Eduardo Gurbindo, vedeta lui Dinamo care a jucat 4 ani la Barcelona: „În Spania lumea nu plătește pentru a vedea handbal”

Patru ani la Barcelona, miezul important și glorios al carierei, poleiți cu toate titlurile posibile. Alți cinci în Franța, la Nantes, unde a întâlnit un fel diferit de a vedea și trata handbalul. Apoi o experiență ratată în Macedonia, cu Vardar, la începutul sezonului acesta. „Am stat o lună și din prima zi mi-am spus: Asta nu funcționează! Am lăsat să treacă o săptămână, două, să văd dacă se schimbă ceva, dar nu s-a întâmplat", spune Gurbindo. 

După câteva săptămâni de negocieri cu clubul din Skopje, Dinamo l-a adus pe internaționalul spaniol la București. A venit cu toată experiența sa, dar mai ales cu dorința și curiozitatea de a participa într-un proiect nou al celui care i-a fost antrenor la Barcelona, Xavier Pascual.

„Asta mi-a dat motivație pentru a veni", spune Gurbi într-o discuție lungă purtată în spaniolă, la sala Dinamo, după antrenament. „Cu echipa, ridicăm nivelul, muncim foarte mult, nu este doar o țintă a grupului, ci și una personală. Cred că am luat decizia cea bună", conchide interul dreapta în vârstă de 34 de ani. 

Această muncă în comun se poate expune astăzi, când Dinamo o întâlnește acasă pe PSG în penultimul meci pe care îl are de disputat în Grupa B a Ligii Campionilor. Deocamdată, campioana României e pe locul 6, unde ar trebui să rămână pentru a ajunge în playoff-ul pentru „sferturi".

Ce crede Eduardo despre această partidă, ce așteptări are? „Cele de a câștiga", replică zâmbind. „Este o ocazie bună, frumoasă, jucând acasă, cu publicul nostru, având această oportunitate de a merge în faza următoare. PSG este o echipă mare, așa e, e complicat să câștigi, da, însă în fiecare meci există o șansă și trebuie să încerci să o valorifici", punctează el.

Timp de jumătate de oră, Gurbindo a vorbit pentru Gazetă despre Xavi Pascual, proiectul Dinamo, campionatul intern, cât de iubit e handbalul în Spania, care au fost momentul de vârf și cel de prăpastie al carierei sale, cum s-a acomodat în București, acolo unde traficul i se pare infernal, însă ar ieși oricând în oraș pentru o supă bună: „Le-am încercat pe toate, mă încântă!".

- Gurbi, au trecut deja câteva luni de când ești aici, în București, la Dinamo, cum te-ai acomodat?
- Sunt foarte mulțumit. La începutul sezonului trebuia să joc la Vardar, dar au fost multe probleme, am decis să plec de acolo și am avut oportunitatea de a veni aici, la Dinamo, cu un antrenor, Pasqui, pe care îl cunosc din perioada cât am fost la Barcelona. De când am ajuns, de la primul antrenament, m-am simțit grozav. Cu totul, președintele, staff-ul, jucătorii, toți m-au primit foarte bine și am putut să mă adaptez imediat. Și să-mi continui cariera, pentru mine este foarte important să fiu la o echipă de Liga Campionilor, cu o experiență diferită, într-o țară diferită.

- Cât de mult a contat faptul că Pasqui antrena aici?
- Nu știu dacă sunt obiectiv sau nu pentru că am fost la Barca patru ani alături de el, dar când mi-a spus: „Uite, Edu, vreau să vii aici", nu am avut nicio îndoială. Etapa de la Barcelona a fost foarte importantă, nu doar la nivel sportiv, ci și personal. După acei patru ani am mers în Franța, dar am fost mereu în contact. Nu îl consider doar un antrenor, ci un prieten, o persoană în care am încredere, iar asta face ca lucrurile să fie mai ușoare în momentul în care trebuie să te hotărăști pentru un club sau altul.

Eduardo Gurbindo: „Dacă Pasqui se enervează, există un motiv"

- Îl cunoști, ai lucrat cu el, cum ți se pare ca antrenor?
- E o persoană foarte exigentă. Am descoperit acest lucru la Barcelona din prima săptămână, fiindcă a lăsat lucrurile foarte clare, iar asta pentru mine de asemenea e foarte important, să știu ce vrea un antrenor de la mine, ca jucător. În plus, am deja 34 de ani și îi înțeleg mai bine pe antrenori, mă pun în locul lor și pricep la fiecare mai bine forma lui de a explica. Și de a se manifesta. Pe Pasqui, uneori, lumea îl vede și pare că se supără mult, că strigă mult, dar el cunoaște foarte bine care este capacitatea echipei, cât poate da fiecare, iar dacă fiecare dă maximum, știe că poate avea rezultate mai bune. Atunci când pare că se enervează tare, există un motiv.

