EXCLUSIV GSP Povestea francezului care a luat 10 în gimnastică la JO înaintea Nadiei

Nota 10.00 a fost multă vreme expresia rotundă a perfecţiunii în gimnastică. Din 1949, de cînd s-a introdus primul cod de punctaj unitar şi pînă în 2006, cînd s-a trecut la o schimbare drastică, 10-le a fost, ca la şcoală, calificativul maxim. Şi, de cele mai multe ori, aproape imposibil de atins. Nadia Comăneci, la vremea respectivă o fetiţă energică şi talentată în vîrstă de 14 ani, a şters primele două litere prin execuţiile ei fără reproş.

Perfecţiunea a devenit posibilă şi reţinută ca atare de istoria olimpică: în 1976, la Montréal, ea era apreciată de arbitri de 7 ori cu nota maximă. Notă pe care o mai primise şi ea, dar şi alte sportive în competiţii anterioare. Pentru Olimpiade, era însă o premieră. Sau, cel puţin, aşa s-a crezut şi poate încă se crede.

Răspunsul din carte
În 2010, britanicii John Lloyd şi John Mitchison, pornind de la fazele finale ale emisiunii de cultură generală QI, au scris şi publicat "The Second Book of General Ignorance". Un volum ce conţine întrebări, majoritatea adresate în respectivul concurs televizat şi la care exista tendinţa masivă de a se da un răspuns greşit. Autorii tocmai asta au căutat să lămurească, de ce se întîmplă aşa ceva, şi, în acelaşi timp, să ofere soluţia corectă.

Criticul Marius Chivu a semnalat cartea într-un număr din Dilema veche, cu referire strictă la notele de 10 ale Nadiei. "Adevărul este că primul 10 olimpic îi aparţine, de fapt, gimnastului francez Albert Séguin, care, la Jocurile Olimpice de la Paris, din 1924, a obţinut nota 10.00 la proba de sărituri. O erată care nu ştirbeşte cu nimic performanţa Nadiei, mă grăbesc să adaug!", scria el în noiembrie 2011.
Într-adevăr, gimnastul francez a primit calificativul maxim în 1924 la sărituri la cal aşezat pe lăţime, şi la fel au fost notaţie alţi 22 de participanţi în proba de căţărare pe frînghie. Contextul a fost însă unul special şi îl vom detalia în paginile următoare.

Care era idealul în gimnastică la începutul secolului trecut: Perfecţiune în aer liber

Albert Séguin avea 33 de ani atunci cînd a primit 10.00 la Paris * În Raportul oficial al Jocurilor Olimpice din 1924 francezul este descris drept "un frumos gimnast, cu o mare eleganţă în mişcări" * Acest amplu document este singura sursă de referinţă pentru confirmarea faptului că, la aparatul respectiv, 10.00 era nota maximă * În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, arhivele Federaţiei Internaţionale de Gimnastică au fost distruse

Sîntem în 1924. Pe atunci, Jocurile Olimpice durau aproape trei luni, iar un stadion găzduia aproape toate întrecerile, indiferent de sport. Pe Stade de Colombes, cu o capacitate de 45.000 de locuri, s-au desfăşurat competiţiile olimpice de atletism, tenis, gimnastică, rugby şi o parte din cele de ciclism, echitaţie, fotbal, ca şi două probe de pentatlon modern, crosul şi scrima. În aceste condiţii, nu e de mirare că Jocurile au început pe 4 mai 1924 şi s-au încheiat pe 27 iulie.

Dar gimnastică în aer liber? De ce nu? Raportul Oficial al JO pariziene descrie astfel condiţiile de concurs: "Cer parţial acoperit, temperaturi normale, cu excepţia finalului primei zile, cînd au avut loc o bruscă o bruscă scădere a temperaturii, însoţită de rafale violente de vînt şi ploi scurte".

Un singur concurs
Între 17 şi 20 iulie, 72 de sportivi din 9 ţări, cu vîrste între 20 şi 38 de ani, au participat la concursul olimpic de gimnastică. Acesta a fost compus din 9 probe, desfăşurate pe 6 aparate: bara fixă, paralelele, inelele, calul cu mînere, sărituri pe calul aşezat în lungime, sărituri pe calul aşezat în lăţime şi căţărare pe frînghie. Fiecare gimnast a evoluat de două ori la unele dintre aceste aparate, impus şi liber, iar punctajul obţinut a fost luat în considerare pentru alcătuirea a trei clasamente finale: cel pe echipe, cel individual şi cele pe aparate.

