Viaţa în alb şi roşu a lui Arsene Wenger » Povești din autobiografia francezului

Când a ajuns la Arsenal, Arsene Wenger era abia al treilea antrenor străin din istoria fotbalului britanic, iar primele două experienţe nu fuseseră unele reuşite.

Englezii au inventat fotbalul, precum francezii vinul. Nu-i cerem unui englez să vină la Bordeaux să facă vin

- Arsene Wenger

În 22 de ani, am încercat să fac să triumfe adevărul jocului, adevărul de pe teren

- Arsene Wenger

Cartea e confesiunea unui om care a căutat excelenţa cu orice preţ. Nu de puţine ori, asta a însemnat singurătate sau neglijarea familiei. Din copilărie şi până în zilele noastre, Wenger pare să fi fost obsedat de fotbal şi de cum să-l îmbunătăţească.

MERCATO

Un scenariu halucinant » Intră în grevă Robert Lewandowski la Bayern? „Ne-am gândit și la această variantă"

„Fantomele" lui Arsene Wenger

„În toţi aceşti ani, pentru mine au contat doar următorul meci şi următorul rezultat. În toţi aceşti ani n-am vrut decât să câştig. Nu eram cu adevărat prezent decât pe teren. Cu ceilalţi, cu persoanele dragi, eram adesea cu mintea aiurea".

„Noaptea visam fotbal. Visam meciurile următoare, sfaturile pe care le puteam da, cei doi-trei jucători de care nu eram niciodată sigur: să-i arunc de îndată în joc, să nu-i reţin, să le calmez frustrările, să continui să-i motivez. Ei erau fantomele mele".

Povestea lui Arsene Wenger începe în satul alsacian în care a copilărit, „un sat de agricultori, unde calul era rege", o lume închisă a bărbaţilor duri şi taciturni, Copilul Arsene a crescut între şcoală, câmp, biserică, jucând fotbal pe stradă, în curţi şi în grădini. Prima lui şcoală de fotbal a fost chiar bistroul părinţilor săi, "plin de bărbaţi care beau bere după bere şi fumau Gauloises fără filtru şi vorbeau fără încetare despre fotbal: despre echipa lor, echipa din satul vecin, echipa pe care urmau să o întâlnească în curând, despre echipa pe care o admirau: Racing Strasbourg".

Acasă nu vedea fotbal la televizor, pentru că nu avea, dar are amintiri foarte clare din copilărie: „Jucam fără tricou, fără antrenor şi fără arbitru. Jocul fără tricou era important, pentru că ne obliga să ridicăm capul şi să ne dezvoltăm viziunea periferică, pentru a dobândi una profundă. Fără antrenor, ne permiteam să ne dezvoltăm un joc cu iniţiativă. Poate că astăzi am căzut pradă excesului invers?", se întreabă legendarul antrenor al „Invincibililor".

„Ploua şi îmi dădeam seama abia după meci"

Anii ‘60 îl găsesc pe Wenger jucând pentru echipa de fotbal din Duttlenheim, în liga inferioară a regiunii, cu băieţi care veneau din acelaşi sat. Toţi aveau aproape zero pregătire fizică. „La fiecare meci aveam impresia că-mi joc propria viaţă. (..) Se întâmpla să plouă şi nu îmi dădeam seama decât după meci, când mă întorceam la vestiare cu tricoul complet ud". Apoi a ajuns la Mutzig, unde a fost antrenat de Max Hild, graţie căruia, spune Wenger, a devenit mai târziu antrenor.

La Mutzig, tânărul a ajuns plin de îndoieli şi şi-a găsit cu greu locul. „Max a avut meritul să insiste. M-a păstrat în echipă. M-a făcut să joc. A fost o lecţie: trebuie să le dai jucătorilor timp. Astăzi e pe dos: jucătorii sunt mai bine pregătiţi, dar au mai puţin timp".

În 1978, Arsene Wenger ajunge ca jucător la Racing Club Strasbourg, clubul la care visa din copilărie. „Îmi petreceam viaţa pe stadion. Nu îmi număram orele şi locuiam la zece minute de club. Dar nu aveam impresia că mă sacrificam. Mi se părea evident: acolo voiam să fiu".

A avut un mentor român

Tot la Strasbourg şi-a început şi cariera de antrenor, iniţial când încă era activ ca jucător. Printre mentorii săi, francezul numeşte un român, căruia îi dă numai numele de familie:

„Petrescu, un cercetător român devenit antrenor care venise să ţină o conferinţă la CREPS despre profesia de antrenor. M-a ajutat să progresez în înţelegerea uceniciei şi antrenamentului. Avea un avans de 20 de ani. Lucra deja cu exerciţii de îmbunătăţire a memoriei de scurtă şi lungă durată şi înţelegea perfect ucenicia jocului".

Primul transfer, la o „miuţă" într-o parcare

Chiar la începutul mandatului său la AS Cannes, Arsene Wenger face primul său transfer. Îl ia pe atacantul central Lamine N’Diaye. Îi propune o primă întâlnire într-o parcare. „Vin cu ghetele. Jucăm fotbal".