- Ai jucat la cluburi diferite până acum, Valladolid, Barcelona, Nantes, care e diferența față de ceea ce ai găsit la Dinamo?
- Clubul cel mai exigent la care am jucat a fost Barcelona pentru că Barcelona vrea să câștige tot, iar dacă nu reușește, e un dezastru, o decepție. Valladolid a fost o etapă intermediară, iar Nantes mi s-a părut o surpriză reală, era o echipă bună, iar în acești cinci ani acolo am reușit clasări bune în campionat, am fost în Liga Campionilor de două ori în Final Four, o etapă interesantă. Aici e diferit, asta e clar, dar eu, din primul moment petrecut aici, văzând structura clubului, toate condițiile, mi se pare că are multe posibilități de a crește.

- Vorbind despre acest sezon, crezi că Dinamo ar fi putut să facă un pic mai mult?
- Eu sunt foarte exigent și mereu cred că se poate face ceva mai mult. Nu-mi place să privesc prea mult în trecut fiindcă e ceva încheiat, iar acum avem partida cu PSG, care e cea mai importantă, apoi cea cu Kielce, apoi vedem ce va fi. E adevărat că mereu îți rămâne un gând că puteam să fi făcut mai mult acolo sau dincolo, dar asta nu ar schimba nimic. Dacă acum mi-ar spune cineva: Ai vrea să schimbi ceva?, aș spune nu. Tot ce faci, bun sau rău, te duce în momentul prezent și este o experiență. Totul te ajută.

Liga Zimbrilor, nivel neașteptat de bun

- Despre campionatul României, crezi că are un nivel destul de bun?
- M-a surprins pentru că am crezut că vor fi doar alte două echipe competitive, Constanța și CSM, dar m-am înșelat. Nu e un campionat simplu, mai ales în deplasare. Trebuie să lupți mult, adversarii sunt tari. E adevărat că, atunci când eram în Spania sau Franța, nu se auzea nimic despre campionatul României. Știam de Constanța și de Dinamo, atât. Apoi ajung aici și-mi dau seama că e o ligă dificilă, lumea mă întreabă, cum e acolo, ușor, nu? iar eu le spun: Nu, nu, e un nivel bun.

- Cât de iubit este handbalul în Spania?
- Fotbalul e pe primul loc, apoi baschetul, iar handbalul e probabil pe locul al treilea. Calitate există, sunt multe echipe, dorință de a face treabă, dar din punctul de vedere economic e o problemă. Jucătorii care vor să obțină ceva merg în alte campionate pentru că opțiunile sunt mai bune. E ciudat pentru că apoi, când mergem cu echipa națională, rezultatele sunt foarte bune și atunci ne întrebăm: Oare facem lucrurile bine în Spania? Compari cu Franța, acolo e incredibil, financiar, organizare, marketing, săli pline de spectatori, iar în Spania asta e aproape imposibil, lumea nu plătește pentru a vedea handbal. Un exemplu: Barca, care a câștigat tot, când joacă acasă, în tribună nu e multă lume, două-trei sute de oameni. E trist.

- Care a fost momentul cel mai fericit din cariera ta?
- M-am simțit bine în toate locurile în care am jucat. Pentru mine, fericirea e cel mai important lucru, în caz contrar nu poți juca bine, nu poți da sută la sută. Oamenii uneori se ghidează după interese economice, care sunt importante, dar dacă nu ești mulțumit, până la urmă rezultatul e negativ. În ce privește performanțele sportive, la Barcelona, pentru că am câștigat Liga Campionilor, într-un an am câștigat tot, toate titlurile, a fost ceva incredibil. Cu echipa națională, de asemenea, am câștigat Europeanul în Croația, în 2018, e ceva grozav, însă în mintea mea sunt nu doar rezultatele bune, ci toată traiectoria, au fost și lucruri rele, dar, până la urmă, totul ajută acum, în prezent.

175 de goluria înscris Eduardo Gurbindo pentru naționala Spaniei în cele 130 de partide disputate în competiții internaționale

15 luni de chin

- Ai avut o accidentare serioasă la genunchi în 2018, acela a fost momentul cel mai dificil?
- Da, pentru că nu mi-a permis să fac ceea ce îmi place, adică să joc. A fost dificil pentru că eram în Franța doar cu soția mea, fără restul familiei, prieteni, mă simțeam rău, intrasem în depresie. Echipa călătorește, joacă și tu singur, acasă, cu dureri, fără un progres, o lună, încă una, apoi deja cinci, șase, a trebuit să mă operez din nou și vedeam lucrurile tot mai rău. Am fost gata să spun: S-a terminat, încep din nou să studiez, să mă pregătesc pentru viața fără sport. Am ieșit la liman cu ambiție, dorință, muncă, cu sprijinul soției, al familiei, dar a fost dificil. 15 luni în total, îți trec prin minte tot felul de gânduri.