Arbitrajul s-a efectuat după un cod care a fost aplicat doar la acea ediţie a JO. Cei trei judecători de la fiecare aparat, de naţionalităţi diferite, acordau note, sistemul diferind de la un aparat la altul. Spre exemplu, la bară, paralele, inele şi cal cu mînere, nota maximă putea fi 11.00. Se puteau acorda maximum 0.5 puncte atît pentru urcarea pe aparat, cît şi pentru coborîre, iar exerciţiul propriu-zis era apreciat cu calificative între 0 şi 10. Au fost însă şi probe la care vîrful l-a reprezentat nota 10.00. Una dintre ele: săriturile la calul aşezat în lăţime, unde francezul Albert Séguin a şi atins pragul de sus.

Cel mai uşor aparat
Şi aşa ajungem la momentul pe care istoria ar fi trebuit să-l reţină drept premiera perfecţiunii olimpice, dar pe care împrejurările l-au exilat în uitare. Proba în care a triumfat Séguin era considerată cea mai uşoară din tot programul. Fiecare gimnast trebuia să alerge spre cal, să bată în faţa acestuia, să pună palmele pe aparat şi să efectueze săritura peste cal dintr-un simplu stînd în mîini. Cu toate acestea, a existat diversitate în stilurile concurenţilor, multe dintre execuţii neputînd fi considerate de arbitri drept veritabile salturi.

De aceea, un singur gimnast a reuşit să întrunească unanimitatea juraţilor. Albert Séguin a primit 10.00 la execuţie, nota maximă, emblema perfecţiunii în respectiva probă! Următorii clasaţi, alţi doi francezi, au fost apreciaţi cu 9,93, calificativele scăzînd pînă chiar la 7 şi 8!

Enigmaticul Albert
Despre Séguin nu s-au mai păstrat alte date în afara descrierii făcute în Raportul Oficial al JO de la Paris: "un gimnast foarte frumos, cu o mare eleganţă în mişcări". Era printre cei mai înalţi componenţi ai echipei Franţei. Brunet, tuns scurt, cu o mustăcioară îngrijită, sprîncene împreunate şi două cute de expresie pe obraji, aşa arăta Séguin în unica imagine care există cu el, tot în Raportul Oficial al Olimpiadei pariziene. Avea 33 de ani la momentul Jocurilor, fiind născut pe 8 martie 1891 la Vienne, în Isére. A mai luat două medalii de argint, pe echipe şi la căţărarea pe frînghie. S-a stins din viaţă la 57 de ani, pe 29 mai 1948, la Villefranche-sur-Saône. A participat la o singură ediţie a JO, cea de la Paris 1924.

Atît înainte de 1924, cît şi la ediţiile următoare, pînă la cea din 1948, de la Londra, inclusiv, sistemul de notare a variat. Nu exista un cod unitar, acesta fiind adoptat abia în 1949 şi suferind modificări masive în 1960 şi 2006. Abia din 1949, nota 10.00 a fost considerată în mod oficial expresia maximumului de atins în gimnastică. Cînd Nadia a obţinut-o la Jocurile Olimpice de la Montréal, în 1976, toată lumea a gîndit aşa. Aproape nimeni n-a mai stat să se gîndească la peticul de perfecţiune al lui Séguin, realizat pe un stadion, în 1924, cu cea mai simplă dintre sărituri. Dar ea e acolo şi e prima. O filă de istorie.

Căţărarea pe frînghie avea şi ea notare maximă din 10.00, dar punctajul final se obţinea prin combinarea execuţiei cu timpul de ascensiune. Nu mai puţin de 22 de gimnaşti au luat 10 la tehnica de urcare, însă durata a diferit.

Săritura peste calul aşezat în lăţime a avut o viaţă olimpică extrem de scurtă, fiind prezentă o singură dată la JO, chiar atunci, în 1924. Căţărarea pe frînghie şi-a făcut apariţia prima dată în 1896, a revenit în 1904, apoi în 1924 şi în 1932 a figurat pentru ultima oară ca probă olimpică.

