pagina 1, ce s-a întâmplat, ce-a zis Florinel Coman, ce a făcut Papp, ce a făcut nu știu care ... Asta ar trebui, ca acești campioni de la canotaj, de la înot, de la tenis de masă să fie promovați. N-o să se poată niciodată cât fotbaliștii, că asta e.

- Cum, de altfel, nu se poate nici în țările mult mai civilizate. În Spania nu dă nimeni Barcelona și Real Madrid jos de pe prima pagină decât așa, o dată la o lună, când, nu știu, câștigă Nadal ceva nemaivăzut. Când David Popovici a făcut performanțele astea absolut extraordinare, Gazeta a fost acolo, după el. La Roma, la Budapesta. Pagina întâi, articole de deschidere, interviuri. Încercăm să să ținem pasul în același timp și cu preferințele publicului, pe care uneori le cultivăm, alteori doar le servim. 
- Eu vă înțeleg, presa este o afacere. Și în asta constă și forța ei! Presa trebuie să trăiască pe picioarele ei, pentru că dacă nu trăiește pe picioarele ei ... Presa, ca să poată să redea cât de cât realitatea, să ofere o imagine totuși necontrafăcută, trebuie să fie independentă, privată. Și asta înseamnă că trebuie să țină seama de ceea ce înseamnă concurența în sistem capitalist. Eu înțeleg foarte bine lucrul acesta.

- Continuați! 
- Dar m-ați întrebat ce ar trebui făcut. E, asta ar trebui făcut. Acești sportivi, care acum, iată, au personalitate, care au ceva de spus în legătură cu sportul lor, pot avea ceva de spus și în legătură cu viața noastră, în legătură cu ce se întâmplă în România, cu evenimentele la zi. Ar trebui să fie și ei întrebați. De pildă, eu pe David Popovici l-aș asculta cu mare atenție discutând despre niște evenimente la zi care ni se întâmplă nouă, românilor. Și în felul acesta ar putea fi niște vectori de opinie, niște factori care să schimbe societatea românească, pentru că, fiind foarte cunoscuți, ei pot să transmită mesajul. Mesajul lor penetrează altfel decât cineva care nu este cunoscut și are niște opinii foarte bune, foarte sănătoase, dar nefiind cunoscut ...

CTP: „Am toată admirația pentru Hagi! Ca antrenor, e peste Lucescu sau Iordănescu”

- Unii vor să se implice dincolo de sport și de pătrățica lor, alții nu vor. Îmi aduc aminte că acum câțiva ani l-ați curentat la un moment dat pe Gică Hagi pentru neglijență civică. Spusese că nu se duce să voteze, că el are treabă cu fotbalul. Dar dincolo de asta, cum îl priviți pe Hagi ca personalitate a sportului, apropo de ceea ce face ca manager, ca investitor în sport și așa mai departe.
- Toată admirația, domnule Țepelin, pentru ce a făcut după ce n-a mai fost cel mai mare fotbalist al României. Pentru că statistic, pe bază de analize clare, Gheorghe Hagi este cel mai mare fotbalist al României. Dar inima mea va rămâne totdeauna la Nicolae Dobrin. Cum și la tenis statisticile spun că Djokovici este cel mai mare jucător al tuturor timpurilor, dar eu voi rămâne totdeauna la Federer.

- Aici măcar comparați jucători din aceeași epocă. Dincolo e mai complicat. Avem o dezbatere desfârșită - cine a fost mai bun, Maradona, Messi sau Pele? Dom'le, au jucat în epoci total diferite. Întorcându-ne la Hagi ... 
- Da. După ce n-a mai jucat fotbal, Hagi a avut un început dezastruos în antrenorat, venind la națională mult prea devreme. Apoi a dat dovadă de o voință, de o tărie psihică, de o formidabilă dorință de a face ceva pentru fotbalul românesc și a reușit să se construiască pe sine ca tehnician. Am toată admirația pentru Gheorghe Hagi, pentru ce a făcut. A luat lucrurile de la zero, după ce a venit pripit la națională a înțeles că antrenoratul e altceva decât să fii cel mai bun fotbalist și a început să construiască în fotbalul românesc. Așa s-a construit și pe sine ca antrenor, odată cu echipele cu care a lucrat. Cel mai sănătos lucru din fotbalul românesc de după '89 l-a făcut Gheorghe Hagi.

- Vă referiți la Academie. 
- Da. Cel mai sănătos. Și m-a impresionat, de asemenea, faptul că a refuzat să fie și antrenorul naționalei. Pe mine, Hagi m-a impresionat ca antrenor mai mult decât Iordănescu sau Lucescu, care sunt considerați vârfurile.

- Cum așa? 
- Uite-așa.