„Am jucat 4 la 4, apoi 1 la 1 şi mi-am dat seama că era magnific, că avea un potenţial imens. (...) A doua zi l-am dus la Cannes pentru a-şi semna primul contract profesionist. Vă puteţi imagina o asemenea recrutare azi?"

Primele săptămâni la Cannes, fără familie şi prieteni, i-au servit lui Wenger ca lecţie de viaţă:

„Să trăiesc în singurătate m-a ajutat să înţeleg starea de spirit a jucătorului care ajunge la un club şi într-un oraş pe care nu-l cunoaşte. Gândindu-mă la asta, am lăsat mereu timp unui jucător nou, cel puţin şase luni, ca să-şi găsească reperele, să se simtă ca acasă şi să se poată concentra la joc".

La Nancy, „socoteam fiecare bănuţ"

La 33 de ani, Arsene ajungea la Nancy, ca antrenor al primei echipe. Clubul avea un buget restrâns faţă de altele din prima divizie, aşa că antrenorul "socotea fiecare bănuţ". Îşi aminteşte când a condus singur până la un târg din Munchen, ca să negocieze achiziţia a 100 de mingi pentru club.

„Înţelegeam, pe măsură ce îmi doream condiţii mai bune - cum ar fi mingi mai bune - că totul conta. De aceea, discutam în fiecare dimineaţă cu grădinarii, pe care îi băteam la cap să amelioreze starea gazonului, sau dădeam o şansă tinerilor jucători, mai puţin scumpi, când starurile echipei au început să plece".

Aceeaşi atenţie exagerată pentru fiecare detaliu ce poate influenţa jocul şi-o păstrează şi mai târziu, la Monaco (sau Arsenal): „Îmi imaginez că grădinarii de la Monaco au desfăcut şampania când am plecat eu".

La antrenamentele de la Monaco, insista cel mai mult pe calitatea tehnică:

„O pasă înseamnă comunicare cu alt jucător. Este esenţială. Pentru ca pasa să iasă bine, trebuie ca jucătorul să se pună în ghetele celui care o primeşte. E un act inteligent, generos. Asta numesc eu empatie tehnică".

Regulile de comunicare ale lui Arsene Wenger

Unele din lecţiile pe care Wenger le învaţă, pe parcursul cărţii, pot fi cu uşurinţă transferate şi în alte domenii. Iată, de pildă, cum defineşte regulile unei bune comunicări cu jucătorii săi:

„-În medie, două treimi dintre jucători vor face mai mult, dacă meritele lor vor fi recunoscute.

-Mai puţin de 30% dintre ei aplică recomandările primite, din cauza lipsei de încredere, de respect pentru antrenor sau de claritate ori de recomandări practice; trebuie să dai recomandări clare, ca să creşti încrederea şi performanţa.

-Pentru un punct negativ enunţat, trebuie să ai 3 puncte pozitive atunci când te adresezi unui jucător sau cuiva care trebuie să progreseze.

-Nu trebuie să multiplici obiectivele: unul sau două sunt de ajuns.

-Şi nu trebuie niciodată să uiţi că locul şi timpul sunt esenţiale".

Antrenorul scrie şi despre transferul lui George Weah, din Camerun la Monaco. Perioada lui de adaptare la club a fost dificilă, pentru că nu vorbea franceza şi nu era deloc pregătit psihic. Dar Wenger a pariat pe el. "George a muncit enorm, îl duceam să fugă, făceam antrenamente unu la unu. Îşi câştiga progresiv respectul celorlalţi".

În 1995, când Weah a câştigat Balonul de Aur, la şapte ani după ce Wenger pariase pe el, fotbalistul şi-a invitat fostul antrenor la ceremonie.

„Nu aveam o invitaţie oficială şi cei de la pază nu voiau să mă lase să intru. George a intervenit. Vă puteţi imagina mutra acelor paznici dispreţuitori când am reapărut după ceremonie, cu trofeul, pe care Weah mi-l oferise! Poate că a fost singura dată când un jucător şi-a invitat antrenorul pe scenă şi i-a oferit propriul titlu".

„Pierduţi în traducere"

După Monaco, antrenorul a plecat în Japonia, o experienţă care avea să cristalizeze idei pe care mai târziu le-a implementat la Arsenal. A învăţat, de pildă, să-şi adapteze stilul la tradiţiile şi credinţele jucătorilor: "În Europa li se cere sportivilor să nu facă baie cu apă caldă înaintea unui meci. Însă în Japonia, tradiţia saunei, a fudo, a băilor fierbinţi este ancestrală. Prima dată am fost îngrozit. Dar trebuie să înveţi să respecţi tradiţiile".

Jucătorii japonezi l-au impresionat prin puterea lor de muncă şi determinare. Wenger dezvoltase strategii ca să le ascundă mingile, să nu joace şi în afara antrenamentelor!

Apoi, e lecţia preluată din sumo şi transferată în fotbal: „După ce câştigă, luptătorul ajunge în faţa unei comisii care judecă dacă purtarea sa a fost ireproşabilă. Asta înseamnă că valoarea competiţiei e importantă, dar nu suficientă".

