Articol de Dominique Antognoni - Publicat marti, 15 ianuarie 2019 12:21
Dominique Antognoni, ziaristul român stabilit de trei decenii în Italia a fost pe 1 decembrie 1999 la ”Cocopazzo”, unde s-a încheiat transferul lui Mutu și oferă noi detalii în privința sumei plătite de Inter.
Spumoase și spectaculoase, dar cu multe erori și câteva semne de întrebare. Declarațiile domnului Cornel Dinu sunt, fără îndoială, simpatice la cafea, pentru unii poate sunt deranjante, pentru alții cutremurătoare, dar în calitate de martori oculari ai acelor zile ne permitem să facem câteva corectări.
Ziariști puțini, mutare secretă
Rewind. Marți, 30 noiembrie 1999. Ora 22, pe aeroportul Linate din Milano aterizează Adrian Mutu împreună cu Giovanni Becali. Zborul fusese cam lung, pentru că de la București se făcuse escală la Viena. Atacantul părea ușor dezorientat, impresarul sau era însă foarte grăbit și dornic de a se îndepărta cât mai repede (curios, de obicei când vin cu jucătorii, impresarii abia așteaptă să fie văzuți, filmați și fotografiați). Îi aștepta o cunoștință, o doamnă pe la 45-50 de ani, cu mașina, undeva la câțiva metri de la ieșire. Ziariști puțini, mutarea se făcuse în mare secret. Sunt prezenți doar Luca Curino de la Gazzetta dello Sport și un fotograf al agenției Liverani, Giorgio Ravezzani.
Pentru cei ce nu-și mai amintesc, antrenorul Interului în acel sezon era un domn despre care poate ați mai auzit vorbindu-se, un anume Marcello Lippi, iar atacul nerazzurrilor era compus din Ronaldo, Vieri, Baggio, Zamorano, Ventola și Recoba. Wow!
Poze și la masă!
În dimineața următoare ajunge la Milano și Cristi Borcea. În mod sigur, nu a venit împreună cu ceilalți. La ora 9 dimineața, miercuri 1 decembrie, sunt cu toții în sediul clubului, în Via Durini 24, la etajul unu. Vorbesc pentru câteva ore împreună cu Giuliano Terraneo și Gabriele Oriali, pe atunci responsabil, respectiv director sportiv al Interului. La ora prânzului coboară, fericiți. Se fac și poze, toți împreună, după care se duc să mănânce la restaurantul Cocopazzo, situat practic în aceeași curte cu sediul.
La ora 15 restaurantul închide, Borcea și Becali se întorc în birourile Interului, între timp vine și Lippi pentru a-i da bun venit jucătorului (campania de transferări era închisă, nu putea fi încă prezentat oficial, iar Mutu a făcut primele declarații oficiale la finele lunii, împreună cu celelalte două noi achiziții, Clarence Seedorf și Ivan Ramiro Cordoba).
De-ar fi știut napoletanul!
Panică. Cei doi își dau seama că au uitat o valiză la restaurant. Oriali devine palid, Borcea și Becali mai mult. Îl sună pe cel ce gestiona localul, spunându-i că trebuie să vină imediat pentru că geanta conține documente necesare transferului. Omul apare zâmbitor ca întotdeauna. Are origini napoletane, pielea puțin măslinie, părul creț, mereu bine dispus. Predă valiza și îl salută pe Oriali.
E valiza despre care vorbește Cornel Dinu, probabil conținând suma de 4,4 milioane de dolari (încă nu exista euro), diferența între suma pe care o susține dânsul și suma vehiculată în Italia pentru transferul jucatorului. Câțiva ani după acea zi friguroasă de 1 decembrie, napoletanul avea să afle ce conținea, de fapt, geanta uitată la el la Cocopazzo. De atunci, de fiecare dată când ne întâlneam, ne aminteam de episodul petrecut. Nu mai zâmbea, imaginându-si cum s-ar fi comportat dacă ar fi fost la curent cu conținutul.
Ghelfi e încă acționar
De aici încep inexactitățile domnului Dinu, nu chiar de puțină importanță. Rinaldo Ghelfi (și nu Ghelfer), omul de încredere al familiei Moratti și mai ales cel ce pregătea și semna contractele, de meserie eminența gri a finanțelor, e și un "socio" minoritar al clubului. Deține și azi 11.483 de acțiuni. Mai sunt și alți minoritari, mulți la număr, așa că dacă s-ar fi dorit, ar fi fost suficient să li se ceară în mod educat bilanțul sezonului 1999-2000 pentru a putea vedea suma plătită pentru Mutu (evident, cea oficială).
Nu există secrete, bilanțul unei companii este public și mai ales trebuie să îl prezinți acționarilor în așa-numita "assemblea dei soci". Publice nu sunt însă sumele plătite în moduri mai puțin legale, ceea ce se întâmpla suficient de des în acea perioadă mai peste tot. Aproape toate acțiunile clubului îi aparțineau lui Moratti, era unicul care decidea cât trebuia plătit și, oricum, era el cel care plătea. Mai toți știau că este o persoană ușor de convins, cumpără des jucători în baza simpatiilor, prima impresie era decisivă, iar Mutu i-a fost pe plac de la începutul tratativelor, la ora 9:30. Petrolier și fiu de petrolieri, poseda sume extrem de mari, cash.
