Viața lui Octavian Bellu e plină de nuanțe, dar e mereu legată cu un fir invizibil de gimnastică, sportul care i-a definit-o. De la băiatul din Ploiești care la opt ani s-a urcat pe aparate pentru ca, apoi, să constate că fizicul său nu se potrivește cu ele la adolescentul care a ales IEFS în dauna medicinei, la tânărul care a lăsat catedra de la Liceul Viticol din Valea Călugărească pentru a antrena fetițe și ajungând la bărbatul care a intrat pe ușa sălii din Deva în 1981 și a mai ieșit în 2005 și la omul matur care în 2010 a mai acceptat o provocare, toate aceste episoade au legătură cu gimnastica. 

Gimnasticii ori te dedici total, ori deloc! E o activitate care te absoarbe și te consumă sută la sută.
-Octavian Bellu

În momentul în care intri în sală, un lucru care mi-a adus succes, dar mi-a adus și multe neîmpliniri, nu mai exista nimic altceva. Când m-am apucat de gimnastică, ea a devenit prioritară, altceva era în planul secund, inclusiv familia, copilul. Eram atât de prins...
- Octavian Bellu

Perioada de aur a acestui sport în România se leagă de numele său. În 1991 a fost numit coordonator al lotului olimpic, creând așa-numita fabrică de medalii. Până în 2005 a îndrumat generații de fetițe spre împlinirea visurilor. Au fost patru ediții de Jocuri Olimpice în care româncele nu au lipsit de pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Două titluri cu echipa și șase medalii individuale de aur au strălucit în această perioadă, totalul ajungând la 24 de distincții.

În 2012, a revenit pe scena JO pentru a trăi bucuria altor 3 medalii. La nivel de Campionate Mondiale și Europene, echipa României a dominat scena. Ajuns la 70 de ani, Octavian Bellu spune că nu s-a rupt de acest univers în care a plutit atât de mulți ani.

- Domnule Bellu, în ultima perioadă nu ați mai fost în atenția opiniei publice, ce faceți? 
- Într-adevăr, n-am mai fost în atenția publicului și vreau să subliniez că niciodată nu m-am considerat o persoană publică. În momentul în care ieși la pensie, faci lucruri de care nu ai avut timp cât ai fost în activitate, iar gimnastica e o activitate de 24 de ore din 24. 

- V-ați rupt total de acest sport? 
- Nu cred că este posibil. Cineva care a lucrat atâția ani în gimnastică nu se poate rupe total, nu poate să ignore competițiile sau să nu mai aibă niciun fel de intenție, acolo unde este solicitat sau crede că ar avea o soluție pentru ca lucrurile să meargă. 

VIDEO Octavian Bellu, despre perioada de glorie în antrenorat: „Frumos, interesant, incitant" 

- Concret, ce faceți? 
- Eu și Mariana ne ocupăm de acest proiect privat pe care l-am inițiat cu sprijinul OMV Petrom, "Țară, țară, vrem campioane!", și care s-a dezvoltat foarte frumos. M-am bucurat de rezultatele junioarelor obținute la Campionatele Europene de la Mersin. Chiar vreau să-i felicit pe Lucian Sandu, Gina Gogean, Cătălin Meran și toți ceilalți care au pregătit aceste fetițe. 

Sper ca gimnastica românească să revină unde îi este locul cu ajutorul acestor fetițe din proiect, de astfel de selecții e nevoie, când spuneam că nu mai vin copii la acest sport, noi am văzut 11.000.
-Octavian Bellu

Sportul românesc are nevoie de organizare! Pendulând între a lua modelul francez, când avem o zi întreagă de sport, și al altora, cu 2-3 ore de sport și cluburi de sport pentru copii, noi suntem într-o căutare permanentă, căutăm de ani de zile o lege a sportului.
- Octavian Bellu

- Revenind la dumneavoastră: dacă ar fi să oprim pe cineva pe stradă și l-am întreba cine este Octavian Bellu, ce ați dori să spună? 
- Mi-ar plăcea să nu spună nimic ieșit din comun, nu sunt, nici nu m-am considerat și nici nu-mi place acest rol de persoană publică. Vă spun cu toată sinceritatea, am apreciat enorm de mult anonimatul, după ce am scăpat din perioada asta de ani de zile în care am stat cu lumina reflectoarelor deasupra capului. 

