Dialog-eveniment cu Mircea Mihăieş, vicepreşedintele Institutului Cultural Român » Roma, pasiunea Eternă

Iubirea pentru fotbal a unui om de cultură este totuna cu a oricărui microbist. A te bucura şi a suferi împreună cu Totti, a schimba programul familiei în funcţie de etapele de campionat din Serie A sînt lucruri obişnuite în viaţa scriitorului Mircea Mihăie.

Aleea Alexandru, numărul 38. Undeva în spatele Palatului Victoria. Peisaj hivernal. Printre nămeţi scrîşnesc pneurile falnicelor Jeep-uri. Institutul Cultural Român, o casă veche, boierească. Pe afară. Pe dinăuntru mai mult veche, cu tavanul coşcovit de la infiltraţii. Nu sînt bani pentru investiţii.

Personal puţin numeros, discret, eficient. E o linişte de bibliotecă. Cineva fumează într-un colţ al holului. O disidenţă pacifistă şi acceptată.  Birou auster, dotat cu una bucată computer cu monitor LCD şi un televizor Panasonic care îţi tăia răsuflarea pe la jumătatea anilor '90. Un fotoliu, o canapea, o măsuţă joasă pe care stau ceştile cu ceai. Atmosferă culturală şi un om care ne arată mîndru imaginea lui Francesco Totti setată pe desktop-ul PC-ului.  Nu mai sîntem foarte siguri unde am nimerit: la fan Club AS Roma sau într-un bastion al culturii române?

Aflasem că interlocutorul meu este fan AS Roma. Nu ştiam însă ce forme ia această pasiune şi mă gîndeam că e vorba mai mult de cochetăria unui intelectual care s-a orientat către o echipă din Cetatea Eternă. M-am înşelat amarnic. "Ţin cu AS Roma din 1966", şi-a început confesiunea Mircea Mihăieş. Apoi a continuat fără ca eu să-l întrerup cu vreo întrebare. "În '66 viaţa mea şi a prietenilor mei din Arad era confiscată de Mondialul de fotbal din Anglia. Vedeam meciurile la televiziunea maghiară şi citeam Sportul popular. Pe atunci, toată lumea ţinea cu Real Madrid, cu Benfica, cu Liverpool, cu Inter, cu Juventus. M-am hotărît să iau şi eu o echipă, aproape la întîmplare, care nici nu mergea foarte bine în perioada aceea. Am rămas cu ea pînă acum. Nu trece o zi fără să intru pe site-ul clubului, să văd ce mai face Totti. Sufăr cînd nu se transmit meciurile Romei nici măcar pe Internet.

Da, ştiu, este o echipă imprevizibilă, dar pentru mine este o chestiune personală, ştiu tot, istoria clubului, am matrioşti cu Totti. Familia, prietenii îmi acceptă această bizarerie, au înţeles că programul meu din weekend e în funcţie de ce se întîmplă la Roma. Nu primim musafiri, nu mergem nicăieri. Mă uit la meciuri cu pasiune, cu îndîrjire chiar şi recunosc că umorile mele depind de rezultatul unui meci al Romei."

MIRCEA MIHĂIEŞ DESPRE:

Mircea Sandu - un jalnic supravieţuitor

Mitică Dragomir - nu mă pricep la parodii

Gigi Becali - suprarealism a la roumaine

Adrian Mititelu - ceva de la Craiova

Piţurcă - un antrenor

Răzvan Lucescu - demn fiu al nedemnului său tată

"TREBUIE SĂ FII IDIOT SĂ NU ÎŢI PLACĂ MESSI!"
Mircea Mihăieş a spus "UTA" la scurt timp după ce a spus "mamă". Apoi a spus "Roma". Vicepreşedintele Institutului Cultural Român admiră geniul peren al lui Johan Cruyff şi e încredinţat că micuţul Leo este corespondentul peste veacuri al marelui Will

- Cu ce se ocupă Institutul Cultural Român, domnule Mircea Mihăieş?
- Cu promovarea culturii române în lume. Practicăm o diplomaţie culturală din care am eliminat complet componenta politică.

- Sînteţi un fel de federaţie, ca să vorbim în termeni sportivi? Sau de naţională, care selectează tot ce e mai bun în cultură?
- Sîntem de departe cea mai faultată instituţie din România, cred că asta este paralela cu fotbalul. ICR face performanţă, de aceea sîntem trataţi ca Mourinho.

