Campionul fără un rinichi care a fentat moartea » Copiii, înapoi pe stadioane + Lecția de camaraderie

Viața de film a campionului mondial și olimpic fără un rinichi

• foto: Guliver/Getty Images

Să spui că Isaquias Queiroz dos Santos a avut o copilărie grea ar fi prea puțin. Povestea acestui campion la canoe a început în nord-estul sărac al Braziliei, în Ubaitaba un orășel cu aproximativ 19.000 de locuitori. A crescut alături de mama sa și de cei 9 frați, dintre care 4 adoptați. Tatăl a murit când Isaquias avea 5 ani. Dar dramele începuseră cu mult înainte.

La 3 ani, o oală cu apă clocotită s-a vărsat peste el. Copilul a ajuns la spital în stare gravă, cu arsuri mari pe corp, iar doctorii au avertizat-o pe mama lui să se pregătească pentru ce e mai rău: „Sunt șanse mici să supraviețuiască”. Vorbele medicilor au răsunat îndelung în mintea femeii. S-a învinovățit că nu era acasă pentru a-l proteja, dar era nevoită să muncească de dimineață până seara, la fel ca și soțul ei, iar cei 10 copii aveau grijă unii de alții.

Când i-au spus că micuțul Isaquias n-o să supraviețuiască, a decis să-l ia acasă cu o convingere de oțel că fiul ei nu va muri. L-a îngrijit așa cum a știut și cum a putut, iar băiatul a supraviețuit.

Când avea 5 ani, Isaquias a fost răpit și urma să fie dat spre adopție. O femeie o amenințase pe Dilma că-i va lua băiatul și într-o zi și-a pus planul în aplicare. Un vecin a fost cel care a alertat-o pe mamă și i-a indicat unde ar putea fi copilul.

Dilma s-a gândit din nou la clipele grele prin care trecuseră cu doi ani în urmă și îi era teamă că de data asta nu va mai putea face nimic. Dar l-a găsit pe Isaquias pe un câmp de cacao și l-a salvat din nou. În același an, însă, tatăl lui Isaquias a murit, iar viața a devenit și mai complicată pentru toți.

La 10 ani, Isaquias a căzut dintr-un copac în timp ce încerca să prindă un șarpe agățat de o creangă. A aterizat pe o piatră care i-a despicat carnea, provocându-i o hemoragie internă. „Rinichiul e rupt în două, trebuie să-l extirpăm” i-au spus doctorii mamei.

Femeia a spus în gând toate rugăciunile pe care le știa. Din nou, s-a gândit că-l poate pierde. O asistentă i-a dat însă curaj: „Nu plângeți, doamnă, veți pleca de aici în câteva zile cu fiul d-voastră de mână”. Și așa a fost. Micul luptător a mai depășit un obstacol.

Mi-am pierdut un rinichi când aveam 10 ani, un an mai târziu am început să practic canoe și mulți mi-au spus că nu voi face performanță pentru că am un handicap. Sper că am arătat lumii întregi că nu am niciun handicap. Mai glumesc uneori cu prietenii și le zic că, probabil, când m-au operat mi-au pus, de fapt, un al 3-lea rinichi și d-asta sunt atât de bun. 

- Isaquias Queiroz dos Santos

Până la 11 ani, Isaquias era pasionat mai mult de fotbal. Asta până când a încercat kaiac-canoe, alături de doi dintre frații săi, Isac și Lucas, grație unui proiect finanțat de statul brazilian. Din peste 200 de copii, Isaquias a fost remarcat de antrenorul Figueroa Conceição care nu înțelegea de ce puștii îl strigă „Sem Rim” (n.r. - fără rinichi), așa că Isaquias i-a arătat cicatricea și i-a spus povestea. „De la primul contact cu apa mi-am dat seama că e bun”.

