Articol de Cristian Geambașu - Publicat duminica, 04 septembrie 2022 20:17 / Actualizat duminica, 04 septembrie 2022 20:21
Două evenimente au cernit planeta la sfârșitul săptămânii. Înmormântarea lui Mihai Gorbaciov și retragerea Serenei Williams. Rușii s-au străduit să mimeze regretul după cel care a desființat URSS, a pus pe butuci Lagărul Socialist și a aruncat în aer Războiul Rece. Americanii, în schimb, nu au trebuit să mimeze nimic la ceea ce a fost ultimul meci al carierei Serenei Williams.
Ca la bal mascat
Idolatria publicului a atins cote nebănuite pe parcursul partidei marii campioane cu australianca Ajla Tomljanovici. Chipuri în extaz la mingile reușite ale Serenei, fețe deznădăjduite la greșelile favoritei lor ori la replicile tăioase ale adversarei.
Oameni care se rugau, oameni care filmau istoria cu telefonul. Printre ei regizorul Spike Lee, îmbrăcat ca de obicei ca pentru un bal mascat.
Fără regrete
Cei care au avut forța să stea de veghe în fața televizorului în noaptea de vineri spre sâmbătă știu despre ce vorbesc. Și nu cred că au motive să regrete câteva ore de somn pierdute. Meciul încheiat cu victoria australiencei de origine croată a fost de bună calitate, a avut momente de dramatism pur, iar scorul (7-5, 6-7, 6-1) descrie fidel epica partidei.
Serena a jucat bine spre foarte bine, repetând prestația solidă din întâlnirea cu Kontaveit. Prăbușirea ei în setul decisiv a fost urmarea firească a opoziției reci a lui Tomljanovici, care și-a depășit condiția stimulată fiind tocmai de atmosfera de lupte interzise de pe arena Arthur Ashe.
La naiba cu politețea!
Au curs lacrimi la final. Ale Serenei (de fericire?, s-a întrebat șăgalnic americanca), ale surorii Venus ascunsă sub cozorocul șepcii, ale persoanelor subțiri și bogate din loje, ale oamenilor care consumau mâncare chinezească la cutiuță din zonele populare ale tribunelor.
Fosta jucătoare Mary Joe Fernandez a intervievat-o pe Serena, într-un exercițiu grețos de obediență, în timp ce învingătoarea fusese lăsată să aștepte ca o elevă fără fundiță care stricase petrecerea. La naiba cu politețea!
Mesaje omagiale
Au curs apoi mesajele omagiale către deținătoarea celor 23 de titluri de Grand Slam. Dar dincolo de mesaje și de mirosul fetid al cultului personalității, rămâne moștenirea unei cariere prodigioase. Primul titlu major la US Open când nu împlinise încă 18 ani, ultimul la Australian Open în 2017.
Contemporană cu Steffi Graf și cu Monica Seles, cu Jennifer Capriati, cu Martina Hingis și cu Justine Henin sau Kim Clijsters, apoi cu Șarapova și cu Simona Halep, Serena a traversat epoci și a sfidat mode. Nu a putut-o ajunge pe Margaret Court, iar asta a devenit obsesie.
Papa Richard, mama Horacene
Povestea Serenei nu este povestea copilului sărac, dintr-o familie afro-americană victimă-clișeu a discriminării. Tatăl Richard, întruchipat recent de Will Smith în pelicula "King Richard", nu era un sărăntoc, ci un american cu tupeu și simț antreprenorial.
Și care era pasionat de tenis, iar după ce a văzut-o jucând pe românca Virginia Ruzici (de ce tocmai pe ea?) și-a pus în cap să-și facă fetele campioane. El, papa Richard, și mama Horacene au fost primii antrenori ai surorilor, lucru care spulberă teorii despre rolul faimoaselor academii care ele și numai ele șlefuiesc viitorii câștigători de Grand Slam.
Cred că specialiștii pot confirma că Serena a fost departe de ceea ce se cheamă o stilistă a tenisului. Loviturile ei nu au fost fluide, curate, nu aveau eleganță. La fel ca sora mai mare, Serena a compensat prin forță și agresivitate. Prin vitalitate fizică. Hop și-așa!
O uriașă minciună?
Ajungem astfel la capitolul care îi enervează pe amatorii de povești nemuritoare. Hackerii care au spart serverele WADA (Agenția Mondială Antidoping) au descoperit documente care atestă că Serena și Venus s-au dopat cu adeverință medicală, pentru afecțiuni care dacă ar fi fost reale ar fi împiedicat un om obișnuit să alerge ca să prindă metroul. Erau ruși hackerii ăștia sau era comod să fie ruși? A fost cariera Serenei o uriașă minciună sau un "motiv inspirațional"?
Vom afla vreodată adevărul? Dar de ce să îl aflăm de vreme ce nu avem ce face cu el și ne strică ziua? Cazul Lance Armstrong stă exemplu de poveste minunată ucisă de turnătoria unui coleg de echipă, Floyd Landis, de insistența absurdă a unui ziarist și de intervenția FBI-ului în sanctuarul sportului producător de idoli.