Motivul? Vânzarea de petrol în străinătate permitea și permite o anumită libertate de acțiune, hai să o numim așa. Mic amănunt. În 19 ani ca patron, "jucându-se" cu Inter a pierdut cu zâmbetul pe buze mai mult de un miliard și jumătate de euro. Așa că pentru el, 6,5 milioane sau două plătite pentru Adrian Mutu erau cam același lucru. Până la urmă, 6,5 milioane reprezentau doar salariul pe șase luni al lui Ibra sau cinci luni din cel al lui Mourinho (OK, câțiva ani mai târziu). Pentru Dinamo însă diferența de bani însemna mult.
O sumă exagerată
Și oricum, în 1999 încă se mai putea plăti cash, nu era complet ilegal. Mare domn, un gentleman adevărat, probabil că nu a pus prea multe întrebări când Borcea și Becali i-au cerut suma numerar. Să nu uităm că ne aflam în 1999, când transferurile bancare din și înspre România erau cam greoaie. Probabil discuția a fost ceva de genul "Vreți 6,5 milioane, luați 6,5 milioane, nu e treaba mea ce faceți cu ei și unde îi duceți, mulțumesc și la revedere, suntem cu toții mulțumiți". Evident este o supoziție, făcută de Cornel Dinu; adevărul este că în ziua trasferului s-a vorbit de 3,6 miliarde de lire, adică 1,8 milioane de dolari. Niciodată nu s-a spus sau scris despre o sumă mai mare. Oficial, evident. Câți bani conținea valiza o pot ști doar persoanele implicate direct. Dar pentru un jucător necunoscut și foarte tânăr 6,5 milioane par exagerați. Foarte exagerați.
"Sistemul Raiola"
Unica posibilitate pentru care Mutu să fi costat cu adevărat două milioane ar fi ceea ce în Italia vine numit "sistemul Raiola". Tradus, eu îți aduc un jucător ieftin, sau la sfârșitul contractului, dar tu îmi mulțumești cu un comision imens. Dacă nu tu ești de acord am alții care mă așteaptă cu brațele deschise.
Raiola a făcut-o des, luați exemplul lui Paul Pogba la Juventus: fusese propus Interului, dar clubul din Milano nu a fost de acord să îi plătească lui Mino un comision de 4 milioane de euro când jucătorul costa zero. Juventus însă a spus da, așa că au luat un mijlocaș la sfârșitul contractului plătindu-l 4 milioane. Întrebarea este: cât a costat jucătorul, 0 euro sau 4 milioane?
Este posibil că și Becali să fi procedat la fel. "Vă dau un atacant de mare perspectivă pe 2 milioane, în mod normal v-ar costa mai mult. În schimb, dați-mi mie ceea ce ați economisit".
Sub pielea lui Moratti
Raporturile între Moratti și Becali au rămas foarte bune după afacerea Mutu (chiar dacă din punctul de vedere al comportamentului, al educației și al mediului social se aflau la poli opuși): vă mai aduceți aminte de Zicu? A fost un mare favor făcut de petrolier lui Giovanni. Patru ani după aceea, Becali a întors favoarea, aducându-l pe Chivu la Inter, în ciuda insistenței Barcelonei.
Un ultim amănunt. În 2005, Massimo Moratti a fost anchetat pentru fals în bilanț. Ghiciți anii pentru care a fost controlat? 1999-2003. Și cine era administrator delegat al clubului în acea perioadă? Rinaldo Ghelfi. În Italia a devenit faimoasă o frază a lui Giulio Andreotti, imens om politic care a știut să țină ascunse toate secretele de stat în perioada 1947-2000: "A gândi rău poate că este păcătos, dar mai întotdeaua ai dreptate".
Iubita lui Senna și Gullit
Capitolul Cristi Borcea și cei 100.000 de dolari cheltuiți cu o fostă cunoștință a lui Ruud Gullit. În 1999, Borcea era foarte tânăr și se afla la prima plecare în străinătate, era clar că nu avea multe posibilități financiare, la acea vreme suma reprezenta imens de mult pentru România.
Se vedea că este foarte stingher într-un oraș precum Milano. Ceva zvonuri au fost, persoana despre care vorbește Cornel Dinu se numește Cristina Pensa, căsătorită cu atacantul olandez din 1994 pînă în 1997. Era cunoscută ca fiind o mâncătoare de bani și de bărbați. Fost model, devenise faimoasă pentru legătura cu Ayrton Senna în prima parte a anilor 1990. Dacă pilotul putea să cheltuiască pentru ea o sumă atât de mare, Borcea, în 1999, în mod sigur nu! Probabil Cristi a inventat mai totul, pentru a părea bărbat. Greu de crezut, dacă nu imposibil, că fosta doamnă Gullit ar fi reușit într-o singură zi să îl cunoască pe tânărul Borcea și să îl și convingă să cheltuiască atât de mult. Proveneau din două lumi absolut diverse, lumi care în 1999 nu se puteau întâlni în niciun mod.
Prea neînsemnat pentru Sisde
Și o obiecție. Sisde este serviciul secret al statului italian. Dificil, credem, să se fi interesat de domnul Cristi Borcea, când acesta avea 20 de ani. Ar fi avut un sens să fie urmărit de către Guardia di Finanza, cei care controlează pe evazioniștii fiscali în cazul în care ar fi putut fi interesați de banii care provin din fotbal. Probabil, domnul Dinu a fost contactat de cei de la Sisde, care, la rândul lor, au fost informați de cei de la Garda Financiară. Totul are un sens.
)
)
)
)
)
)
)
)