Doctorii îl sfătuiseră pe băiat să nu facă efort, să stea departe de sport, dar el n-avea stare. S-a sfătuit cu antrenorul, care avea un caz asemănător în familie, și au decis să încerce să se antreneze să vadă ce iese. Rinichiul rămas funcționează normal, iar singura grijă pe care o are Isaquias e să bea mai multă apă decât colegii lui în timpul antrenamentelor. „Nu m-am gândit niciodată că voi avea o viață grea din cauza asta. Mi-am reluat viața normală imediat cum am putut”.

Conceição își amintește, într-un dialog cu inquirer.net, că băiatul era neastâmpărat, mai mereu făcea invers decât i se spunea. De exemplu, înaintea unei probe pentru o competiție națională, Isaquias a ignorat interdicția antrenorului său de a înota în râul poluat în care se antrenau. Pedeapsa? A fost pus să concureze cu băieți dintr-o categorie de vârstă superioară: „Mi-a zis: OK, nicio problemă”. A ieșit al doilea!

În 2011 era deja campion mondial la juniori, iar în 2013 reușea performanța și la seniori. Prima medalie de aur din cele pe care avea să le cucerească. Când e în barcă nimic nu-i trădează trecutul greu încercat pentru că el nu-l vede așa.

Când vorbește despre copilărie, insistă că a fost una fericită, în ciuda cumpenelor avute, dar admite: „E dificil e să te antrenezi zi după zi, antrenamente epuizante, pentru a deveni campion. Drumul fiecărui sportiv e dificil, trebuie să te autodepășești zilnic dacă vrei să câștigi”.

Niciodată nu am pus eșecurile pe seama faptului că am doar un rinichi. NU! Suntem egali. Singurul lucru care mă deranjează e când cineva pierde în fața mea și spune: «Oh, nu! M-a bătut un tip care are un singur rinichi».

- Isaquias Queiroz dos Santos

După primele rezultate importante, a primit porecla „Rinichi lipsă”. Nu l-a deranjat, o vede ca pe un compliment: un om care a depășit greutățile și a reușit să facă performanță.

Isaquias crede că a fost predestinat să triumfe. Născut în Ubaitaba, oraș din Bahia care este considerat a fi locul de naștere al kaiac-canoelor. Scăldat de râul Contas, numele orașului său în limba tupi-guarani înseamnă „țara canoelor”.

Fără Ubaitaba nu aș fi fost Isaquias. N-aș ști să fac kaiac-canoe. M-am născut în locul potrivit la momentul potrivit.

Pe muchie de cuțit, înfruntând adversități, Isaquias a ieșit mai mereu învingător, mai determinat și mai puternic. La un moment dat, când a fost întrebat despre toate aceste momente dificile din copilăria lui, Queiroz dos Santos a spus că l-au făcut să devină luptătorul de astăzi. „Nu sunt special, dar mereu am încercat și am crezut în mine”.

Își dorește să inspire și e mereu atent să fie un exemplu pentru copii: „Credeți în potențialul vostru!”, asta e tot ce-i sfătuiește pe cei care au un vis.

El știe ce înseamnă să lupți și să te sacrifici pentru un obiectiv. La un moment dat, a fost la un pas să se lase de sport. Cu 9 frați și o mamă care îi întreținea singură a fost nevoit să-și caute un loc de muncă. Obișnuia să ajute oamenii să-și transporte cumpărăturile într-o roabă. Lucra vinerea și sâmbătă în piața din oraș și, de obicei, primea 1 sau 2 reali la fiecare transport.

Era deja campion sud-american în 2009 și îi era tot mai greu să se împartă între sport și a-și ajuta mama. Pentru a aduna mai mulți bani a început să meargă în piață în fiecare zi. Jefferson Lacerda, simbol al sportului brazilian, a decis să l ajute așa cum un director de bancă îl ajutase pe el în trecut. „Uite, o să te sponsorizăm. Renunți la slujba ta. Îți voi da dublu față de cât câștigi acum, tu va trebui doar să te antrenezi și să mergi la școală”. Iar ajutorul acesta i-a salvat cariera.