- Cultura sau sportul, cine promovează mai bine imaginea României în lume?
- Sportul se autopromovează, din fericire, pentru că are o infrastructură de invidiat la scară planetară. Problemele sportului românesc sînt altele, iar aici, ca amator, aş putea să îmi dau cu părerea.

- Cu ce răspunde cultura română contemporană legendelor sportului numite Nadia, Năstase, Hagi, Patzaichin?
- Cu Mircea Cărtărescu, de exemplu. Despre el nu numai că se vorbeşte, dar se vorbeşte ca despre un posibil premiant Nobel.

- Altcineva?
- Soprana Angela Gheorghiu. Nu e cazul să explic cine este Angela Gheorghiu. Plasticianul Dan Perjovschi, om care a expus în cele mai mari muzee din America. Din păcate, celebru în străinătate şi prea puţin cunoscut în ţară.

UTA între mitologie şi retrogradare

- Sînteţi timişorean, deci bănuiesc că ţineţi cu Poli.
- Sînt timişorean prin adopţie, m-am stabilit acolo din timpul facultăţii. Dar m-am născut la Arad, am copilărit acolo. Şi ţin cu UTA. Stadionul din Arad este pentru mine parte din biografie. Fără exagerare, un templu spiritual.

- Încă mai ţineţi cu UTA?
- Unul dintre primele cuvinte pe care le-am rostit cînd eram copil a fost "UTA". Pentru mine, UTA avea un sens mitologic. Am jucat la piticii lor, nefiind din cale afară de dotat pentru performanţă, mergeam la toate meciurile, mereu îmbrăcaţi în alb şi roşu.

- Care sînt şi culorile lui Dinamo...
- La Arad era altceva, era alb-roşu cu dungi, o modă de inspiraţie germano-engleză.

- Mai este UTA o echipă pentru care merită să suferi?
- Întotdeauna o să ţin cu UTA, dincolo de orice. Să îţi spun ceva. Cînd a revenit în Aradul în Divizia A acum nişte ani am fost pe stadion la toate meciurilor lor de acasă. O dată la două săptămîni mergeam la Arad, a fost o experienţă fabuloasă.

- Revin la întrebarea despre universalitate. Hagi, Nadia, Năstase sînt universali. În cultură cum obţii recunoaşterea planetară?
- Saltul în universalitate este o specie a succesului, iar succesul vine prin cunoaştere. Aici lucrăm noi, creăm condiţiile ca valorile noastre culturale să circule. Să participe la marile festivaluri internaţionale, cum este cazul cu noua generaţie de regizori de film.

- Promovaţi şi în funcţie de gusturile dumneavoastră, ale celor care conduceţi ICR?
- Rolul nostru nu este să ne impunem gustul, ci să livrăm valorile cerute şi care se vînd pe piaţa occidentală. Chiar dacă preferinţele pieţii sînt discutabile.

- Cum ar fi?
- Instalaţiile plastice, foarte la modă acum şi foarte cerute. Mie nu îmi plac, dar nu contează, nu îmi impun propriul gust.

Legea numerelor mari, femeile şi ofsaidul

- Mai daţi-mi un punct de legătură între sportul de astăzi şi cultura contemporană.
- Piaţa culturală este extrem de fluidă, perioada starsistemului a apus. Ideea starurilor care să domine ani în şir a apus. Sînt favorizate genuri, arte, direcţii. Şi în sport cred că se întîmplă ceva similar.

- Dar în fotbal, asta e, vorbim despre fotbal, există mari vedete, Messi, Cristiano Ronaldo.
- Da, dar ele ţin, ca şi în artă, de legea numerelor mari. Există vedete, există dive ale muzicii clasice ca Angela Gheorghiu, dar tendinţa este alta, a lucrului în echipă.

- În fotbal se numeşte forţa grupului. De ce ar avea totuşi oamenii nevoie de cultură?
- Pentru a ne diferenţia de animale. Ca să fim oameni, pur şi simplu.

- Apropo de oameni. De ce le place oamenilor fotbalul? De ce fotbalul cel mai mult?
- Pentru simplitatea lui. Pentru că surprinde dorinţa de simplitate a omului modern, care refuză din start tot ce înseamnă complicat. Fotbalul oferă accesul instantaneu la senzaţie.