- Diferența de performanțe e totuși vizibilă. 
- Hagi s-a construit pe sine. Hagi a învățat enorm. Cumva, atât Lucescu, cât și Iordănescu au preluat niște jucători. Au avut niște jucători pe care nu i-au format ei. În vreme ce Hagi a făcut acest lucru foarte greu: să o ia de la zero, cu necunoscuți, cu tineri și, în același timp, el neavând experiență. Dimpotrivă, având o experiență negativă ca antrenor, pe care a reușit să și-o depășească acum. Eu cred că Hagi ar trebui, totuși, să aibă un cuvânt de spus în fotbalul românesc, la nivel de națională, la nivel de organizare a fotbalului românesc.

- Un fel de consultant. 
- Da. Ar trebui și să-i să dea și un cuvânt de decizie, nu numai consultant.

Cristian Tudor Popescu: „Nu vreau să trăiesc în dictatură, ca în Ungaria”

- Apropo de infrastructură, că vorbeam de Hagi care tot cere investiții în infrastructură, vă irită în vreun fel sau ce impresie vă face raportarea asta permanentă la Ungaria, acolo unde Orban a dictat investiții majore în infrastructură? Românii tot tânjesc: "uite, dom'le, la ăștia se poate, au de toate. Și bazine, și săli de sport. Noi n-avem de niciunele, în afară de niște stadioane noi. La nivel de infrastructură pentru sportul de masă, suntem la la distanță considerabilă de Ungaria" 
- Păi, vreți un Viktor Orban premier în România? Am mai auzit texte de soiul ăsta: "Dom'le, chinezii, uite cum e la chinezi, acolo se bagă statul, e ordine. Ungurii, uite ce fac ungurii!". Păi, astea-s dictaturi! Ce este în Ungaria acum este o dictatură! Ce tot o dăm cu iliberalism, naționalism. Dictatură clară! Acest ins stăpânește țara aceea, își are oamenii puși în toate domeniile, câștigă sume uriașe din afaceri pe care le controlează camarila lui. Este un dictator în toată regula și într-un sistem dictatorial alocarea de resurse se face în mod discreționar. E foarte simplu! Orban, ca și Ceaușescu, ca și sovieticii, consideră că sportul îi poate aduce un plus de imagine ca să se mențină la putere și pentru asta investește. Eu nu aș vrea ca România să fie o Ungarie!

- Adică ... 
- Am mai văzut regrete de soiul ăsta și la nivel politic: "Uite, dom'le, ungurii iau gaz ieftin de la ruși și noi plătim scump! Uite, dom'le, cum păcălesc ei Comisia Europeană, ei nu se supun, noi de ce ne supunem? Și așa mai departe. Nu aș vrea să trăiesc în Ungaria acum. Aș vrea să trăiesc în România, așa cum este ea. Dar nu este o dictatură în această țară. Asta este comparația corectă cu Ungaria, că n-au ungurii acolo niște niște material uman mai bun decât românii, nu au niște antrenori, tehnicieni, oficiali extraordinari. Pur și simplu, există această decizie politică.

- Se pompează bani cu scop politic. 
- Repet, nu aceasta este calea. Și nu vreau ca România să ajungă la performanțe ca acelea dinainte de 1989 cu mijloacele de dinainte de 1989.

- Cum interpretați finanțarea masivă, via Ungaria, a sportului din Harghita și Covasna? Descoperiți aici altceva decât grija pentru sănătatea oamenilor din zonele respective? E ceva geo-politic? 
- Bineînțeles! Același lucru pe care îl face în Ungaria, Orban îl face și în cele 3 județe din centrul țării și în general pentru maghiarii din Transilvania. Exact același lucru îl face: investește, bagă bani acolo. Sunt destui cetățeni români de origine maghiară care au și cetățenie maghiară și drept de vot. Și, de asemenea, contează în diaspora maghiară imaginea pe care o ai, pentru asta fac aceste investiții. E un scop politic clar, de favorizare a etnicilor maghiari care fac sport cu bani din Ungaria. Întrebarea este: poți să interzici asta?

- Se vede treaba că nu. 
- Și n-ar fi drept. Dacă Statul ungar vrea să dea niște bani aici pentru echipele acestea, nu poți să interzici lucrul ăsta. De ce să interzici? Foarte bine, să dea Statul român comparabil cu Statul maghiar, să investească.

- Să reechilibreze balanța în zonă. 
- Da, să dea statul român mai mult și românilor, și maghiarilor din zona respectivă. Dar nu poți să interzici acest lucru. Nu asta e problema. Problema o reprezintă niște atitudini ca aceea doamnei președinte a Ungariei, doamna Novak. De asemenea, ca a domnului Novak. De asemenea, ca a domnului Kelemen Hunor. Care acum fac o politică orbanistă. UDMR-ul face politică orbanistă în clipa de față. N-a făcut dintotdeauna politica asta de tip naționalist-populist-dictatorial. UDMR-ul a avut și o perioadă când s-a ținut la distanță sau a fost chiar către social-democrație, nu către extrema dreaptă conservatoare. Acum este în această poziție. Astea nu sunt bune, ce s-a întâmplat la hochei și așa mai departe. Dar nu poți să spui Statului ungar să nu mai dea bani pentru sport la Miercurea Ciuc sau în zonă, acolo.

