Generația de Aur a Marocului și lacrimile lui Cristiano

Să-mi spună mie cineva că s-a gândit la Maroc că va ajunge în semifinale și-mi voi scoate pălăria în fața lui. Marocul a dat peste cap toate pronosticurile, iar a spune că e o doar o întâmplare fericită ori un concurs de împrejurări mi se pare hazardat de-a dreptul. Maroc a jucat, pe rând, cu Croația, Belgia, Spania și Portugalia și n-a luat gol, Maroc a câștigat o grupă cu vicecampioana mondială și eterna favorită (Belgia), Maroc a știut cum să scoată Spania și, ulterior, a făcut-o și cu Portugalia. 

Ar trebui totuși altfel formulată fraza de dinainte: Marocul a făcut ca aceste reprezentative, mult mai bine cotate, să nu fie capabile să strice un plan foarte bine pus la punct, să dărâme un zid excelent asamblat și să altereze o idee de joc foarte bine așezată peste realitățile din vestiar.

Mai întâi a fost Spania celor peste 1000 de pase, sâmbătă a fost Portugalia paselor lungi și a centrărilor în van. Mai ales în repriza a doua. De nu știu câte ori a încercat Portugalia aceste procedee, nereușind nimic notabil și terminând prin a-i scoate din contextul lor favorit pe Bernardo Silva, Bruno Fernandez și Joao Felix. Astfel că pleacă acasă și „naționala” ce părea a fi capabilă să ofere mai multă inventivitate și spectacol chiar decât cei ce se pretind a fi stăpânii acestui stil, brazilienii. Brazilia plecase deja, dar asta e o altă poveste a unui week-end ce ar avea nevoie de foarte mult spațiu pentru a aglutina tot ceea ce s-a petrecut.

Mă întorc la Maroc. Care a reușit să spargă bariera ce ținea Africa la granița semifinalelor de Mondial. Ghana fusese pe punctul de a reuși asta, în 2014, când cu mâna lui Suarez din ultimul minut. Mai sparge ceva această echipă, tradiția care spunea că africanii nu pot obține ceva notabil dacă nu-s pregătiți de un european get-beget. E o certă diferență între echipele din zona maghrebiană a Africii și celelalte grupări de pe continent, iar arabii pretind că Marocul îi reprezintă pe ei, nu pe africani, dar asta nu schimbă prea tare datele problemei, căci geografia ne spune că țara e pe „continentul negru”. 

Selecționerul Marocului, Walid Regragui, e mai degrabă un necunoscut prin zona noastră, deși e născut în Franța. Inclusiv în Maroc numirea lui, în locul unui nume mult mai cunoscut, Halilhodzic, a stârnit multe nemulțumiri, ba chiar și ironii de proastă calitate (i se zicea, în bășcălie, „Mr avocado head”), dar pesemne că acum toți acei glumeți sau critici privesc în jos.

Nu știu de ce, dar mie Marocul îmi amintește de „naționala” noastră din 1994. Încercați să vedeți de unde provin cei convocați de Regragui și veți descoperi, în mare parte, cluburi bune, pe alocuri foarte bune, unele chiar mari. Cam așa eram și noi în 1994 (din nou, puteți verifica pentru a vă convinge), iar ceea ce propuneam noi atunci, fotbalistic, nu diferă prea tare de ceea ce oferă marocanii. Noi am fost la 3 minute de visul pe care azi îl trăiește Marocul, iar regretele n-au dispărut nici acum. Dacă noi le-am spus alor noștri „generația de aur”, cum ar trebui să le spună marocanii celor care azi au făcut posibilă această uluitoare performanță.

Final în lacrimi pentru Cristiano

Bucuria marocanilor din final s-a suprapus destul de brutal peste lacrimile lui Cristiano Ronaldo. Ce practic se traduc prin ieșirea din scenă a unuia dintre cei mai mari fotbaliști din istoria acestui sport. Ba chiar momentul, prins în direct de camerele tv, a trecut într-un ușor plan secund realitatea din teren, căci toată lumea a purces atunci să discute pe seama lui. În mod normal a fost ultimul meci la un Mondial pentru Cristiano (va avea 41 de ani în 2026), iar visul său de a putea cuceri trofeul s-a văzut spulberat. 

2022 e probabil cel mai prost an din viața lui, și din punct de vedere fotbalistic, dar și personal (poate cu latura personală ar fi trebuit să încep, căci asta e cea mai importantă până la urmă). „Yesterday' s man” l-a numit „The Athletic” pe portughez, a cărui ambiție colosală l-a ajutat în toată această carieră fabuloasă, dar l-a împiedicat să înțeleagă că există un adversar pe care niciun sportiv nu a reușit să-l învingă până acum: timpul. 