- Cât de greu a fost sub lumina reflectoarelor? 
- A fost un consum nervos fantastic, dar niciodată nu m-am lamentat întrucât am făcut ce mi-a plăcut. A fost foarte frumos, interesant, incitant, chiar și consumul de nervi și de energie îmi crea plăcere. Eram întrebat mai mereu de ce nu mă bucur. O făceam după concurs, 10-15 minute sau o jumătate de oră, dar mă gândeam că vine altă competiție și dacă nu demonstram și acolo, toată lumea putea spune că a fost o întâmplare sau o conjunctură fericită sau nu știu ce au avut adversarii. 

- Priviți cu nostalgie în urmă? 
- Fiecare își trăiește viața activă cât poate, în rest, nu are de ce să-și asume niște merite pe care nu le are, să se bage în față sau să insiste să dea niște sfaturi. Tot ce am și tot ce n-am datorez gimnasticii. Este un lucru esențial, nu ai de ce să privești în urmă. Într-adevăr, sunt lucruri pe care ai vrea să le explici, ce s-a întâmplat nu știu când, că poate ai fost interpretat greșit. În momentul în care tragi linie - deocamdată eu nu sunt la bilanț! -, dar când ajungi este important să fii pe plus pentru că în viață faci și greșeli, și lucruri bune, dar dacă le cântărești să fii pe plus cu cele bune.

Octavian Bellu: „Nu am avut complexe în fața nimănui" 

- V-ați schimbat în vreun fel? 
- Eu am rămas același profesor de sport de la Valea Călugărească, unde am început, și asta m-a ajutat să nici nu cred că am atins cerul cu mâna. Lucru pe care l-am apreciat și pe care l-am învățat și de la profesorul meu de educație fizică, și de la cei care m-au educat în facultate. Poate acesta a fost esențial pentru mine: nu am avut complexe în fața nimănui. Singura persoană în fața căreia aș putea să am complexe sunt chiar eu însumi. 

- Care este cel mai mare câștig al întregii cariere? 
- Acești copii pe care i-am văzut evoluând și pe care i-am urmărit și după. Noi avem o relație extraordinară cu acești copii, așa le zic și acum, deși au la rândul lor copii. Pentru mine, acesta este cel mai mare câștig: am niște oameni cu care îmi place să mă întâlnesc oricând. Să ne aducem aminte de lucruri amuzante, am trecut prin niște lucruri foarte grele, fiecare își amintește cât de greu a fost, dar noi ne păstrăm în zona aceea. Suntem într-o familie în care fiecare se bucură că-l vede pe celălalt. 

+19 FOTO

- Aveți cumva un top sentimental al momentelor trăite? 
- Nu, dar un răspuns standard ar fi fost să povestesc despre medalia de la Campionatele Europene cucerită cu Cristina Grigoraș în 1981. A fost prima ca antrenor de lot. Fiecare medalie olimpică, fiecare rezultat obținut are, dincolo de încărcătura sentimentală, și un aspect de descătușare: în fine, am câștigat, în fine, am terminat! Și noi ca antrenori putem să spunem că a fost un calvar pregătirea pentru nu știu ce concurs. Este lupta aceasta între dorința ta de a avansa și faptul că tot timpul trebuie să stai cu piciorul pe frână când vezi că sportivul pare obosit, pare decuplat de la ce vrei să faci; să-l lași să se odihnească pentru ca apoi totul să fie luat de la capăt, iar acest luat de la capăt te termina. 

- Le înțelegeați problemele? 
- Eu cred că am reușit să comunic cu fiecare, să le ajung la suflet. Ar fi prea multe exemple. De exemplu, teama: nu știu dacă a existat vreuna să spună că i-a fost teamă de mine. Aaah, eram foarte sever, iar acest lucru se manifesta într-un anumit fel. Ai avut de făcut acest exercițiu, nu l-ai făcut bine, îl repeți până-l faci bine!, aici era problema pe care și acum mi-o povestesc. 