11.609 spectatori au asistat la cele 4 zile ale concursului de gimnastică, dintre aceştia 5.482 fiind plătitori

15 franci francezi a costat cel mai scump bilet, într-una dintre lojele tribunei de onoare, iar 2 cel mai ieftin, pe al doilea rînd de gradene

Sisteme de notare la diverse ediţii ale JO

1920: Anvers
Detaliile despre concursul de gimnastică de la această ediţie sînt foarte puţine. Italianul Giorgio Zampori este concurentul care s-a impus la individual compus cu un total de 88,35 şi au existat trei concursuri pe echipe cîştigate de Italia (la toate aparatele), de Danemarca (toate aparatele, sistemul liber) şi de Suedia (toate aparatele, sistemul suedez).

1928: Amsterdam
Sistemul de notare apare total schimbat la o distanţă de numai 4 ani faţă de precedenta ediţie. E mai unitar, mai ordonat, însă calificativele tind spre un maximum de 30.00. Cea mai ridicată notă i-a fost acordată elveţianul Hanggi la execuţia de la cal cu mînere (liber alese), 29,75, el primind, tot la cal, dar la impuse, 29,50. Tot cu atît a fost apreciat cehul Vácha, la exerciţiul liber ales de la inele, iar alţi doi elveţieni au luat 29,25 la cal cu mînere şi bară fixă.

1932: Los Angeles
În plus faţă de ediţia precedentă apar finalele pe aparate. Notarea se face la fel ca în 1928, cel mai mare calificativ fiind de 29,8, primit de italianul Guglielmetti la a doua săritură impusă.

1936: Berlin
Din nou se schimbă modalitatea de notare, maximumul fiind, cel mai probabil, 10.000. Concursul revine la o formulă fără finale pe aparate, însă atît exerciţii impuse, cît şi liber alese. Cea mai mare notă a fost 9,800, obţinută de doi gimnaşti: germanul Frey, la cal cu mînere (impuse), şi cehul Hudec, la inele (liber alese).

1948: Londra
O altă modificare în evaluarea exerciţiilor, descrisă astfel în Raportul Oficial: "Se acordă puncte de la 0 la 10 pentru fiecare exerciţiu. Pot exista şi zecimale. Există 4 arbitri, iar cea mai mare şi cea mai mică notă se anulează, urmînd ca cele două mijlocii să se adune". Aşa se obţine un punctaj de maximum 20.000 pentru o evoluţie, dar nu a fost cazul. 19,9 a fost nota cea mai mare, primită de elveţianul Stalder la bară (liber alese). De asemenea, 19,8 a fost acordată de 5 ori.

1952: Helsinki
În urma adoptării Codului Internaţional de Punctaj, în 1949, se ajunge la o modalitate de notare unitară şi care va rezista, cu schimbări minime, pînă inclusiv la JO din 2004. Din nou sînt 4 arbitri, nota cea mai mare şi cea mai mică se elimină, iar din celelalte două rămase se face o medie. Se dispută în premieră şi concursul complet feminin, unde erau 5 arbitri, iar media se făcea din 3. La masculin nota cea mai mare a fost 9,95, iar la femin 9,86.

Ce s-a întîmplat în lume în 1924
21 ianuarie - încetează din viaţă Vladimir Ilici Lenin
12 februarie - "Rapsodia albastră" a lui George Gershwin este reprezentată în premieră la Aeolian Hall din New York
25 martie - Grecia se autoproclamă republică
3 aprilie - se naşte viitorul mare actor Marlon Brando
16 aprilie - se fondează, în Los Angeles, compania Metro Goldwin Mayer (MGM)
11 mai - se formează Mercedez-Benz prin unificarea companiilor conduse de Gottlieb Daimler şi Karl Benz
3 iunie - moare scriitorul Franz Kafka
20 iulie - e fondat ziarul Sovietski Sport
14 septembrie - apare, la Bucureşti, primul număr al Gazetei Sporturilor

Note de 10 acordate la competiţii majore înainte de JO din 1976
1926 - Leon Stukelj primeşte nota 10.00 la inele la Campionatele Mondiale
1934 - elveţianul Eugen Mack e recompensat de două ori cu 10.00 la sărituri, la CM
1950 - un alt elveţian, Hans Eugster, e notat cu 10.00 la paralele, exerciţiu impus, la CM
1967 - Vera Ceaslavska primeşte 10.00 atît la bîrnă, cît şi la sol la Campionatele Europene