- Și atunci cum facem cu finanțarea statului român în raport cu cluburile departamentale, gen Steaua, Dinamo? 
- Păi, să le finanțeze.

- Avem dezbaterea asta intensă, CSA Steaua, care nu vrea să devină club privat ca să poată promova și atunci tot încearcă schimbarea Legii Sportului. 
- Nu mă pricep atât de bine, domnule Țepelin, până la nivelul de Steaua - FCSB.

- Aici era vorba despre resurse puse în brațele unor ministere sau ale unor federații. Avem stadionul Steaua, care e gestionat prin intermediul Ministerului Apărării Naționale. Avem Arcul de Triumf la Federația de Rugby, federație care nu vrea să lase fotbalul să ajungă acolo. Sunt niște zone din astea destul de sensibile, venite dinspre Stat. 
- Sunt sensibile, pentru că aici polemica de idei este cine să aibă voie să fure mai mult. Despre asta e vorba, să deturneze fondurile. Cine să facă lucrul ăsta, să o facă Federația, să o facă Ministerul? Cine să fie la țuțuroiul de bani, la butoane. Despre asta e vorba. Nu e nimeni preocupat aici de gloria sportului românesc și înflorirea României socialiste, cum se spunea la meciuri înainte de '89.

CTP, despre sportivii ruși

- Încă o temă politico-sportivă: accesul sportivilor ruși în competiții. Care e abordarea potrivită pe termen lung? Adică, dacă nenorocirea asta ține ani la rând, e corect ca o generație sau mai multe generații întregi de sportivi să fie complet scoși din competițiile internaționale?
- Eu, de pildă, am considerat corectă decizia organizatorilor de la Wimbledon de a nu-i admite pe sportivii ruși în turneu. Dom'le, e opțiunea lor. Nu au dorit lucrul ăsta să fie ruși acolo. Pe termen lung, însă, așa este ... Nu se poate să închizi pur și simplu cariera unor sportivi dacă durează războiul din Ucraina 2-3 ani. Medvedev, de pildă, care este cel mai bun jucător din lume pe hârtie în momentul de față. E, ce faci? Îl scoți pe Medvedev din toate competițiile? Nu se poate lucrul ăsta pe termen lung. Deci cred că trebuie să li se permită.

- Deci ... 
- Pe de altă parte, au existat propuneri, în special din partea sportivilor ucrainieni, ca sportivii ruși să se dezică de război și să li se permită accesul cu această condiție.

- Dar nu se mai pot întoarce în țară după așa ceva. Și au familii, au ... 
- Nu pot să le ceri asta. Eu știu ce e o dictatură, am trăit în ea și știu ce înseamnă o dictatură. Asta a lui Ceaușescu pare parfum de tei față de ce face Putin acolo... Deci vă dați seama în ce situație e pus un sportiv rus în clipa în care face o declarație? S-a și văzut, o jucătoare de tenis (n.r. Daria Kasatkina) a luat poziție împotriva războiului explicit. A spus "dom'le, nu se poate ... aș vrea ca adversarele mele să nu vină la turneu cu gândul la copii omorâți sau să se gândească dacă mai au o casă unde să se întoarcă". Și bineînțeles că reacția a fost o brutalitate, "trădătoareo!". Kasatkina a declarat și că orientarea ei sexuală nu este cea, să-i spunem tradițional acceptată. Vai de capul meu! Organele lui Putin au făcut-o acolo în toate felurile. Iar antrenorul de handbal feminin (n.r. Evgheni Trefilov) este exemplu tipic pentru tot ce v-am spus mai devreme.

- Antrenorul de modă veche, care impune, dictează. 
- "Ce i-aș fi făcut eu! Păi, să-mi facă mie așa ceva trădătoarea?". Un animal, pur și simplu. Deci nu pot să le ceri sportivilor ruși să-și asume așa ceva, pentru că ar avea niște consecințe teribile. Așa că, pe termen lung, cred că ar trebui găsite ...

- Să se găsească un moment în care să se relaxeze regulile. 
- Să nu se relaxeze în materie de imn și de steag. Deloc, deloc, nicio clipă! Numele, da. Sportivul, da. Dar fără niciun fel de semne sovietice. Că sovietice sunt! Nu mai nicio Rusie acolo.

CTP despre Simona Halep: „Și-a schimbat jocul și e bine. Nu mai poate face performanță cu ăla vechi”

CTP, care se autointitulează „un Grigore Ureche al Simonei Halep” , pentru că a scris nenumărate articole despre ea în ultimii 10 ani, analizează în profunzime modificările de stil și de abordare ale fostului număr 1 mondial. „Are șanse considerabile la US Open”, crede ziaristul

- Haideți să vorbim despre Simona Halep, probabil sportivul pe care l-ați urmărit cel mai atent și mai insistent în ultimii 10-12 ani. Cum o vedeți pe Simona acum? Ce o mai trage înainte? Care mai e potențialul ei? Suntem înainte de US Open.
- I-am spus odată Simonei că eu sunt un fel de Grigore Ureche al ei.