Performanță aruncând cu petale de trandafiri nu se poate face, ea înseamnă muncă, străduință, suferință. Îmi asum și greșelile, poate mi-am ieșit din sărite sau nu știu ce, cu toate că toată lumea m-a lăudat pentru răbdare, echilibru, n-am avut ieșiri necontrolate, dar la momentul respectiv am considerat că mai bine o trezesc decât să-și rupă gâtul. Eu nu am avut în sală niciun accident grav.
-Octavian Bellu

- Dați-mi un exemplu concret. 
- Înainte de un CM, am avut o verificare foarte bună, iar la final, una dintre ele a ratat și am zis că o luăm de la capăt, pentru că suntem o echipă. A fost cu plânsete, fetița aceea nu știa pe unde să se pitească, îi spuneau: „Nu te puteai ține și tu pe aparat?!”. 

- Destul de dur... 
- A fost o aventură frumoasă, sigur am făcut și greșeli, cum nici sportivele nu au fost niște roboți, nici eu nu am fost, poate anumite lucruri le-aș fi făcut altfel. După un eșec, aveam capacitatea să mă autoevaluez și să spun unde am greșit, niciodată nu am dat vina pe sportiv. Au fost multe nopți nedormite pentru că nu înțelegeam ce se întâmplă cu ele, mai ales că erau fete la pubertate. Cu toate transformările și tulburările. Trebuie să ai o mare capacitate de a le asculta, de a le înțelege. Eu chiar mă jucam cu ele, am fost Moș Crăciun zeci de ani și le făceam catrene și în ele băgam ce voiam eu să le spun negativ. Și ele înțelegeau așa, dădeam o formă mai comestibilă.

„Un moment cu totul special" 

- Au meritat toate sacrificiile?
 - Da, pentru că am făcut ce mi-a plăcut, dacă nu era așa, probabil aș fi fost foarte dezamăgit, aș fi regretat. Practic, eu am stat o viață la Deva într-o cameră de cămin școlar, dar nu mă lamentez pentru că mie mi-a plăcut atât de mult, aveam totul foarte aproape, mă simțeam într-un spațiu ideal pentru mine. 

- Mai e posibil așa ceva acum? 
- Această implicare totală nu mai pot să o recomand acum pentru că lumea a devenit mai pragmatică, oamenii poate nu mai au răbdare, mulți vor rezultate repede. Nu dau sfaturi pentru că poate nu a fost bine ce am făcut eu, din punctul de vedere al performanței a fost bine, dar din altele, sociale, nu a fost bine. Dacă ar fi să fac repede o analiză, cu toate, bune, rele, partea de lucruri bune e pe plus. 

- Chiar nu aveți un moment preferat, emblematic? Dacă e să mă întrebați pe mine, ar fi acela de la Sydney, când ați ridicat-o pe umeri pe Andreea Răducan. 
- A fost un moment extraordinar, dar la fel le-am ridicat pe umeri și pe Miloșovici la Barcelona, și pe Aurelia Dobre la Rotterdam. Într-adevăr, acel moment a fost unul cu totul special, indiferent ce s-a întâmplat după aceea. Nu numai rezultatul a fost foarte mare, ci faptul că erau trei românce pe podium, de aceea au și modificat apoi regulamentul. Acolo a fost un lucru care mai existase, la Atlanta, cu trei fete pe podium, nu pe locul 1, era într-un fel o revenire la niște lucruri pe care ni le doream. 

+19 FOTO

- Despre cine vorbiți? 
- Despre Adrian Goreac, Mari Cosma, toți antrenorii care au fost la Deva după plecarea soților Karolyi, toți ne doream să obținem niște rezultate prin care să ne ridicăm la nivelul perioadei Nadia, Bela, Marta. Eu m-am dus în 1981 la Deva și abia în 1987, la CM de la Rotterdam, am zis „Uite că putem și noi!”, aveam primul titlu mondial cu Aurelia Dobre și celelalte rezultate. Apoi ce s-a întâmplat după 1990 a fost extraordinar, în jurul nostru au căzut niște foști adversari, iar România s-a păstrat având rezultate mai bune ca în perioada dinainte de 1990. 