De la lecţia de sumo la un mare gest de fairplay

Acest transfer al valorii japoneze e evident când Wenger rememorează meciul din 1999 versus Sheffield United în „optimile" Cupei Angliei.

„Alan Kelly, portarul lui United, scoate mingea din teren pentru a permite asistenţilor să se ocupe de Lee Morris, accidentat. Ray Parlour vrea să-i dea mingea lui Alan Kelly, dar Kanu ia balonul şi centrează pentru Marc Overmars, care marchează. Arbitrul validează golul. Câştigăm şi iese cu scandal".

„La vestiar, toţi jucătorii sunt de acord cu rejucarea. Trebuie să convingem FIFA, care nu era de acord, pentru că nu fusese vorba de o eroare crasă de arbitraj. Doar la 24 de ore obţinem autorizaţia de rejucare. Trebuia să câştigăm şi am câştigat. Era un meci important, dar nimeni n-a ezitat să rejoace, şi asta a contat pentru mine (..). Îmi place să câştig, dar ce voiam noi era să câştigăm prin valorile noastre".

Despre venirea lui Thierry Henry, la Arsenal

În capitolul dedicat perioadei Arsenal, cel mai mare din cartea sa, Wenger îşi aminteşte, pe rând, şi de venirea la echipă a jucătorilor legendari, care au devenit mai apoi "Invincibilii". Este simpatic cum povesteşte despre nesiguranţa lui Thierry Henry, la sosirea lui pe Highbury:

„La început era un pic stângaci la finalizare şi nesigur. Se gândea că nu va putea marca".

„A fost necesar să-l învăţ să aibă încredere în sine, să îşi înfrângă nervozitatea, timiditatea, temerile, ştiind că îndoielile permanente îi permiteau să avanseze şi să fie mai puternic".

În timp, Henry nu a devenit doar golgheterul incontestabil al clubului, ci şi un simbol al epocii de aur a "tunarilor".

O menţiune specială primeşte şi Nicolas Anelka, recrutat la Arsenal la 18 ani, încă necopt. În ultimul meci din sezon, pe 11 mai 1997, echipa se pregătea să plece în deplasare, contra lui Derby. Anelka nu prinsese primul "11". "Înainte să urcăm în autocar, am văzut că nu era acolo. L-am găsit în cameră, făcându-şi bagajul. 

Nu era mulţumit, i se părea că nu joacă destul, voia să se întoarcă acasă". Wenger l-a convins pe Anelka să demonstreze în timpul jocului, nu prin gesturi dramatice. A doua zi, după 10 minute de joc, Paul Merson s-a accidentat. Anelka a intrat pe teren şi a devenit unul din oamenii meciului.

„După aceea, Nicolas a devenit vedetă. Dar povestea asta mi-a rămas în minte. În clipele de descurajare puternică a unor jucători, ştiam că totul se poate schimba foarte repede."

Anul „Invincibililor" nu a fost o întâmplare, ci un obiectiv rostit cu voce tare

Visul de a deveni "invincibili" într-un sezon se naşte după ce Arsenal termină sezonul 2002-2003, pe locul 2, în ciuda faptului că nu a pierdut niciun meci în deplasare. „Le-am spus jucătorilor că puteau să se descurce mai bine: că puteau câştiga fără să piardă niciun meci". 

Vestiarul nu era de acord, băieții aveau dubii şi li se părea că setează un obiectiv imposibil. Wenger şi-a repetat crezul într-o conferinţă de presă şi a făcut tot ce ţinea de el să le dea încredere şi jucătorilor.

„Crezusem mereu că scopul suprem al unui antrenor era de a câştiga un campionat fără să piardă niciun meci. Era un fel de obsesie a mea. Puteai fi primul în clasă cu 9, însă nu puteai fi al doilea cu nota 10".

Pentru Arsenal a urmat o serie de 49 de meciuri fără înfrângere, serie care nu ar fi fost posibilă fără cultura performanţei impusă de antrenor.

„La Arsenal am descoperit că să fii antrenor era ca la ruleta rusească: înainte de fiecare meci pui un glonţ în butoiul pistolului, în timpul meciului apeşi pe trăgaci şi speri să nu te nimerească glonţul".

În loc de epilog

„Adesea îmi imaginez, după moartea mea, care vor fi primele cuvinte pe care le-aş schimba cu Dumnezeu. M-ar întreba ce am făcut cu viaţa mea, ce sens i-am dat. I-aş răspunde că am încercat să câştig meciuri. Probabil că mi-ar răspunde dezamăgit: Atât? Aş încerca să-l conving că să câştigi meciuri nu e atât de simplu precum pare şi că fotbalul are importanţă în viaţa a milioane de oameni, creează momente de bucurie şi de tristeţe enorme, împărtăşite".

Citește și:

Richarlison, transfer de Champions League » Prețul: 70 de milioane de euro!

Un scenariu halucinant » Intră în grevă Robert Lewandowski la Bayern? „Ne-am gândit și la această variantă"