Când fiul ei a devenit campion mondial la Duisburg, în Germania, canoiștii din Ubaitaba au chemat-o pe Dilma: „Ați auzit de Isaquias?” Femeia s-a gândit la tot ce era mai rău. I-au trecut fulgerător prin minte cele 3 episoade critice din viața copilului: arsura, răpirea și pierderea rinichiului. Fiul ei era departe și se temea că de data asta l-a pierdut. Cu lacrimi în ochi, femeia trecută deja prin multe încercări i-a întrebat: „Ce s-a întâmplat cu fiul meu?! Spuneți-mi!”. Au luat-o în brațe: „Liniștește-te, doña Dilma! Fiul tău e campion mondial!”

• Isaquias și mama lui (foto: instagram/isaquias_lx)

Autoritățile locale i-au promis lui Isaquias că-i vor repara casa, dar au fost doar vorbe în vânt. Campionul a fost cel care s-a asigurat că-i schimbă viața mamei sale. I-a cerut să nu mai muncească și o ajută și în prezent cu bani.

„Tatăl meu a murit tânăr, dar niciodată nu a lipsit nimic în casă. Mama lucra de dimineața până seara pentru a ne asigura ziua de mâine: mătura străzile, făcea curat, uneori vindea alune. Am fost întotdeauna mândru de munca ei”, spune Isaquias.

În 2016, la Jocurile Olimpice de vară de la Rio, Isaquias a câștigat 3 medalii: două de argint și una de bronz, fiind primul sportiv brazilian din istorie care a câștigat 3 medalii la o singură ediție a Jocurilor Olimpice. A fost pentru prima dată când mama lui, Dilma, a venit să vadă proba pe viu. Pentru asta a trebuit să-și învingă frica de avion. „A fost foarte frumos să văd cât de mult îl iubesc oamenii. Dumnezeu a fost foarte bun cu noi. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot”.

Femeia slăbuță, ușor cocoșată și cu privirea încruntată e cea care stă în spatele succesului lui Isaquias. Aparenta ei fragilitate contrastează cu forța de a depăși toate greutățile pentru a-și crește copiii. „Mi-a fost teamă că n-o să mă pot descurca singură, dar i-am cerut lui Dumnezeu putere și am reușit. Astăzi, Isaquias este cel care are grijă de mine”. Dona Dilma și-a învățat copiii să nu-și piardă niciodată speranța și credința, să fie oameni buni. 

• Când a terminat proba, înainte să meargă la interviuri, Isaquias s-a dus să-și îmbrățișeze mama (foto: Imago)

La Jocurile Olimpice de la Tokyo a câștigat medalia de aur.

Până acum a adunat 14 medalii la campionatele Mondiale, dintre care 7 de aur!

În acest an, la Campionatele Mondiale de kaiac-canoe, din Halifax, Canada, Isaquias a fost învins în proba de canoe simplu 1.000 de metri de românul Cătălin Chirilă, care a mai cucerit o medalie de argint în proba de canoe simplu 500 de metri (aurul a fost adjudecat de Isaquias).

Pe lângă ceea ce a făcut în apă, Isaquias a fost protagonist la Mondiale și pentru comportamentul său în afara competiției. Mai întâi, înainte de cursă și-a lăudat adversarul din finala de la 1.000 m, pe Cătălin Chirilă. Apoi, l-a felicitat pentru victorie cu o îmbrățișare afectuoasă și l-a chemat pe român în fața fanilor săi pentru a-l aplauda, urându-i bun venit în rândul campionilor mondiali. 

„Tipul care câștigă la 1000m este un superom, nu-i așa? Cătălin trebuie să aibă această recunoaștere, e un tip care a vâslit foarte bine în cursa de calificare și în finală. Așa că trebuie să recunoaștem campionul. Bineînțeles că mi-ar fi plăcut să câștig, dar el merită toată recunoașterea, a făcut o treabă bună pentru a deveni campion mondial”, a explicat Isaquias.