- A venit vreodată vreo gimnastă să vă dea vreo medalie, să spună „O meritați, eu am destule!”? 
- Nu, a fost un gest al Sandrei, care la Londra a venit în fața ziariștilor și mi-a pus medalia de gât, a spus că „aceasta este a dumneavoastră”. Cu ea a fost o luptă fantastică să o conving să facă sărituri, ura aparatul și spunea că nu e capabilă, că nu poate. Pur și simplu, a fost o medalie fantastică. Nici nu-și imaginea atunci că o poate câștiga.

+19 FOTO

Octavian Bellu: „Vine un moment când trebuie să te oprești”

- Ați știut atunci că va fi ultima ediție a Jocurilor Olimpice ca antrenor? 
- Da, eu mă hotărâsem, era și o chestie cronologică pentru că ieșeam la pensie în 2016. A fost o discuție că am zis că mai iau o medalie de aur la Europene și mă retrag și așa a fost, adică au luat copiii. Pur și simplu, după acel 2014 s-au succedat niște lucruri pe care nu le-am putut controla în așa măsură încât să-mi dea o perspectiva în a continua. 

- Ați mai avut dubii și în trecut... 
- Exact, n-a fost prima dată când nu am fost hotărât, am vrut să rămân implicat într-un fel pe care la momentul respectiv l-am considerat OK, dar ori te implici complet, ori deloc! Această implicare a noastră, de a încerca să ajutăm, s-a dovedit nefastă pentru că ne-am atras asupra noastră niște lucruri pe care nu le meritam. Dacă vă aduceți aminte, în presă eu mi-am asumat eșecul de la Rio, deși nu aveam nicio treabă, chiar am spus că dacă mai vine vreo performanță negativă, mi-o asum și acolo, că nu are nimeni ce să-mi facă. Vine un moment când trebuie să te oprești. 

- V-ați fi dorit să fie altfel retragerea? 
- Normal! Noi nu ne asumăm performanța de la Mersin, e a antrenorilor. Mi-aduc aminte că la un mare concurs a venit un antrenor celebru la mine și m-a întrebat "Domne, ce mai vrei?!". I-am răspuns că am luat tot ce se putea cu niște fete, acum vreau să iau tot ce se poate lua cu alte fete. Perioada aceea după 2014 a fost foarte neclară, era clar că sunt probleme și din punctul de vedere al selecției, de aceea a apărut și acest proiect. 

De ce nu scrie Octavian Bellu o carte 

- De-a lungul anilor au existat și câteva episoade în care au apărut unele acuzații, fie că vorbim despre procesul Oanei Petrovschi, despre cartea Mariei Olaru. Cum le-ați tratat? 
- Ca pe un fel de condiment care să condimenteze o activitate despre care nu a spus nimeni că a fost perfectă. Și aici este o modă, în afară de lucruri evidente, șocante cu medicul din SUA, celelalte țin nu neapărat de intimitatea pregătirii, de uman. Eu să-mi fac probleme acum că trece cineva și-l ating cu cotul și mă înjură. Relația mea cu sportivele și cele care m-au acuzat a fost extraordinar de bună. Aaah, că în această lungă conviețuire au fost și momente tensionate? Clar, și de o parte, și de alta! 

- Cum?
 - Au existat dialoguri foarte contondente între noi, dar au rămas acolo, nu am simțit nevoia să scriu o carte ca să vadă ce am simțit și eu. Faptul că te enervezi, mai spui o vorbă, nu suntem în biserică, la un moment dat, ca antrenor, îți vine să ieși din sală, să te dai cu capul de pereți pentru că vezi că toată lumea așteaptă rezultate și nu merge treaba. Dar de aici și până la a crea impresia că metoda de antrenament e greșită e cale lungă. Dacă așa s-ar fi obținut medalii, cred că toți antrenorii din lume se apucau să agreseze sportivii ani întregi. 