Măcinat probabil de drama pe care a trăit-o (cam la fel cred că i s-a întâmplat și lui Luis Enrique), Cristiano a încercat să compenseze pe teren, dar a devenit un fel de prizonier al propriului ego, dând senzația că trăiește pe o planetă doar a lui, unde anii care trec nu se observă decât în buletin.

Când a luat decizia să-l așeze pe banca rezervelor pentru „optimea” contra coreenilor, Fernando Santos s-a bazat pe statistici, pe analizele făcute, poate pe intuiție, dar cu siguranță a primit și unele mesaje din partea celorlalți jucători, care poate că se simțeau încorsetați când Cristiano era în teren. Santos a câștigat atunci și mai mult respectul vestiarului, a câștigat și acea partidă și poate că a crezut că va câștiga o armă importantă în ceea ce trebuia să urmeze în competiție. 

Tind să cred că zvonurile cum că Ronaldo a vrut să plece din cantonament când a aflat că va fi rezervă nu au un fundament real, mai degrabă cred că ambiția lui a sporit. Și mai cred că nimeni nu-și dorea mai mult ca el să intre în repriza a doua cu Maroc și să întoarcă soarta partidei. N-a reușit, iar statisticile nu mint, căci într-o repriză (cam atât a jucat, cu tot cu prelungiri) a atins mingea de 10 ori, a dat doar 5 pase, dintre care 3 corecte și a avut o singură ocazie, pe care acum vreo 5 ani o transforma în gol. 

Mai mult, prezența lui în teren a scăzut vizibil nivelul combinațiilor și l-a crescut pe cel al centrărilor, exact ce-și doreau marocanii. Poate că lacrimile sale din final, dincolo de frustrare, porneau din palparea crudei realități: timpul nu iartă pe nimeni.

It's going home, England

Parcă niciodată din 1966 încoace n-a oferit Anglia mai multe argumente în sprijinul ideii că, în sfârșit, există o echipă capabilă să recâștige mult doritul trofeu. Anglia pleacă însă acasă, iar dezamăgirea este, evident, uriașă. La fel a fost însă și presiunea pusă pe umerii lui Kane și a celorlalți, care au trăit o lună de zile sub spectrul sloganului „now or never”. E greu de făcut acum o analiză a eșecului cu Franța, probabil că-n zilele următoare vom vedea zeci de comentarii din partea jurnaliștilor englezi, căci a fost un meci care a depins de un detaliu: penalty-ul ratat de Kane. Un penalty care, zicea duminică Alan Shearer, „îl va urmări pentru tot restul vieții”.

Franța lui Antoine și Olivier

Franța n-a câștigat pentru că a fost neapărat mai bună, ci pentru că a stăpânit detaliile. Unul dintre ele ar fi Giroud. În februarie, scriam tot aici așa: „Când Franța a luat titlul suprem în 2018, Oliver Giroud a fost mai degrabă ținta ironiilor decât a laudelor. Elogiile mergeau spre Mbappe, spre Griezmann, spre Pogba, la Olivier ajungeau glumele, multe dintre ele proaste, pornite din statistica seacă și ușor de folosit ca argument: nouarul campioanei mondiale nu doar că n-a dat niciun gol, dar n-a nimerit nici măcar odată poarta adversă pe parcursul turneului final. 

Spre deosebire de antrenorii de canapea sau de bar, tehnicienii adevărați, iar Didier Deschamps e clar unul dintre ei, au alte repere. Selecționerul Franței a obosit explicând cât de important a fost rolul lui Giroud și cât de puțin contează totuși statisticile. Ironiile și criticile n-au încetat căci, nu-i așa, ce s-ar face sportul ăsta fără miliardele de antrenori din fața televizoarelor”.

Giroud însă și-a văzut de treabă și, apropo de Kane, a așteptat ca fotbalul să-i ofere și cealaltă față a monedei. Azi e cel mai important marcator din istoria Franței și nimeni nu-și mai aduce aminte că n-a dat niciun gol în Rusia.

Și, apropo de Franța. Am citit săptămâna trecută, în Franța fiind, cea mai bună caracterizare poate a fotbalului prestat de campioana mondială în Qatar: „Griezmann e cel care pune muzica, iar Mbappe își ia drepturile de autor”. Mondialul lui Antoine Griezmann e absolut colosal și tare aș fi curios să aflu și părerea lui Simeone în acest sens.

P.S. Suntem chiar atât de siguri că Modric are 37 de ani??