- E singurul sport care reuşeşte asta?
- Nu, dar uite, de exemplu, handbalul. Ritmul e prea mare, iar bucuria prea frecventă se transformă în stimă indiferentă. La fotbal, dozajul gîndit de englezi, părinţii acestui sport, este mai bun.

- Aşadar simplitate şi accesibilitate.
- În fotbal ai o singură chestie dificilă, iar asta o vezi atunci cînd vorbeşti cu femeile: ofsaidul. Nu înţeleg cum este treaba asta cu ofsaidul, li se pare foarte complicată.

- De ce oare?
- Nu ştiu. E o problemă de geometrie în spaţiu. În rest totul e simplu, înţeleg şi ele, gol, arbitru, fault. Sau pretind că înţeleg. Dar nu şi ofsaidul.

"Lucescu, o jale de om!"

- Este la mare preţ o teorie. Că nu funcţionăm bine în echipă, ci doar indiviudual. Explică asta rezultatele modeste ale sportului nostru la nivelul echipelor?
- Nu e bine să generalizăm. Uite, nu mi se pare deloc că nemţii sînt sortiţi să funcţioneze ca nişte maşinării, au avut şi ei perioade de sălbăticie, de derută.

- Deci nu avem o problemă cu lucrul în echipă.
- Generaţia de Aur susţine teoria. Şi generaţia '70 la fel, care strălucea prin organizare. Chit că nu sîntem noi foarte organizaţi. Poate că încă nu ne-am propus să fim foarte organizaţi, poate că tocmai ăsta e farmecul nostru.

- Că veni vorba de generaţia '70. Îmi închipui că vă amintiţi cine era căpitanul naţionalei atunci.
- Mircea Lucescu. Cît mi-a plăcut ca jucător şi ce jale de om a ajuns!

- Ce jucători vă atrag acum? În afara lui Messi.
- În primul rînd Totti. Şi Pirlo. Mai nou l-am redescoperit pe Van Persie. Toţi sînt jucători inteligenţi, imprevizibili.

- Gerrard nu?
- Meseria mea e de anglist, îmi cîştig pîinea de pe urma culturii engleze, dar în mod ciudat nu am o aderenţă specială la fotbalul britanic.

- Nu vi se pare spectaculos?
- Fotbalul din Anglia a devenit interesant cu lucruri atipice, de exemplu Arsenal care joacă precum o echipă franţuzească. Nu mai explic de ce. Da, îmi reproşez, dacă ţin cu Shakespeare, atunci ar trebui să ţin şi cu Anglia.

Shakespeare şi Messi

- Aţi văzut filmul Anonymus în care ni se demonstrează, la nivel de ficţiune, că în spatele operei lui Shakespeare se afla altcineva? Un om cult, un nobil.
- Am auzit de film, mi-am propus să-l văd. E atrăgător să pui orice sub semnul întrebării.

- Susţineţi că Shakespeare nu doar că a existat, dar şi-a scris el însuşi cărţile.
- Pentru mine e limpede că el şi-a scris opera. Da, e puţin probabil ca un băiat din Stratford-upon-Avon să îşi lase familia şi nevasta, să se dea de 3 ori peste cap, să se metamorfozeze şi să devină geniul absolult al Renaşterii.

- Dar...
- Dar lucrurile astea se întîmplă. Cine ar fi spus că acel copil cu probleme de creştere pe numele lui Messi va deveni în numai 7-8 ani un fenomen, poate cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor?

- Vă place Messi? Nu a devenit un loc comun să îţi placă Messi?
- Trebuie să fii cu totul tîmpit şi obtuz să nu îţi placă Messi.

- Ce anume vă atrage la el?
- În momentele lui de vîrf este ceva de neimaginat, nici la reluare nu îţi dai seama bine ce a făcut, ce anume îl pune în mişcare pe acest băiat.

- E perfect?
- Nu, tocmai asta mă atrage şi mai mult, mie îmi place şi cînd greşeşte, şi cînd ratează, îmi dovedeşte că e uman.

Golul nu e gol, e golasso

- Microbul pe care îl aveţi pentru fotbal nu îi intrigă pe intelectualii din lumea dumneavoastră?
- Ba da, dar mă tratează cu înţelegere. Mă acceptă aşa.

- Nu li se pare că vă coborîţi într-o preocupare minoră?
- Nu trece zi în care să nu suport o o ironie. Horia Roman Patapievici (preşedintele ICR), care nu se pricepe deloc la chestia asta, mă tot întreabă de ce îmi pierd timpul. E şi un joc aici. Un joc cultural.