- Ați "scris-o" de nenumărate ori. 
- Da, în vara lui 2013 a fost primul articol, foarte puțină lume știa atunci cine e Simona Halep. Câștigase un turneu, la Budapesta. „Mangusta” se numea articolul, pentru că eram uluit de sângele rece și de mâna rece pe care o avea această fată în momente critice. Ce vreți să vă spun despre ea?

- E încă în postura de a-și propune obiective mărețe? 
- Da, bineînțeles.

- Un Grand Slam, Top 3? 
- Bineînțeles! După părerea mea, a ratat acum la mustață Wimbledonul. Putea să câștige Wimbledon acum, avea șanse clare. Din păcate, a fost acel meci nefericit cu Rybakina. Există și astfel de meciuri, în care Rybakinei i-a intrat tot. Sunt zile în care unei jucătoare îi intră tot. Închide ochii, dă și îi intră. Așa a fost în acea zi Rybakina, o jucătoare de risc, lovește tot timpul decisiv. Nici chiar Simona nu a putut atunci să îi facă față. Dacă trecea de Rybakina, după părerea mea, Simona o bătea pe Jabeur fără nicio problemă și câștiga Wimbledon. Însă ce am văzut acum la ea, la Toronto, este extrem de important, în sensul întrebării dumneavoastră.

- Ce anume? 
- Eu de un an de zile aștept asta, cam de prin august-septembrie anul trecut, cam de la despărțirea de Darren Cahill. Articolele mele din GSP sunt martore a ceea ce vă spun. Am spus-o de nu mai știu de câte ori, am repetat asta, pentru că mi s-a părut important. Scriind despre Simona în GSP, am spus că trebuie să schimbe, trebuie să recurgă la jocul ei din 2018, la jocul de inițiativă. Eu, având statistica în cap, îmi amintesc ce număr uriaș de winnere făcea Simona în iarna și în primăvara lui 2018. 50 de winnere a făcut cu Kerber sau cu Lauren Devis în sferturi, semifinală, la Australian Open. A reușit să o facă pe Muguruza să holbeze ochii în semifinala de la Roland Garros (n.r. - din 2018). Muguruza, care este o fiară, poate cea mai agresivă jucătoare din lume la nivelul ei maxim, să se uite la Simona cu ochii căscați, pentru că Simona era mai agresivă decât ea?!

- Așa. 
- Acolo, ea a demonstrat că e capabilă să facă un joc de inițiativă, un joc în care să-și câștige ea punctele. Ea, până atunci, s-a afirmat în tenis printr-un joc foarte puternic de defensivă, un joc de așteptare a greșelii adversarei, de forțare. Nu de așteptare, de forțare. Parametrul cel mai important în jocul Simonei, până în 2018, a fost greșeala neforțată a adversarei, care nu se dă în statistici. "Unforced errors" apare foarte rar. Ăla era parametrul fundamental, modul de câștig al punctelor pentru Simona. Atunci, ea a demonstrat că poate să-și facă ea punctele cu lovitură decisivă, să ia inițiativa, să schimbe prima direcția în schimbul de mingi. Mai era ceva, am scris lucrul ăsta, deci nu-l inventez acum,. Am spus: „Domnule, trebuie să-și dea voie!”. Acest lucru l-a realizat Mouratoglou. Patrick Mouratoglou a determinat-o pe Simona să-și dea voie! Nu vă închipuiți cât de greu este să faci asta.

- Să iasă dintr-un tipar care ea îl considera câștigător și zicea "merg cu el până la retragerea din sport". 
- Da, exact. Ăsta este unul dintre cele mai grele lucruri din sport, când ai rezultate bune și excelente cu o anume modalitate de joc. Întotdeauna când ți-e greu, când dai de o adversară dificilă, când ai o situație grea, meci greu, când intri la strâmtoare, automat nu-ți poți opri creierul să nu revină la ce stăpânești, ce știi mai bine. „Bă, o bag în fabrică, o bag în stânga-dreapta”, văd că nu-mi intră și atunci mă întorc în ce știu eu mai bine, ca totuși să câștig cumva meciul ăsta.

„Vrei să câștigi pe mâna ta?”

- Deci spuneți că poate fi meritul lui Mouratoglou această schimbare, revenirea la diversificarea asta. 
- Asta a făcut Mouratoglou. Schimbarea asta mentală. I-a spus: :„Dă-ți voie!”. Pentru că ea putea. Eu am văzut-o atunci, în 2018, am văzut-o cu toții. Ea poate să facă lucrul ăsta, dar nu-și dădea voie. Pentru că ea considera: „eu trebuie să câștig meciul ăsta și atunci mă blochez în acest joc cu care sper să câștig, cum am mai câștigat”. Mai ales acum, la 30 de ani, și în peisajul care s-a schimbat în tenisul contemporan feminin, Simona nu mai poate face mare performanță cu jocul ăla vechi. Cu ăsta poate să facă! Deși la Toronto a avut un capitol foarte prost: serviciul. A servit 8 duble greșeli cu Gauff, 10 duble greșeli cu Pegula, iarăși aproape 10 cu Beatriz Haddad Maia în finală, și-a complicat jocul foarte mult. Ea putea să câștige în două seturi toate aceste trei întâlniri, dacă nu ar fi avut dublă-dublă greșeală, dublă greșeală, dublă greșeală, în momente critice.