- Nu e greu să lucrezi cu persoane în formare? 
- Nu. Ele trebuie să privească la tine ca la un profesor, ca la un prieten și e un proverb chinezesc care spune că cine te face să plângi, acela ți-e prieten. Eu nu aveam niciun fel de a le ascunde ce pot, eu nu vorbeam de medalii. Dacă spuneam înainte de Atena că luăm patru de aur, lumea zicea că-s nebun la ce concurență era. Sunt lucruri pe care poți să le faci din această comunicare, iar eu și Mariana am avut o comunicare foarte bună cu fetele. Dacă ar fi existat o ură, nu venea nici dracu' la zilele noastre! Dacă așa a considerat persoana respectivă că se descarcă, că își găsește liniștea, eu trec peste asta, o suport. Ce să fac? Să zic acum că regret, nu mai pot schimba nimic, timpul a trecut. Multe dintre lucruri m-au surprins, citiți cartea Ecaterinei Szabo, a Corinei Ungureanu. 

Antrenorul nu trebuie să aibă favorite sau gimnaste pe care să le neglijeze, el trebuie să aibă o grupă de eleve pe care să le motiveze la fel de mult și să încerce să scoată de la fiecare ce are mai bu.
"-Octavian Bellu

Mă amuz când îmi amintesc cum se refereau la rezultatele noastre: România a ieșit campioană mondială, apoi și-a păstrat titlul. Când s-a luat a cincea medalie de aur consecutivă a apărut „Așa cum era de așteptat, România a cucerit aurul mondial”. Cum era de așteptat, că nu concuram singuri. De aici și așteptările mari, dar și deziluziile mari.
- Octavian Bellu

- Nu vreți să scrieți o carte? 
- Nu, pentru că nu mă văd între Shakespeare, Dostoievski sau Kant. Nu este treaba mea. Dacă spun și eu mai multe, intrăm într-un conflict. Ce rezolv? Unii nu mai sunt printre noi, pot doar să tulbur apele. 

- De curând ați mai primit un titlu de la Cartea Recordurilor, după cel de cel mai succes antrenor. Ce înseamnă pentru dumneavoastră? 
- Eu am spus și prima dată, și când am intrat în Hall of Fame, poate părea că o spun din complezență, dar eu sunt reprezentantul unei generații de antrenori. Destinul sau Dumnezeu a vrut ca eu să ajung în vârf, dar în spatele meu sunt antrenorii de la lot, de la club, oameni care au muncit să ducă copilul până la un anumit punct. Este o onoare să primești o astfel de apreciere, dar ea este una a școlii de gimnastică, a antrenorilor care sunt în țară și în afară, nu mă modifică din niciun punct de vedere! 

România la Jocurile Olimpice cu Octavian Bellu în postura de coordonator*

Sănătatea pe primul loc 

- Dintre toate aceste medalii, cât la sută este munca dumneavoastră? 
- Ca să nu supăr pe nimeni, 50 la 50, cu toate că părerea mea e alta, dar sportiva trebuie să fie cea care acceptă programul și se implică în el. Procentul poate să crească în dreptul antrenorului dintr-o altă perspectivă, când te gândești că pregătești nu doar o sportivă, ci șase sau 10 sau 15 ori oricâte JO am avut. Aici antrenorul poate să spună "Da, domne, am avut răbdare, perseverență, longevitate și rezultate", ai dovedit că sistemul tău funcționează. 

- La 60 de ani ați făcut o petrecere cu tematică japoneză. Acum, la 70, dacă trăiam vremuri normale, ce ar fi fost? 
- Tot așa pentru că am o admirație deosebită față de acest popor. Admir nu neapărat rigoarea, este un popor extraordinar de politicos, fiecare își știe locul pe care îl are în societate, disciplinat, un popor cu o cultură fantastică, cu o istorie cu totul deosebită și este un popor care nu a cedat indiferent prin ce catastrofă a trecut. Niponii, care aproape că nu au resurse naturale, reușesc să aibă un grad de dezvoltare mult peste ceilalți datorită inteligenței și a unui principiu: Succes au cei care fac ce trebuie, ceilalți fac ce știu. Dacă aveau resursele noastre, erau pe Marte. 

- Ce vă doriți la 70 de ani? 
- Să fiu sănătos, acum m-am vaccinat, și să vedem ce-mi rezervă viața mai departe! 