- Ştiu că frecventaţi presa sportivă, aţi şi făcut parte din juriul Premiilor Ioan Chirilă la un moment dat. Sînteţi un cititor mulţumit?
- Nivelul de sus al presei sportive este foarte bun, sînt oameni pe care îi citesc cu multă plăcere. Nu dau nume, că aici e ca în literatură, sînt orgolii mari la mijloc.

- Înainte de '89 cum era presa sportivă?
- Aici dau nume. Ioan Chirilă, Nicolae Manolescu pe care îl citeam sub pseudonim neştiind că e Manolescu. Erau şi unii care scriau aberaţii, ca Fănuş Neagu, nişte kitsch-uri monumentale. Un delir alimentat bahic. În schimb, îl citesc cu mare plăcere pe Cosaşu.

- Scrie şi acum în Gazetă.
- Ştiu, mi-a plăcut întotdeauna. E un mare talent jurnalistic şi un prozator cu mult mai puţin talent. Păcat că s-a cantonat într-un stîngism dezamăgitor.

- Vă deranjează ceva anume la comentarii atunci cînd urmăriţi meciurile?
- Acele inutile şi nesfîrşite statistici. Şi exagerările. La noi nu e gol, e golasso, nu e fault, e fault grosolan.

- Care este tratamentul adecvat pentru vedete? Cum ar trebui să ne purtăm cu ele?
- Vedetele să fie tratate ca oamenii. De exemplu, Hagi nu trebuie transformat într-un superman. Avem nevoia asta nefirească de a mitiza, de a deveni hiperbolici. Este semnul unei societăţi tinere, neevoluate.

Au trecut aproape două ore. N-am realizat. Imaginea lui Totti în echipamentul squadrei azzurra persistă pe monitorul calculatorului. Imaginea iernii persistă în jurul casei boiereşti în care se plămădeşte cultura română pentru export. Fotbalul este simplu şi persistă în orice anotimp.

Cruyff, Ajax, Barcelona. Şi Iniesta în Lacul Lebedelor
"Pe Barcelona aş compara-o cu noua operă, deşi eu nu sînt sau nu eram mare amator de operă. Am devenit însă foarte atent la această generaţie tînără de cîntăreţi şi la implicarea unor regizori importanţi care au reuşit să schimbe un gen previzibil, simplist şi obosit în ceva foarte spectaculos. E o nouă viziune pe o structură tradiţională. Aşa arată şi Barcelona clădită pe ideile, pe suflul lui Cruyff. Mai întîi prin Ajax, apoi prin Barcelona, aici e o axă, este viziunea unui om care direct sau indirect a făcut din Barcelona ce este astăzi. Şi, dincolo de Messi, marele fotbalist al Barcelonei este Iniesta. Este ceva aşa... un balet. Lacul Lebedelor pe fundal verde. Sigur, Xavi este dirijor, dar cel care asamblează mecanismul este Iniesta."

Fişă biografică
Mircea Mihăieş s-a născut la Arad în 1954 şi a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia engleză-franceză. Este profesor al aceleiaşi universităţi la Catedra de Limba şi Literatura Engleză, unde predă literatura engleză şi americană. Este scriitor şi doctor în litere al Universităţii din Bucureşti. Publică editoriale în Evenimentul zilei şi în România Literară. Din 2005 îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Institutului Cultural Român.

"Mîndri că sîntem români? Nu, trebuie să fim mîndri că sîntem, atît!"

"Să înţelegem că nu sîntem nici mai buni, nici mai răi decît alţii. E mai bine aşa, fiindcă excepţiile crispează"

"Poate că noi încă nu ne-am propus să fim foarte organizaţi. Poate că tocmai ăsta e farmecul nostru"

"Frumuseţea sportului trebuie descoperită în joc, în joacă, în acel ceva făcut din plăcere"

"Finanţatorii? Persoane irespirabile. Or fi printre ei şi balerini ai spiritului, dar nu îi ştiu eu"

"Totti? Cel mai bun lucru care a existat vreodată la Roma!"

10 milioane de euro este bugetul anual al Institului Cultural Român

17 filiale în străinătate are ICR. Printre acestea se numără institutele de la New York, Londra, Paris, Bruxelles, Viena, Tel Aviv.

62 de titluri de cărţi româneşti au fost publicate în străinătate cu sprijinul ICR în anul 2011