- Poate așa se alimentează ea, prin apariția unor momente critice. 
- Adică credeți că face duble greșeli ca să se monteze?

- Nu e ceva voit, dar a câștigat de atâtea ori în trei seturi încât poate că face parte din tiparul ăla despre care spuneați. 
- De acord, dar iată prețul. Acum, după încă un meci cu Potapova, care este un câine, așa, jucătoare foarte andurantă, rezistentă, Simona a cedat și lucrul ăsta l-am spus. La finalul turneului de la Toronto am zis PRO Arena "să vedem cât va juca la Cincinnati", pentru că vedeam ce consum uriaș a făcut la Toronto. Consum care n-ar fi trebuit să existe dacă nu făcea dublele greșeli, dacă nu avea punctul ăsta slab la serviciu, care i-a mâncat game-uri, i-a adăugat seturi de muncă.

- I-a mâncat timpul de odihnă. 
- I-a mâncat timpul de odihnă. În schimb, jocul din câmp a fost ce trebuie! Este jocul ăsta pe care îl aștept de un an de zile. Adică lovește mai adânc și mai tare decât de obicei. Ea înainte nu-și dădea voie, pe jocul vechi nu-și dădea voie să lovească prea tare, din teama de a nu greși. Ea are o anumită zgârcenie, "mai bine să nu greșesc, decât să risc și să greșesc”. E, acum și-a dat drumul la lovitură, a dat retur și, slavă ție, Doamne!, am văzut-o intrând de vreo două ori în teren. Hai, nu în teren, dar măcar la linia de tușă, ceea ce mă rog de ea de ani de zile! Pas în față! Măcar streseaz-o pe aia care servește, să aibă un stres, poate face dublă greșeală. Așa, dacă stai la doi metri pe serviciul doi, în spatele liniei de fund, aia n-are niciun stres când servește. Servește moale, cu kick, știe că n-o să-i dai un retur să rămână în bocanci. Dar când intri și o stresezi...E, mai mult decât atât, Simona a dat retururi punct decisive, a lovit și cu dreapta, și cu reverul, a schimbat prima și a încercat lovitura decisivă, în special cu lungul de linie de rever, pe care ea îl cam lăsase pe noptieră într-o vreme.

- Și acum? 
- Acum, l-a activat din nou și am văzut-o făcând multe puncte în felul ăsta, cu inițiativă. Și încă ceva important, e iarăși ce am scris în articolele din GSP: pasul în față pe mingea de atac. Când îi reușește, și are cu ce!, îi reușește o lovitură cu care scoate din teren adversara! O duce într-o poziție dificilă, unde nu mai poate decât o recuperare, o minge moartă pe care o aruncă sus, în față. Simona avea acest rău obicei, de-a lungul timpului, să rămână tot în spate, să lase mingea să cadă și să mai lovească o dată în ea, după ce mingea căzuse, cu săritură destul de înaltă. Că atunci când îți vine o minge plouată din recuperare, mingea e destul de înaltă și pentru Simona loviturile de sus sunt mai grele întotdeauna. Și urlam singur, stând în fața televizorului: vino pe ea în față!

- Vă manifestați vulcanic în timpul meciurilor? 
- Da, de unul singur, în cameră acolo la mine, urlam de nebun! Așa fac de obicei. Și acum vine! Simona acum vine, urmărește imediat lovitura, când simte că a pus-o în dificultate pe adversară țâșnește spre fileu și face voleu. Nu voleu clasic, că voleul clasic, în condiții de concurs, de competiție, de tensiune n-o să-l facă niciodată productiv. Îmi pare rău să spun asta. Îl poate face la antrenament, știe voleu clasic la antrenament, nicio problemă. Însă în condiții de concurs, pentru că nu l-a jucat...

- E târziu acum să și-l mai perfecționeze, la 30 de ani. - E târziu să-l facă productiv la 30 de ani. În schimb, are drive-volley care este excelent. Și atunci a venit cu drive-volley și pe dreapta, și pe rever, a făcut și smash-uri foarte bune din față. Și în felul ăsta a scurtat punctul. N-a mai stat să îi mai dea încă o dată în teren, iar minge plouată, iar să dea cu dreapta. Deci astea sunt schimbările absolut salutare, după părerea mea, în jocul ei. Schimbări care, după mine, îi dau șanse considerabile la US Open.

