Articol de Luminiţa Paul - Publicat luni, 13 octombrie 2014 00:00 / Actualizat luni, 13 octombrie 2014 11:23
Cu două locuri 2 s-a încheiat participarea României la CM de gimnastică. Aduse de fata care duce tot greul pe umerii ei de numai 18 ani
Deocamdată, da, Larisa Iordache e de argint mondial. Fie el şi dublu. Anul trecut, la Anvers, tot ea cucerea singura medalie a României, un bronz la sol. E cea mai valoroasă gimnastă completă a noastră din ultimii ani, una dintre puţinele din lume care fac cele patru aparate la un nivel înalt. Pentru că aşa e gimnastica de acum, superspecializată. Faci bine, foarte bine, excepţional doar ceea ce ţi se potriveşte. Restul nu prea contează.
Ieri, Larisa a ratat la bîrnă. Putea lua aurul dacă îşi ducea la capăt exerciţiul aşa cum o făcuse în cele două concursuri pe echipe şi în cel individual compus. După ce a pierdut contactul cu fîşia păcătoasă de lemn, a urcat imediat înapoi şi a continuat cu acelaşi zel. Ochii ei luceau într-un amestec de îndîrjire şi regret, de răbufnire şi control. N-a luat medalie acolo unde putea spera la prima treaptă, ci la sol, pentru care şi-a regăsit zîmbetul, aplombul, energia.
Nu trebuia să fie aşa, nu? Unde e aurul? Aurul acela care împodobea fiecare sosire pe aeroport după o ediţie a Mondialelor. Aurul exprimat în monede mari, scînteietoare. Unde sînt titlurile pe echipe? Cînd am cedat dominaţia din anii '90 în faţa unor team-uri ale SUA care abia păstrează o gimnastă-două de la un an la altul? Sînt întrebări de fan, de spectator, de frustrat. Întrebări cu răspuns clar şi dureros: în România e din ce în ce mai greu să faci gimnastică. Mai ales la nivel înalt. Aşa cum a ajuns din ce în ce mai greu să faci orice sport. Totuşi, parcă la gimnastică doare mai mult lipsa aurului. Era zestrea naţională din fiecare toamnă, care se îmbogăţea subit cu contribuţia fetelor acelora care se numeau Lavinia, Gina, Simona, Andreea, Cătălina, Monica.
Larisa trebuia să fie noua stea. Cît de uzat sună aceste cuvinte! Dar aşa trebuia să fie. Ochi versaţi au văzut în ea filonul preţios încă de cînd era o pice ambiţioasă, căreia nu-i plăcea să greşească. Nici acum nu-i place, ratările îi fac cel mai mult rău, dar ele apar. De ce?
În urmă cu doi ani, la Londra, în Casa României din Londra, după încheierea concursului olimpic de gimnastică, la conferinţa de presă ţinută acolo, Larisa fusese aşezată la un capăt de masă. Mică, fragilă, abia se zărea peste faţa albă aşternută sub năsucul ei. Nimeni n-o băga în seamă, parcă toţi erau întorşi cumva cu cotul spre ea, atenţi la campioana olimpică Sandra Izbaşa şi la medaliata cu argint Cătălina Ponor.
Asta era situaţia: Larisa nu se ridicase la înălţimea aşteptărilor investite în ea. Trebuia să fie vedeta, surpriza legată cu fundă de mătase a echipei României, numele care urma să uimească lumea internaţională saturată de McKayle, Gabby şi Mustafine. Noua descoperire a antrenorilor celebri. Şi ea ce a făcut? S-a accidentat. A făcut fasciită plantară. Cum să ţopăi pe bîrnă cu talpa praf? Cum să aterizezi la sărituri şi să nu scînceşti de durere? Cum să lipeşti aterizările la diagonalele de la sol? Acolo, la Londra, la conferinţă, lumea şi-a amintit de ea cînd Alina Alexoi, reporterul TVR, a pus o întrebare legată de viitorul Larisei. Abia atunci antrenorii a luat-o pe genunchi şi ea a zîmbit forţat, aproape de lacrimi. Îi dezamăgise.
Acum, Larisa e stîlpul echipei. Dacă în 2012 existau Sandra şi Cătălina plus Diana şi Diana pentru bronzul pe echipe, acum e ea, Larisa, şi restul fetelor. Fetiţelor, mai degrabă. Multă, prea multă presiune la 18 ani, chiar şi pentru un talent de excepţie. Prea mare efort să tragă după ea un cîrd de răţuşte speriate. Poate de aceea a ieşit doar argint. Chiar şi dublu. A primit în schimb nişte îmbrăţişări la coborîrea de pe aparat. Le merită din plin.
)
)
)
)
)
)
)