În toți acești ani pe care i-am trăit am văzut cum se schimbă lumea din punct de vedere politic, am prins o revoluție, o pandemie. Varietatea întâmplărilor din viața mea a fost satisfăcătoare și sper să mai fie evenimente deosebite.
-Octavian Bellu

Am avut și multe satisfacții sportive, niște jurnaliști italieni au observat că în perioada în care am trecut dintr-un secol în altul am câștigat ultimul și primul titlu mondial. Nu am băgat de seamă!
- Octavian Bellu

5 titluri mondialeconsecutive a cucerit echipa României sub coordonarea lui Octavian Bellu, între 1994 și 2001

51 de medalii mondialeau adunat gimnastele din România sub coordonarea lui Octavian Bellu

63 de distincții europeneau obținut gimnastele tricolore sub coordonarea lui Octavian Bellu

Istorie și muzică

Octavian Bellu spune că în continuare ascultă muzica tinereții, cea din anii '60-'70. „Am rămas acolo pentru că-mi place. Chiar în drum spre interviu, ascultam Smokie". Cât despre cărți, cele mai multe sunt legate de istorie. "Acum aprofundez lucruri legate de conflictele din Balcani, am terminat partea cu cărțile de spionaj, dar în general citesc cărți de istorie". z

Sport și la TV

Marele antrenor spune că îi place să se uite la sport la televizor. „Aștept să mă uit la sărituri cu schiurile. Sunt un spectator de sport, dar nici asta nu e bine la nivel de țară, noi suntem specialiști la toate, dar de pe fotoliu, cu popcorn și cu o bere. Ne dăm cu părere despre echipa națională și despre orice". 

Trio de admirat

Printre sporturile pe care Octavian Bellu le urmărește se numără și tenisul. „Federer este preferatul meu pentru că este foarte cerebral și elegant. Din punct de vedere fizic îmi place Nadal, iar din punct de vedere mental Djokovici. Când dă cu pumnul în piept, el a câștigat meciul. Eu aștept de la sportivi dăruire și acest spirit de luptă, e în stare să moară pe teren. Sunt modele, avem și noi modele! Lipă nu e model, Patzaichin, Hagi, Laura Badea, Gabi Szabo nu sunt modele?", a subliniat Bellu.

Repere din viața lui Octavian Bellu

• 1951- se naște la Ploiești
• 1959- începe gimnastica
• 1970- intră la Institutul de Educație Fizică și Sport din București
• 1974- primește repartizarea la Liceul Agroindustrial Viticol din Valea Călugărească pentru a fi profesor de educație fizică și sport, iar pentru a-și completa orele predă istorie și biologie
• 1978- renunță la meseria de profesor pentru a activa ca antrenor la clubul Petrolul
• 1981- este cooptat în lotul olimpic de la Deva
• 1981-1990- participă la performanțele obținute din gimnastele tricolore la două ediții ale Jocurilor Olimpice, cinci ale Campionatelor Mondiale și cinci ale Campionatelor Europene
• 1991 - devine antrenorul coordonator al lotului olimpic de la Deva, iar în 1993 i se alătură și Mariana Bitang
• 1991-2005 participă la patru ediții ale Jocurilor Olimpice, unde cucerește alături de fete 24 de medalii, și la 11 ediții ale Campionatelor Mondiale și 9 ale Campionatelor Europene
• 2005 – renunță la funcția de coordonator al lotului olimpic
• 2005-2006 – consilier de stat în administrația prezidențială a lui Traian Băsescu
• 2007-2009 - președinte al Agenției Naționale pentru Sport
• 2008 - se căsătorește cu Mariana Bitang
• 2008 - primește din partea Cărții Recordurilor titlul de cel mai de succes antrenor
• 2009 – introdus în Hall of Fame
• 2010 - revine la lotul olimpic alături de Mariana Bitang, iar în 2021 le îndrumă pe fete spre trei medalii olimpice
• 2014- demisionează din funcția de coordonator, dar rămâne lângă echipă ca sfătuitor, iar în februarie 2016 iese la pensie