Înapoi în Purgatoriu

E interesant cum tot mai multe echipe de vârf în fotbalul nostru stau mai mult sau mai puţin la sânul generos al unui stat care le spune cetăţenilor să strângă cureaua. 

Viitorul, după o admirabilă aventură privată care i-a adus un titlu şi o filarmonică a odelor, s-a conectat şi ea la autorităţile locale din Constanţa. La fel ca multe altele într-un sport care plângea cu lacrimi lacostiene că ţărişoara nu le ajută. Dinamo, sigur, s-ar fi lipsit de un astfel de ajutor. Dar când ajungi să fii pasat în braţele primului care trece prin faţa lui Ivan Statuie aşa se întâmplă. 

Dinamo e un club scăpat de sub control. E ca o maşină care dă dintr-un parapet în altul. Şi dacă va fi să se redreseze in extremis, la prima curbă o aşteaptă cei care i-au înţepat roţile.

Amintiri din haiducie

Dinamo intră în istorie. Ar fi primul club de soi (poate chiar primul în absolut) care să experimenteze două insolvenţe. E unicul mod de a salva clubul, spun cei care îl conduc de facto azi. 

A salva înseamnă a nu mai plăti o groază de bani rezultaţi din apropierea nebuloasei Cortacero de sistemul fotbalului nostru, cu binecuvântarea lui Negoiţă, care fusese binecuvântat de atotstivuitorii aşteptaţi de mulţi acum ca să revină la echipa pe care au pus-o pe butuci. Interesant masochism. 

Totuşi, trebuie să avem o minimă memorie ca şi în chestiunile ăstea mărunte, nu doar despre faptul că ne tragem din cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Care, dacă ne-ar vedea, ar fi cuprinşi de mii de draci.

Banii care nu sunt

Banii, aşadar. Nu mai sunt. Au fost topiţi, păpaţi, zeci de milioane care au dus la zeci de procese şi multe condamnări au dispărut. Apoi a venit un nene care s-a scârbit, apoi altul care a intrat în marele magazin planetar al fotbalului şi a început să cumpere pe datorie. Şi, acum, gata. 

Oamenii ăia mulţi despre care se zicea că vor salva clubul probabil că salvează acum economiile unor destinaţii turistice, că tot începe sezonul de plajă. La Dinamo, nisipul e sinonim cu deşertul. Nimic, cât vezi cu ochii. Doar o coloană de cetăţeni obosiţi, cu ochii umflaţi şi buzunarele goale. 

Şi aici începe nostimada. Un an de zile cei de la PCH i-au biciuit motivaţional pe jucători pentru a rămâne şi a pune osul la evitarea retrogradării. Au fost texte vecine cu poezia, bine înmuiate în patetism, s-a vorbit despre spirit, inimă, valori, tradiţie, şi multe etc-uri. 

Şi acum, odată trecută cu bine linia de sosire, Fabbrini, Nemec, Anton, Gol şi ceilalţi s-au văzut plătiţi cu laude. Şi se întrevede un decont în balade. Pentru că insolvenţa asta presupune: 100 de persoane au de luat 100 de lei şi societatea are doar 10 lei. Succes la împărţeală!

Viaţa pe credit

Putem spune că Fabbrini, de exemplu, nu îşi merită salariul spre 20.000 de euro, dar nu aşa merg lucrurile. Oricum, Fabbrini măcar a rămas şi acceptat o diminuare vremelnică. 

Alţii, care au plecat repede ducând în judecată la FIFA salarii astronomice, n-au avut nicio mustrare să ceară banii pentru care n-au muncit nici de a zecea parte. Adevărul e că te apucă pandaliile. Cum e posibil?! 

Cum e posibil ca nişte nimeni spanioli, fără să aibă nici o dovadă a milioanelor pe care le vânturau, să aducă Dinamo în halul ăsta? Şi nu-mi ziceţi despre legi care trebuiau să îi oprească, vă rog! 

Primii trebuia să îi oprească toţi românii de pe lângă ei. Să le ceară garanţii bancare, să îi denunţe, să nască atunci o furtună care să împiedice această aberaţie.

Despre sfoară în casă la Dinamo

Au fost naivi? Poate, deşi există şi alte variante... Şi nici naivitatea nu te scapă de nimic. Dimpotrivă. Principalul vinovat atunci când te trage cineva pe sfoară eşti tu. 

Ştiu, nu trebuie vorbit despre sfoară în casă la Dinamo. Această echipă e victima tuturor celor care au condus-o. Cei de azi, din păcate, merg către insignifianţă, către zbatere în subsoluri, mereu cu perspectiva prăpastiei. 

Fără ei, OK, era neantul, ăsta nefiind un cec în alb. Miile de donatori pentru viaţa lui Dinamo merită să-şi vadă într-o zi echipa nu doar scoasă de pe aparate, ci scoasă din logica falimentului moral şi a şmecheriei. Dar mereu avem ce merităm.