Povestea lui Ilie Balaci

Mi-e foarte greu să vorbesc despre Ilie Balaci la trecut, de fapt, toate întâlnirile, reportajele, poveștile și momentele petrecute față în față sunt blocate în timp, pentru că de 3 ani, de fiecare dată când ajung acasă, în Craiova, mă opresc la Sineasca în fața mormântului său.

Ilie Balaci s-a stins într-o dimineață de octombrie, la 15 ani și o săptămână după cel mai bun prieten al său, pe care mi-l pomenise la 14 octombrie 2018, în ziua meciului cu Serbia, din Liga Națiunilor. “Narcis, știi ce zi e azi? E ziua când a murit Zoli Crișan!”. 

Vorbeam prietenește, pentru că nu mai dădea interviuri, îi ajunsese până peste cap faptul că era ignorat complet de fotbalul românesc. 

Atunci când discuta despre fotbaliști sau potențiali fotbaliști, Ilie nu dădea niciodată greș, aveai impresia că deține o mașină a timpului și în câteva minute îți spunea dacă respectivul va fi mare sau degeaba, cum îi plăcea să glumească. 

Ultimul exemplu, Florin Andone, ne uitam împreună la un meci al echipei naționale, iar prin minutul 30, Ilie îmi spune: “Tu vezi cum sare mingea din ăsta, zici că face stop cu aia de rugby!”. 

Tinel Stănescu, Loți și Liță...

Spre deosebire de mulți oameni de fotbal de astăzi care-ți răspund ireverențios: “N-am văzut meciul!”, deși sunt plătiți să facă asta, pe Ilie nu-l prindeai niciodată în ofsaid, știa toate rezultatele din campionatele mari, apoi găsea câte un saudit prin Arabia Saudită și se răsfăța un pic: 

“Dă pe campionatul din Arabia Saudită, uite la Al Taawon! Îl vezi pe marcator? Ăsta cu 2 goluri, eu l-am luat de la juniorii lui Hilal, unde nu-i dădea nimeni vreo șansă. Dar pe iranianul ăsta, din Emirate? Nu-l băga nimeni în seamă prin Dubai, voia să se lase de fotbal. I-am spus că dacă mă ascultă, ajunge fotbalist!”. 

Ilie avea un zâmbet cald când vorbea despre 3 oameni din fotbal: Valentin Stănescu, pe care-l imita perfect, Loți Boloni și Liță Dumitru. Cu Boloni fusese coleg de cameră la echipa națională, iar fata lui Loți s-a născut într-o zi în care cei doi se aflau în cantonamentul primei reprezentative. 

“Eram după un antrenament greu și Loți nu era în apele lui. I-am spus, ce naiba ai, azi? Ești aerian!”, iar Boloni, nedumerit: “Nu știu ce nume să-i dau fetei mele!”. “Ei, pe naiba nu știi, sun-o pe nevastă-ta și botezați-o Ilie”, i-a zis Balaci, care râdea tot timpul de gluma asta. 

Balaci nu voia să fie în trend, la întrebarea Dobrin, Hagi sau Balaci, el spunea că Liță Dumitru, apoi îți înșiruia calitățile pe care le avusese fostul fotbalist al Stelei și lipseau de la cei trei. 

Când venea vorba de impostori ai fotbalului, Ilie Balaci îl făcea albie de porci pe Constantin Teașcă, după celebra poveste când îi arăta cum să lovească mingea, cu mâna băgată în gheata de fotbal, apoi mă trimitea la Cornel Dinu: “Teașcă nu știa nimic, iar dacă nu mă crezi, sună-l pe Cornel Dinu!”

Craiova Maxima, ce poezie!

Când urmau poveștile despre Craiova Maxima, Ilie se lumina la față și-ți vorbea 3-4 ore. Deși fuma mult, vreo 3-4 țigări ardeau până la filtru, pentru că Balaci povestea intens, calm, iar când să tragă din țigară, îl auzeai: “tu-vă muma-n cur cu ele, că vă stingeți imediat”, apoi drăcuia oltenește, aprindea încă una, trăgea repede un fum lung și începea.

“Dacă mi-i arăți, Narcis, de la spate, într-o poză neclară, să știi că-i recunosc. Pe Silvică nu-l strig Lung sau Silvică, îi zic Babane. Lui Negrilă îi zic Negoro, lui Tilihoi îi zic Limbă sau Fălci, lui Costică îi ziceam Măgarul, pe Nae Ungureanu îl strigam Roșu, pe Donose îl strig Orbul. 

Aveam unul care nu bătea cu ochiul drept, Țicleanu, Chiose, iar Donose nu vedea cu stângul. Unul cânta, altul fluiera, așa era la alergarea pe benzi la Craiova. Orbul fluiera, cu Dinamo le-a fluierat la București tot meciul, în 1980, și le-a dat două goluri. Lui Sorin Cîrțu, cum naiba îi ziceam, frate? Aaaa, Paraliticul, lui Zoli Crișan, prietenul meu cel mai bun, îi ziceam Gigi Amorosul. Zoli era veșnic îndrăgostit, lui Geolgău îi spuneam Gheorghiță. 

Mie? Mie îmi ziceau Cioara! Am trăit în cartier țigănesc și toți mă asemănau cu țiganii, pe atunci țiganii nu aveau reprezentanți în Parlament, așa că eu eram Cioara!”…cel mai mult l-a iubit pe Zoli, că așa ne-am și apropiat. Când s-a îmbolnăvit Crișan, Balaci mă tot suna să mă întrebe de soarta lui, avea așa o durere în suflet, o tristețe vehementă, o amărăciune ca un bocet oltenesc, care-ți taie viscerele de supărare. 

“Am făcut tot posibilul pentru el, Narcis, l-am adus pe aici, prin țările arabe, avea nevastă-mea grijă să-și ia medicamentele de plămâni! Zoli a fost un boem etern, dar l-am iubit!”.

Glume despre moarte

Idol, zeu în Bănie, deși își amintea cum a aruncat unul cu pietre după el când a plecat de la Universitatea Craiova, Balaci avea câteva neîmpliniri și regrete, că nu antrena în România, că nu-l recunoștea nimeni prin Federația nouă, doar Geolgău și Țicleanu, că Stoican, copilul de suflet, îl vânduse într-un meci, că Ștefănescu s-a sinucis, că Strâmbeanu și Vișan au fost omorâți, de fapt, că Universitatea nu mai e campioană, și erau atât de multe...

An de an, de ziua sa, cu dubla sa aniversare, aceleași poante, mă punea să-l întreb câți ani face. Asta din 2007, la fel, iar răspunsul era: “La 2-3 stații de Belu! Cică stațiile sunt din 10 în 10 ani”. 

Apoi, ca-ntr-o piesă de Eugen Ionescu, când regele îi spune doctorului că uneori e nevoie de moarte, replica e amuzantă: “Ce vrea Majestatea Sa? O moarte iute și eficace, căci planetele s-au ciocnit, regatul se micșorează, pământul se surpă: o criză cardiacă sănătoasă ne-ar fi scutit”. Sala râde, dar oamenii plâng și-l aplaudă și azi pe Ilie Balaci, că de n-ar fi, nu s-ar povesti...