7e locul ocupat de Simona Halep în clasamentul WTA, înainte de US Open. La început de martie, ea era pe locul 27

Diferențele dintre Mouratoglou și Cahill

- Deci această diversificare de stil despre care spuneți că ați identificat-o în jocul ei... 
- Joacă pe mâna ei. A întrebat-o Darren Cahill la un moment dat într-un meci, Simona avea 6-5 și trebuia să servească. Și Cahill a tăcut vreo 15 secunde, n-a zis nimic, s-a uitat așa în zare, Simona nu spunea nici ea nimic. Și, după 15 secunde, întreabă: „Vrei să câștigi pe mâna ta? Vrei să câștigi? Vrei să câștigi pe mâna ta sau pe mâna ei?”. O întreabă, nu-i spune: „joci așa, fii atentă, acum îi dai mai pe rever, te duci în față”. Nu, ci „vrei să câștigi pe mâna ta sau pe mâna ei?” Simona nu i-a răspuns nimic. S-a ridicat, s-a dus la serviciu și a câștigat. Și am văzut asta de multe ori. Cum a reușit Cahill, realmente, să o facă să câștige niște meciuri. Mouratoglou e altceva.

- Care sunt diferențele dintre ei? Cum îi citiți, Mouratoglou vs Cahill? 
- Mouratoglou este foarte științific. Omul e aplicat matematic, are date despre toate jucătoarele din circuit, are arhive, știe care sunt caracteristicile, parametrii fiecăreia. Și atunci el poate să îți pregătească un meci foarte bine. Are fișa sportivei pe care o pregătește pe parametri. Atâta ai la serviciu, atâta ai la dreaptă, atât îți mai trebuie să mai pui la serviciu încă atâtea procente, pentru că nu-i suficient. Deci este foarte riguros, foarte organizat științific. Și eu am avut niște îndoieli la început că o să meargă chimia între Simona și Mouratoglou. Mai ales că Darren Cahill e altfel, Cahill era de intuiție, de stare, de un cuvânt bine spus la momentul potrivit. Alt gen de antrenor. Mari amândoi, uriași antrenori! E, iată, n-a mers de la început cu Mouratoglou. În iarnă și în primăvară, Simona a avut momente în care a jucat cum joacă acum, adică jocul de inițiativă, să vină în față.

- Dar s-a întors. 
- Imediat când a simțit că e greu, că nu merge, s-a întors, s-a speriat, există și așa ceva. Cel mai dureros a fost cu Ostapenko, din nou, că meciul ăla cu Ostapenko din iarnă mă doare fizic, mă dor splina și ficatul când văd că pierde la această persoană, la Ostapenko, care mă calcă pe nervi.

- De ce? 
- Din pricina comportamentului și a jocului pe care îl practică, nu îmi place. Mie nu-mi place genul acesta de jucătoare care izbește în neștire mingea ca la baseball și pe dreapta, și pe rever, și dacă intră, bine, dacă nu, la revedere. Nu-mi place genul ăsta de jucătoare, nu-și elaborează jocul deloc. Treaba ei, poate să facă rezultate, dar dați-mi și mie voie să nu-mi placă genul ăsta de tenis. Îmi place totuși să văd la tenis și o gândire, o elaborare în joc, o tactică. Parcă e mai frumos decât să văd ce văd acum, jucătoare și jucători cât ușa, care servesc nu știu câți ași și eu stau și mă uit. La masculin e groaznic! Sunt meciuri la care închid, schimb canalul.

CTP, despre Nadal și „meciul-monument închinat omului”

- Cine vă place din noul val de la masculin? Alcaraz, Tsitsipas? 
- Alcaraz, sigur! Tsitsipas nu îmi place ca persoană, îmi place tenisul pe care îl joacă. Are un tenis foarte frumos. Nu îmi place ca persoană, nu-mi place comportamentul lui, este lipsit de fair-play. A reușit să mi-l facă simpatic pe Nick Kyrgios, dacă vă închipuiți așa ceva! În meciul ăla cu Nick Kyrgios, când a făcut niște măgării cât el de mari ... A dat cu mingea după Kyrgios ca pe maidan, ca în curtea școlii. Deci nu îmi place comportamentul, dar are un tenis foarte frumos. Alcaraz, sigur că da. Sinner îmi place foarte mult, Jannik Sinner. La ora asta, cred că are cel mai bun rever cu două mâini din circuit. Bine, fără Djokovic. Îl lăsăm pe Djokovic la o parte, dar este un jucător elegant și, în același timp, eficient.

- Poate tocmai de asta vă place, că e elegant într-un sport care devine din ce în ce mai fizic fizic. Când descoperi pe cineva elegant, prinzi drag de el. 
- Îmi place foarte mult Sinner, îmi place Alcaraz. Îmi place Alcaraz pentru faptul că, deși e puternic, e foarte bine construit, ca Nadal. Ați văzut ce scurte pune, ce ruperi de ritm face, ce lovituri speciale inventează! Deci da, sunt jucători care, după părerea mea, se vor confrunta în multe finale de turneu și faze.

- Apropo de Simona, de vârstă, de uzură. Cât credeți că mai joacă Nadal?
- Oricât!

