Articol de Mitică Docan - Publicat marti, 14 august 2018 01:57
Motto: "Marii eroi ai trecutului sunt acum oameni cu probleme și trebuie să avem grijă de ei" Jan Ullrich, 2013
Ciclistul spaniol Jose Maria Jimenez a sfârșit într-un sanatoriu, în 2003, cu un diagnostic ce amesteca infarctul cu medicația pentru schizofrenie și consumul de droguri psihotrope. I se spunea dinainte El Chava, adică "Nebunul", dar porecla viza apetitul lui anormal pentru atacuri pe pante năucitoare, nu tulburările de personalitate.
O definiție pentru instabilitatea psihică de care suferea a dat-o prin cuvinte simple Miguel Indurain: "Când lucrurile îi mergeau bine, totul îi mergea bine. Când lucrurile îi mergeau rău, totul îi mergea rău".
El Chava a fost exponentul unei generații prăbușite. Când ciclismul a pornit să facă ordine cu adevărat în jungla dopingului profesionist, fără să țină cont de nimic, în plină epocă Lance Armstrong, destinele celor mai slabi de inimă au fost sfâșiate în luni, poate chiar săptămâni. Fulgerător, fără empatie.
Printre ei, Jan Ullrich, poate cel mai de seamă nume al oamenilor cu probleme, acum de 44 de ani, care a fost internat zilele acestea într-un spital psihiatric, după ce a încercat să sugrume o prostituată și a început să își împuște televizoarele prin casă.
Unde pornește derapajul?
Ciclismul nu are anvergura sporturilor foarte mari, deși a avut mereu această pretenție. În ultimii 50 de ani, personalitățile din ciclism cunoscute de lumea europeană se numără pe degete de la o mână. Nimeni nu știe cine a câștigat Turul Franței ani în șir după retragerea lui Lance Armstrong. De obicei, starurile din aceeași generație din ciclism nu pot depăși cifra 2, de aceea un Big Four de timpul Federer/Nadal/Djokovic/Murray este nemaivăzut în sportul pe două roți.
De aceea, căderile sunt și mai abrupte. Clădit pe povești de eroism, ciclismul e un sport romantic și niciun alt sportiv din altă disciplină nu simte atât de aprinsă nevoia de iubire, de recunoaștere și de apreciere precum o face un ciclist. Iar când această iubire este retrasă complet, fără să fie înlocuită măcar cu o mână de sprijin, începe degringolada.
Iată un exemplu înduioșător.
În aceeași generație cu Ullrich și cu El Chava, belgianul Frank Vandenbroucke a fost găsit fără suflare la 34 de ani, în 2009. Motivul? Nu se știe nimic precis. Cu ceva timp înainte, Vandenbroucke a spus o poveste zguduitoare despre o tentativă de sinucidere ratată, cu un detaliu emoționant:
"Din august 2004 și până în august 2005, în 12 luni care au părut 100, am fost mai deprimat ca niciodată, așa că m-am decis să o termin. M-am dus și am luat cea mai scumpă sticlă de vin din pivniță, Château Petrus 1961, după care mi-am întrebat doctorul și am stabilit că insulina face treaba. Eram singur, m-am îmbrăcat în tricoul de campion mondial, m-am injectat și am așteptat să mor. Am scris o scrisoare de adio în care le-am cerut să nu lase pe nimeni să îmi deschidă ochii. Mama mea m-a găsit în starea asta mai târziu".
Dincolo de constelația de păcate personale, Vandenbroucke a fost marginalizat, ignorat, hulit de propriul sport. Așa că în clipa când i-au rătăcit mințile, a simțit că e definitoriu pentru el ca oamenii să își aducă aminte că a fost campion mondial, că pentru o zi, cândva, pasiunea lui pentru acest sport s-a concretizat într-un rezultat important. Și-a văzut viața definită cumva de sportul care îl abandonase și îl ridiculizase fără urmă de regret.
Ullrich, Pantani și Ziua Îndrăgostiților
Jan Ullrich s-a ridicat ca o tornadă la finalul anilor '90, atunci când un alt mare rutier, Marco Pantani, își sfârșea cariera singur, la 34 de ani, găsit mort lângă o tavă de cocaină, de ziua îndrăgostiților, într-un hotel din Rimini.
Pantani a fost pentru Italia un erou improbabil. Spectaculos pe șosea datorită/din cauza drogurilor, i-a cucerit pe tifosi prin timiditate și fragilitate. Anchetat pentru dopaj și izolat total, nu și-a mai putut reveni. "Eu și colegii mei am fost umiliți, cu camere TV montate în camerele noastre de hotel, pentru a ne ruina pe noi și pe familiile noastre", avea să explice într-o scrisoare citită post-mortem. Guardian a titrat în ziua tragediei: "Pantani moare frânt și singur". Nimic mai adevărat.
*** Jan Ullrich, în roz, conducându-l pe Marco Pantani, foto: Gettyimages
Dincolo, Ullrich, cu conturul lui supraponderal, a fost inima Germaniei pentru un deceniu, câștigând Turul Franței în 1998 și opunându-se din răsputeri "monstrului" Lance Armstrong. Permanent, ascunsă în tunica roz pe care o purta pentru cei de la T Mobile, Ullrich a dus cu el frica înălțimilor. Povara responsabilității față de sentimentele altora, precum și protejarea propriei sale inimi.
Ciclist introvertit, Ullrich a lăsat să i se vadă problemele încă din timpul carierei. Nu și-a gestionat cum trebuie greutatea și a căzut adesea în depresie, după care a luat-o la vale când i s-au descoperit relațiile ilicite cu doctorul Eufemiano Fuentes.
Brusc, și Ullrich a pierdut totul. Izgonit din atenția publicului fulgerător, s-a transformat din omul care umpluse șoselele din Hexagon de fani germani într-unul arătat cu degetul pentru faptul că televiziunile nu au mai transmis în semn de protest Turul Franței.
Ciclismul l-a tratat radical și, ca în toate situațiile extreme, rezultatele au fost dezastruoase. În goana după o dreptate relativă, Ullrich a fost pus la pământ fără nici cea mai mică doză de empatie și se târăște să facă față.
La fel ca Vandenbroucke sau El Chava, i s-a spus că toată viața lui nu a însemnat nimic. În numele unui principiu aplicat drastic, lui Ullrich i-a fost aprins fitilul instabilității. Un sportiv cu probleme a fost făcut cioburi, iar cioburile au fost făcute cioburi mai mici.
Departe de noi relativizarea alegerilor greșit pe care toți cei 4 cicliști enumerați le-au făcut. Trișorii trebuie sancționați, fără îndoială, dar dincolo de sportivi, trebuie îngrijiți oamenii. Într-o lume multicoloră, în care spărturile din armura fiecăruia sunt de diferite forme și mărimi, cum sunt și în cazul nostru, al tuturor, ciclismul a aplicat un indicator alb-negru.
Iar rezultatele dezastruoase încep să se simtă din plin. De multe ori, dreptatea este amestecată injust cu umilirea completă a vinovatului.
)
)
)
)
)
)
)
