Aventurieri și canibali » Criticul de film Victor Morozov, opinie pe GSP, după etapa a 9-a din Turul Franței: „Mi-am dorit să întârzie zborul pentru a putea savura până la capăt victoria excepțională a lui Bob Jungels”

Mă gândeam să scriu despre senzația de déjà-vu provocată de momentul când Tadej Pogačar a îmbrăcat tricoul galben, doar pentru a-l mai da jos după finish-ul de pe Champs-Élysées. 

Sau despre înfrângerile la mustață și victoriile fără drept de apel ale lui Wout van Aert, celălalt killer al acestui început de Tur al Franței, omniprezent în toate ambuscadele și loviturile de grație de prin pluton. 

Sau despre cum pavatele, oricât de mult le-aș iubi, n-au ce căuta în Tur, fiindcă, în ciuda argumentului pro-spectacol și brambureală, nu fac decât să accentueze și mai tare dominația marilor favoriți. 

Sau despre alte și alte mici frustrări culese din această primă săptămână de competiție, la fel de previzibilă în ansamblul ei ca întinderea șesului danez unde s-a dat startul.

Apoi a venit etapa a noua – ultima dinaintea zilei de pauză – și mi-a devenit clar că trebuie să scriu despre cum, jonglând între laptop și telefon în căutarea wifi-ului dintr-un aeroport, mi-am dorit să întârzie zborul pentru a putea savura până la capăt victoria excepțională a lui Bob Jungels. 

Deschisesem player-ul din plictiseală, doar ca să descopăr – lucru atât de rar anul ăsta – un om în echipament alb-maro pedalând pentru victorie. Romantic, mi-l imaginez pe Jungels cum sfidează orice tactică stabilită cu directorul sportiv Vincent Lavenu și orice calcul măsurat față de ceilalți colegi de evadare și își zice, simplu și implacabil: „Mă simt bine. Mă duc.” 

Atât de ușor s-a desprins de rutierii care îl acompaniau, fără explozie și fără tam-tam, de parcă ar fi avut o ardere mai bună în pistoane: 5 metri, 10 metri, 20 de metri avans, luați din pedală și-atât, cu fundul priponit solid în șa.

Mă uit la ciclism pentru etapele „destinate sprinterilor” care se încheie cu victoria evadării. Caut momentele în care strategia echipelor cu bani e dejucată de vreun mic pion pro-continental care a visat mai intens. 

Port o șapcă pe care scrie AG2R La Mondiale-Citroën nu din dandism vestimentar (deși schema cromatică mi se pare izbutită), nici din nevoia de a aparține (dar ce bucurie, cu o zi înainte de victoria lui Jungels, ca un francez să mă oprească pe stradă și să-mi spună, cu subînțeles: „Astea sunt echipele bune!”), ci pentru că astăzi a devenit ca un fel de necesitate politică să nu mai ții cu canibalii acestui sport. 

Trăiesc pentru etape ca aceasta, care-mi amintesc că o victorie în Tur înseamnă sudoare, maxilar încleștat, kilometri neverosimil de lungi: un individ pe o bicicletă reală, târându-se prin peisaje reale.

 Ciclismul nu este despre mașinării și wați, ci despre oameni care s-au ridicat (în șa, în aer rarefiat, în glorie) și au realizat lucruri inumane.

Am văzut în această etapă a noua ceva ce mi-a lipsit până atunci: am văzut fantezie. Nu fantezia unei echipe bogate care zdrobește, colectiv, toată concurența (victoria impecabilă a lui Van Aert în etapa a patra), ci fantezia unui ostaș solitar care se ia la trântă cu munții. E ceva din briza de odinioară – curaj și mit și nebunie – în ideea contratimpistului Jungels de a porni de unul singur, cu 65 de kilometri rămași. 

Thibaut Pinot, care se ia după el, dansând pe pedale cu grația unei capre negre și mâncându-i nemilos avansul, dar care nu-l prinde totuși, e din același film granulos: o luptă crâncenă să dă aici, pe o cățărare de 15km cu 6,1% pantă medie, o luptă care se lipsește de limbaj, fiindcă merge pe modelul arhaic al corpului-împotriva-elementelor. 

În etapa a noua mi-am amintit de ce îmi place Pinot (grația lui de extraterestru care nu știe să coboare și nici să piardă, știe doar să se cațăre) și de ce, instinctiv, m-am trezit atras de AG2R: o echipă fără noroc și fără șmecherie, care nu poate câștiga decât „cu manieră”, în vârf de munte. 

E parcă simptomatic ca omul lor de general, australianul Ben O’Connor, să se retragă în aceeași zi, după ce afișase o ambiție frumoasă printr-un loc 3 în Critérium du Dauphiné.

Ca niciodată m-am gândit atunci, privindu-l pe Bob Jungels cum ridică brațele în aer, la cât de infernal e meșteșugul ăsta al urcatului pe bicicletă, și la cum organizatorii au conspirat aproape demonic pentru a fi siguri că, la final, nu mai ești om – ești privire încețoșată și corp care doare. 

Altfel de ce ar pune finish-ul nu în vârful acelei masive cățărări, ci după o coborâre tehnică unde totul se poate pierde și după încă o urcare de câțiva kilometri buni? 

Pe traseu am avut emoții pentru Jungels, ciclismul mi se părea dintr-odată o chestie prea crudă, iar pentru Thibaut Pinot, poate cel mai emblematic ciclist francez al ultimilor 10 ani, nu mai găseam decât priviri mustrătoare. 

Apoi mi-a părut rău pentru Pinot (pe brațul lui scrie, în italiană: „numai victoria e frumoasă”) și am început să imaginez, de dragul jocului, o zi în care acesta l-ar fi ajuns pe Jungels. Dar zile de munte vor mai fi – și ce eliberare să poți gândi iarăși ciclismul în absența calculelor meschine și a canibalismului la modă, pe urmele unor aventurieri reveniți de departe, pentru care orice diferență s-a făcut dintotdeauna, obligatoriu, la pedală.