- Oricât? 
- Da! Nadal poate să câștige Roland Garros și la 45 de ani. Eu mă întreb dacă omul ăsta poate să câștige chiar și jucând tenis fără rachetă. De-a lungul timpului, l-am văzut jucând tenis fără corp, dacă se poate imagina așa ceva. L-am văzut în situații de inferioritate fizică, se târa, șchiopăta pe teren mai rău ca mine, era în ultimul hal. Și Nadal nu e fotbalist din ăla care să se trântească pe jos, urlând ca din gură de șarpe, și după aia râde și se ridică și pleacă mai departe. Nu, la Nadal, când vezi o grimasă pe fața lui, înseamnă că e rău de tot. E rău de tot! Altfel, el nu spune nimic. Deci l-am văzut în situații de astea de inferioritate fizică gravă.

- Și ... 
- Cea mai recentă este acest monument de meci al tenisului și ... al omului! (n.r - „sfertul” de la Wimbledon cu Taylor Fritz, câștigat în ciuda unei rupturi abdominale de 8 mm) E un monument închinat omului! Ce a putut să facă Nadal cu Taylor Fritz acum, la Wimbledon, a fost ceva dincolo de închipuirea umană! Să joci tot meciul fără serviciu?! Practic, din pricina rupturii de la abdominal, nu mai putea să servească. Ați văzut cum a inventat alt tenis pe măsură ce juca? Pentru că îi apăreau limitările din pricina durerii, a inventat lovituri, a folosit slice-ul de rever.

- Când le stăpânești pe toate, îți e ușor să treci de la una la alta, în regim de viteză și de criză de timp. 
- Dar să reușești, cu un jucător de talia lui Taylor Fritz, să câștigi în condițiile acelea! După părerea mea, ce am văzut acolo la Rafael Nadal este una dintre cele mai mari performanțe din sportul mondial din toate timpurile!

4 ore și 20 de minutea durat meciul Nadal - Fritz, de la Wimbledon. Spaniolul a câștigat cu 3-6, 7-5, 3-6, 7-5, 7-6 (10-4)

Cristian Tudor Popescu: „Nu am ce să mai caut în peisajul televiziunilor de astăzi”

- Este admirabilă însuflețirea cu care vorbiți despre tenis și cum reușiți să faceți legăturile astea dintre tenis și umanitate! Haideți să încheiem cu câteva considerații despre presă. Sunteți de-o viață în presă, ați văzut evoluție, involuție, imixtiuni. Ce vă place și ce ce nu vă place la presa anilor noștri? Vorbim despre presa generalistă, nu despre presa de sport, punctual. Vă mai regăsiți în peisajul aceasta?
- Domnule Țepelin, eu am venit în presă din condiția de scriitor. Eu nu am avut vocație de jurnalist. N-am visat să fiu jurnalist, cred, niciodată în tinerețe. Am fost scriitor, cu mult înainte de a fi jurnalist.

- Și ați rămas scriitor mulți ani.
- Da. Eu am venit spre ziar dinspre carte. Ziarul era mult mai apropiat de carte în anii '90 decât este astăzi. Astăzi, este la ani lumină distanță de ceea ce se cheamă carte, de literatură și așa mai departe. Atunci, vă puteți imagina?, existau pagini de cultură în ziar, existau fragmente de roman, pe care le publicau scriitorii - ce urmau apoi să apară integral. Existau interviuri considerabile cu scriitori. Pagina de cultura se referea la muzică, la artele plastice, exista secție pentru așa ceva. În presa de dinainte de 1989 exista, de pildă, jurnalism specializat pe arta plastică. Sau pe critică muzicală. În această condiție a presei, eu m-am simțit bine. Vă dați seama ce am putut să fac la un moment dat?

- Ce anume?
- În ziarul Adevărul, ziar de mare tiraj al acestei țări, am putut să public, niște numere la rând, o antologie personală de poeți. Poeți români și nu numai români. Am publicat și pe Vasko Popa din Banatul Sârbesc, am publicat și o poetă din Macedonia atunci, pur și simplu poeți care îmi plăceau, poeme, poezii ale lor erau puse de mine în ziarul de mare tiraj Adevărul. Vă dați seama cum sună asta acum?

- E o altă epocă. 
- E demență, da. Cum să pui așa ceva? Acum, îl punem pe „Bufniță” ăla sau cum îl cheamă, cu ce probleme avea el cu minorele.

- Buhnici, George Buhnici. Protagonistul unuia dintre cele mai recente scandaluri. 
- Așa... Deci, pe-atunci se putea face așa ceva, apoi lucrurile s-au dus în direcția în care se află astăzi. Eu nu mă regăsesc în niciun fel în presa de astăzi din România. De aceea, am și cerut, și mi se respectă această cerere îndreptățită, am dreptul ăsta, să nu mai fiu numit jurnalist. Eu nu mai sunt jurnalist, să fie foarte clar!

- Dar? 
- Sunt gazetar. De ce? Pentru că vreau această diferență. Am fost întrebat ce diferență e. Este! Nu poți să spui gazetar de televiziune, poți să spui jurnalist de televiziune. Gazetar înseamnă la gazetă, cu scrisul. Eu sunt cu scrisul.