- Și momentul cel mai fericit din viață, în afara sportului?
- Când s-a născut băiatul meu, Liam. Soția mea era însărcinată în perioada în care încă aveam probleme cu genunchiul, dar asta m-a făcut să uit și să mă preocup de viitor, să cumpărăm cărucior, pătuț, mi-a schimbat gândurile, a fost ceva psihologic. După ce a venit pe lume, viața s-a schimbat. Înainte obiectivul era altul, eram mai centrat pe sport, pe echipă, apoi, dintr-odată, bum, e altceva. Fiecare lună care trece, e mai mare, face mai multe lucruri, e incredibil. După antrenament, fac duș, mănânc și fug acasă să-l văd. Soția mea, Elena, e foarte mulțumită. Îi place zona unde stăm, apartamentul, în jur sunt multe restaurante, parcuri. Pentru mine a fost o surpriză și orașul.

Îi plac supele și carnea

- E și ceva care nu-ți place, te enervează?
- Traficul. Am plătit și o amendă o dată pentru că am întârziat la antrenament, o oră și 25 de minute și sunt 7 kilometri! De aceea acum plec de acasă cu rezervă de timp. În rest, e o țară incredibilă. Au venit aici și părinții mei, prieteni. Mi-ar plăcea să am 3-4 zile libere să merg la Brașov, la Constanța, să cunosc și alte locuri.

- Ce faci când ai un pic de timp liber?
- Timp liber în ultima vreme e foarte puțin, dar când putem îl folosim ca să mâncăm în oraș. Îmi place să descopăr bucătăria românească, restaurantele, am fost de câteva ori în centru, arată foarte bine. În rest, ne odihnim, stăm acasă, cu copilul, ne plimbăm, lângă noi e parcul Herăstrău.

- E vreun fel de mâncare tradițional care îți place în mod special?
- Supele, mă încântă. Am încercat o grămadă de feluri, mi-au plăcut toate. Apoi, am fost în centru la un restaurant faimos, cum se numește? Ah... Carul de bere! Mi-a plăcut enorm locul, e o clădire istorică, iar mâncarea, excelentă, carnea în mod special. Pentru mine mâncarea e importantă, în Spania ne place mult să mâncăm.

- Ce spui despre public? Mulți jucători subliniază cât de mult ajută să ai suporteri atât de calzi, pasionali.
- În perioada aceasta cu COVID, o bună bucată din sezon nu au putut să fie prezenți în număr mare, dar e adevărat că atunci când vin mulți, se simte. La Nantes, publicul e grozav, la fiecare meci aproape vin 6.000 de oameni, dar sunt mai sobri, mai liniștiți. Aici se strigă, cântă, vin cu steaguri, bannere, iar nouă, jucătorilor, asta ne place foarte mult. Sala Polivalentă e un pic diferită, dar aici e sufletul, cum spunem în Spania, un caldero, un cazan în care temperatura crește.

- Vorbeai despre o carieră dincolo de sport, ce ți-ar plăcea să faci?
- Trebuie să-mi închei studiile de educație fizică și să obțin carnet de antrenor. Mi-ar plăcea să încerc, să văd cum e, doi ani, să spunem. Dacă nu mă descurc, renunț. În acest caz, aș vrea să fac ceva legat de predare, de educație pentru că îmi plac mult copiii, să fiu profesor. După ce îmi închei cariera - soția mea e din Macedonia, din Skopje, dacă m-aș apuca de antrenorat, ar însemna să ne mutăm din nou. Dacă mergem în Spania, va fi în orașul meu, în Pamplona, am un apartament acolo, familia mea, prietenii mei alături, iar condițiile de viață sunt foarte bune.

„De când am ajuns aici, totul a fost cu adevărat ușor pentru că toți mi-au întins mâna, este important când vii într-un loc nou să te simți protejat" - Eduardo Gurbindo

„E dificil să începi cu un antrenor nou, cu Pasqui, cu jucători noi, schimbând un pic filosofia, forma de a juca. Cred că aici a fost un punct și de la capăt. De aici se schimbă lucrurile, e un proiect foarte interesant, îndrăznesc să spun între primele 2-3 cele mai interesante la nivel european și atunci am încredere" - Eduardo Gurbindo

„Clubul cel mai exigent la care am jucat a fost Barcelona pentru că Barcelona vrea să câștige tot, iar dacă nu reușești, e un dezastru, o decepție" - Eduardo Gurbindo

CV Eduardo Gurbindo

• Născut pe 8 noiembrie 1987 la Pamplona
• Are 1,95 m și 92 kg
• Inter dreapta
• Campion european cu naționala Spaniei (2018), medaliat cu argint în 2016 și 2022, bronz în 2014
• Medaliat cu bronz la CM în 2011 și la JO de la Tokyo 2020
• Câștigător al Ligii Campionilor în 2015, cu Barcelona, finalist în 2013, tot cu Barca, și în 2018, cu Nantes
• 3 titluri în Spania, 2 Cupe ale Regelui, 3 Cupe Asobal, 3 Supercupe, o Cupă a Franței în 2017
• Echipe la care a jucat: Portland San Antonio (2003-2007), CBM Torrevieja (2007-2009), BM Valladolid (2009-2012), FC Barcelona (2012-2016), HBC Nantes (2016-2021), Dinamo (2021-)

Citește și alte știri din handbal

FOTO Nicio șansă cu Danemarca! România n-a rupt norii la revenirea Cristinei Neagu