• Brazilianul Isaquias Queiroz dos Santos, multiplu campion mondial, prezentându-l suporterilor săi pe noul campion din proba de canoe simplu 1.000 metri (foto: Imago Images)

2. Pasiune

Copiii s-au întors pe stadioane și asta e una dintre cele mai bune vești pentru fotbalul românesc. Liga 1 are nevoie de entuziasmul lor, de bucuria sinceră, de inocența și efervescența lor. 

Așa cum cluburile au nevoie de jucători, antrenori, președinți și finanțatori, la fel de multă nevoie au de suporteri care să le ducă mai departe povestea. 

Înainte să învețe regulile, îi conduce pasiunea. Se bucură că sunt pe stadion cu tata, mama, unchiul, bunicii, verii sau prietenii. 

Simt că sunt parte din ceva grandios. Imită gesturile celor mari, caută să se integreze în peisaj. Urlă de bucurie cu pumnul strâns în aer. Închid ochii la goluri și țipă cât pot. Le dau lacrimile de fericire în timp ce agită fulare, eșarfe și cântă imnuri. 

E un sentiment greu de egalat. Micuții impresionează cel mai mult cu pasiunea lor și cu fericirea pe care o arată. 

• foto: facebook/FCRapid1923oficial

După anii de pandemie, fanii au revenit în arene și le oferă energia lor jucătorilor. 

Fotbalul românesc are nevoie de o schimbare și, se pare, ea a început deja din tribune. La fel ca-n alte țări, vedem tot mai des familii întregi împreună pe stadion. Cifrele o confirmă: media în Liga 1 e cea mai mare din ultimii 15 ani! Și e cea mai bună veste din ultimii ani. 

• foto: facebook/FCUniversitateaOFFICIAL

Suporterii duc mai departe tradiția și fac sportul mai frumos. Imaginile din acest sezon de pe arenele din țară arată că fanilor le-a fost dor să fie acolo. Mingea e acum în terenul cluburilor. 

3. Lecție de camaraderie și empatie

O poveste minunată despre puterea cuvintelor. Despre ce poate face un copil pentru alt copil. Despre cât de important e să arăți că-ți pasă. Nu știi niciodată cum poți schimba ziua, poate chiar viața cuiva, într-un moment aproape banal, care ar trebui să reprezinte normalitatea.

Un jucător de rugby de la o școală din Marea Britanie a început să plângă și a vrut să iasă de pe teren pentru că nu credea că e suficient de bun pentru a fi acolo. Colegul lui i-a sărit în ajutor. I-a ținut un discurs incredibil într-un moment în care era total descurajat. Cuvinte demne de un campion, un adevărat exemplu de sportivitate și prietenie, un exemplu și pentru adulți.

„Uită-te la mine, Bob! Eu sunt cel mai mic de înălțime de aici. Ascultă-mă! Nu contează dacă ești mic, tânăr. Nu contează dacă ești înalt. Nu contează dacă ești gras. Crede-mă, Bob, ești un jucător de rugby excepțional! Înțelegi? Ești incredibil! Ești nemaipomenit de bun pentru vârsta ta! Vino încoace, îmbrățișează-mă! Ești OK, da? Ești foarte bun, hai!”.

Antrenorul care se afla lângă cei doi băieți a fost și el impresionat: „Cel mai bun coechipier! Cel mai bun!”

Uneori, e de ajuns să arătăm că ne pasă.

Până la următoarea întâlnire pe mail, vă aștept pe GSP.ro pentru știrile de zi cu zi. Iar dacă aveți ceva să-mi spuneți, poate chiar o poveste sensibilă de semnalat, îmi puteți scrie oricând la adresa de mail [email protected].