- Ați tăiat televiziunea de pe lista preocupărilor dumneavoastră? 
- Din această vară, da. Am și spus, după ce s-a produs separarea de televiziunea unde am fost în ultimii ani (n.r. Digi24), că la o altă televiziune din peisajul acesta ce se vede acum nu mă pot duce.

- Ceea ce nu înseamnă că nu poate apărea ceva onorabil în viitor. 
- Habar n-am.

- Că până la urmă trebuie să asigurăm, cumva, o relevanță a presei în anii viitori. Pentru că oamenii trebuie să fie informați în continuare. Și trebuie să fie informați într-un alt context, sunt niște schimbări tehnologice incredibile, generații noi care au alte nevoi. 
- Vor fi informați prin internet! Televiziunea ca mijloc de informare în masă decade constant. Televiziunea o să reziste cu infotainment, cu formatele acelea cu cei care au talent, reality-show-uri, filme, cu transmisii sportive în direct, cu asta...

- Care transmisii sportive au și ele nevoie de specialiști, de oameni care știu să extragă esențialul, care să caracterizeze o evoluție, un sportiv și așa mai departe Tocmai de asta ne bucurăm că semnați în Gazeta Sporturilor... 
- Păi de-asta scriu și eu, iată, scriu presă sportivă, cu asta rămân, scriu în GSP. În rest, pe mine m-a interesat întotdeauna unde vorbesc și unde scriu. Mi s-a spus: „Ce-ți pasă ție că ăla nu știu ce tâmpenii a spus sau că televiziunea aia nu știu ce atitudine a avut”. Ba îmi pasă! Îmi pasă! Oriunde am lucrat, am lucrat atâta vreme cât am considerat că e locul meu acolo. Nu mi-e indiferent dacă lângă mine mai apare un individ care scrie sau vorbește niște chestii de îmi vine greață sau mă revoltă. De aceea, am plecat din niște locuri din presă. Am plecat pentru că nu mai era acolo locul meu. Acum, locul meu nu mai este nicăieri. Mai scriu, firește. Scriu în GSP, scriu în Republica, am și rubrica pe care o păstrez, la Europa FM, „Judecata de Joi”, dar nu am ce să caut în peisajul de televiziune de astăzi.

CTP, mesaj pentru hateri: „Ce s-ar face ei dacă eu aș muri mâine?”

- Și peste tot pe unde continuați să scrieți, pe cât de apreciate vă sunt opiniile, pe atât de vizibil este „magnetul” pentru hateri pe care îl aveți. Aveți un „magnet” absolut incredibil, peste tot apar oameni care vă critică, deși este clar că vin acolo ca să vă citească mai întâi. Inclusiv pe sport: „Ce caută ăsta să vină să-și dea cu părerea despre sport?” Am demonstrat astăzi de ce sunteți perfect îndreptățit să scrieți despre sport, pentru că știți atât de multe lucruri și aveți acest talent incredibil de a le „fotografia” și de ale povesti mai departe oamenilor așa cum sunt ele.
-  Domnule Țepelin, mie mi-e milă de oamenii ăștia! Vă dați seama ce ar însemna pentru ei dacă eu mor mâine?

- Își găsesc pe altcineva, să nu vă temeți. 
- Își găsesc, dar eu sunt o comoară pentru ei, dom'le. Sunt unii despre care eu am impresia că stau din zori și până în noapte așteptând să scriu ceva! Și în primele secunde după ce am publicat, ei deja vin și scriu acolo ceva ce n-are legătură cu textul. "N-ai murit, boșorogule! Nenorocitule! Comunistule!". Mă fac în toate felurile, probabil că viața lor e brusc mai bună, se simt mai bine, probabil au o stare lăuntrică foarte bună, li se îmbunătățește digestia, circulația, după ce mă înjură pe mine, fără legătură cu nimic. Dacă ar avea cât de cât legătură cu ce scriu, ar fi în regulă. Dar sunt foarte mulți care practică excreția aceasta, după care sunt ușurați, sunt liberi, cred că sunt și fericiți. În ultimă instanță, mă bucur să-i fac fericiți.

- Faceți un serviciu public în mai multe direcții. Și către cei care vă consumă la modul pozitiv, dar și către cei care au nevoie să refuleze.
- Le îmbunătățesc sănătatea acestor hateri.

Citește și alte știri din podcastul „Profu' de Sport”:

INTERVIU Cătălin Oprișan, povești de senzație în episodul #3 din podcastul „Profu' de Sport”: „Am copilărit cu cei mai mari golani din cartier, dar eram și comandant de unitate!”

INTERVIU Gică Popescu, primul invitat la podcastul GSP „Profu' de Sport”: „Marea problemă a fotbalului românesc e lipsa curajului!”

INTERVIU Ovidiu Ioanițoaia, mărturisiri de colecție la episodul #2 din podcastul „Profu' de Sport”: „Suporterii nu înțeleg un lucru esențial despre ziariști” + Amintiri cu Păunescu și Elena Ceaușescu