Napoli, sole amaro!

Napoli a luat titlul, fără Maradona, transferat la ceruri, de unde vegheză asupra orașului. Însă, victoria a venit aproape postum. Napoli a căzut din vârf de formă și joacă slab de aproape 2 luni. Declinul Nordului milano-torinez a ajutat mult. Trebuie înțeles că napoletanii sărbătoresc victoria Sudului, iar asta e mult mai mult decât ține să stabileacă fotbalul.

Napoletanii sunt o seminție neînțeleasă și dau cel mai sentimental trib al Sudului italian (calabrezii sunt cel mai bizar, iar sicilienii cel mai abil). În Nord, napoletanii sunt disprețuiți temeinic și plasați între „terroni” – țăranii care, ieri, nu știau ce e aia aspirator, iar azi îl confundă cu appspirator.

Răspunsul napoletan e fotbalul, motoreta și cultul morții ca sete de viață. Toată lumea trăiește pe două roți sau moare sub ele, dacă traversează pe verde. La fiecare colț de stradă, un relicvar sau un anunț cu cel mai recent decedat al cartierului par să spună că Napoli e funebru. Dar, între napoletani, moartea e o adaptare care continuă arta strecuratului iscusit prin viață. De unde proverbul: „Ccà nisciuno è fesso!” (Aici, nimeni nu e fraier!).

Napoli practică o formă organizată de nebunie spre binele sărăcimii istețe. Oamenii poartă în ei o înțelepciune hrănită de durere. Zgomotul entuziast și permanent nu face decât să ascundă chinul. Totul e exact cum pare, numai că pe dos. Catacombele orașului și strada de la suprafață sunt același lucru. Totul e la vedere. Și mormintele și viața intimă de la parterul lăsat fără perdele.

Lumea îi crede înapoiați. Marele scriitor napoletan Eduardo de Filippo a lămurit chestiunea spunând: superstiția e pentru idioți, dar cine nu e superstițios poate avea ghinion.

Și fotbalul? În laptele mamei, în sângele încăierărilor și în ceruri. În ereditate, onoare și religie. Încă un titlu sau o nouă retrogradare n-ar schimba nimic. Cântecul local spune clar și neconsolat: Napoli, sole amaro!